New York-ul a devenit pentru mine un loc pustiu şi îngheţat.

Uneori, mă întrebam dacă Rebecca mai trăieşte. La o lună după

dispariţia ei, am trecut pe la Fabrică. Când eram împreună, mergea adesea acolo să lucreze, să vadă ce face Andy, să facă figuraţie în filmele lui, să-şi expună tablourile, să le admire pe ale altora şi să vorbească despre ultimele tehnici în domeniu. Refuzasem întotdeauna s-o însoţesc. Era plin de ciudaţi.

Îi găseam şi puţin ridicoli şi eram gelos pe sentimentul de intimitate pe care-l împărtăşeau. O voiam doar pentru mine. Dacă aş fi putut, aş fi ţinut-o sub cheie. Studioul lui Warhol era un loc ciudat, aproape respingător. O

platformă elevatoare ţinea loc de lift. Grilajul ruginit şi podeaua metalică

peticită cu planşe desenate nu-mi prea inspira încredere. Am optat împreună cu Shakespeare pentru scări. O trompetă îndărătnică şi notele acute ale unui pian se rostogoleau de la etaj. Am ajuns la un spaţiu care ocupa tot etajul al cincilea. Pereţii de cărămidă erau vopsiţi în argintiu, ţevile masive şi coloanele de fontă – acoperite de folie de aluminiu. Pe jos, beton gri nefinisat. M-a întâmpinat un travestit blond îmbrăcat în pantaloni scurţi.

Shakespeare, intrigat de această femeie cu voce de bărbat, a vrut să se asigure şi fără altă introducere s-a dus glonţ să-şi bage nasul între fesele creaturii. Aceasta a tresărit de surpriză, apoi s-a aplecat să-i mângâie 105

murmurând cu voce răguşită:

— Deci drăguţule, te-ai lămurit?

M-am înroşit precum canapeaua în formă de jumătate de cadă ce trona în mijlocul atelierului. L-am prins pe Shakespeare de zgardă, bâlbâind nişte scuze. Travestitul, machiat excesiv, mi-a aruncat o privire languroasă:

— Nu-ţi face griji. A fost chiar delicat… iar mie îmi place delicat… a insistat.

— O caut pe Rebecca… am mormăit eu.

— La belle Rebecca! Nu e aici, iubire, dar dacă vrei altă blondă ca premiu de consolare, îţi sugerez…

Din roşu m-am făcut stacojiu şi am refuzat să răspund.

— Văd că eşti genul timid. Vrei ceva de băut? Am cafea sau tequila.

Am acceptat o cafea, pe care s-a dus s-o prepare într-un colţ al încăperii. O jumătate de manechin de expoziţie cromat se sprijinea pe nişte fişete de metal care ţineau loc de dulapuri. În faţa canapelei, o veioză în formă de pălărie cu boruri largi, încastrată într-o structură de sticlă, ţinea loc de măsuţă. Mai multe taburete acoperite de picturi se înghesuiau pe lângă mese de lemn gemând de desene, fragmente de tablouri, bucăţi de carton şi jucării stricate. Picturi masive cu flori stilizate în culori puerile zăceau pe podea. Scaune din metal şi plăci laminate şi fotolii jerpelite completau decorul, în timp ce draperii întinse pe odgoane ţineau loc de spaţii despărţitoare.

Travestitul mi-a întins cafeaua pusă într-un borcan vechi de muştar şi mi-a arătat colţul în care obişnuia să lucreze Rebecca. Pensulele i se uscaseră într-un rest de terebentină. Zeci de tablouri fuseseră agăţate pe perete. Şorţul de blugi murdar de vopsea stătea aruncat pe un scaun de lemn stropit cu mii de pete colorate. Pe şevalet rămăsese o lucrare neterminată.

Am simţit un junghi în stomac când m-am recunoscut surprins din spate, gol, cu faţa spre oraş şi cu braţele ridicate ca pentru a îmbrăţişa soarele răsărind, în acea poziţie de care ea se amuzase de atâtea ori. Dimineaţa, după duş şi înainte de a mă îmbrăca, obişnuiam să trag perdelele şi să salut peisajul urban cu un răsunător „bună dimineaţa lume” care o făcea să râdă. Mi se părea tulburător că se gândise să imortalizeze scena. Mi-am manifestat dorinţa să cumpăr pânzele Rebeccăi. Warhol nu era acasă. Plecase într-un tur al Europei în timpul căruia intenţiona să facă portretul oricui ar fi fost dispus să semneze un cec consistent. Travestitul care îmi deschisese şi care

„avea grijă de casă” n-a avut nimic împotrivă să mi le vândă. A vârât în buzunar teancul de bancnote fără să le numere ori să negocieze, vânzând nişte bunuri care nu-i aparţineau, mulţumit peste măsură să poată, imediat 106

ce aş fi plecat, să coboare să-şi cumpere câteva călătorii instantanee într-o altă realitate, mai fericită. Drogurile erau principalul carburant al New York-ului în general şi al Fabricii în particular. Cei mai fericiţi dintre invitaţii lui Andy părăseau atelierul în limuzină, ceilalţi în ambulanţă. M-am întors acasă

cu vreo douăzeci de lucrări şi cu două mape pline cu crochiuri pe care le-am depozitat în mica mea cameră. Lui Marcus i se părea o lipsă de consideraţie faţă de Joan. I-am promis că nu va afla nimic niciodată. Oricum trecea rar pe la noi. Nu-mi plăcea să mă întâlnesc cu ea acolo unde fusesem cu Rebecca.

Preferam casa ei încântătoare, plină de flori şi de tot felul de ierburi, situată

la câteva străzi distanţă. Marcus nu reuşea să înţeleagă de ce făcusem o astfel de fixaţie pentru Rebecca. Multă vreme mă manifestasem cu un cinism absolut în relaţiile cu sexul slab şi, în consecinţă, nu precupeţea niciun efort ca să mă readucă la vechea stare de spirit. Îmi prezenta tot felul de înlocuitoare care mai de care mai spectaculoase. Mă foloseam de ele, dar atât. Pentru prima oară în viaţă, mă simţeam vinovat. Suferind din cauza Rebeccăi, înţelegeam durerea mută a lui Joan care se dovedea atât de înţelegătoare şi îmi făcea prea puţine reproşuri. Foarte inteligentă, ştia că

nu-i eram fidel nici în trup, nici în spirit. Mi-era ruşine că n-o puteam iubi aşa cum merita. Ar fi trebuit să fie, desigur, mult mai dură cu mine. Să mă

facă să reacţionez… Indulgenţa unei femei e garanţia obişnuinţei, dar ea nu reuşea să încline balanţa în avantajul ei. Mă detestam pentru obsesia pe care o aveam pentru cealaltă. Mi-aş fi dorit să-mi pot înăbuşi sentimentele, dar păreau indestructibile. Începusem să văd oraşul ca pe un duşman. În fiecare clipă, o melodie, o imagine puteau să-mi facă inima să tresară, ca apoi să mă

trezesc acolo, în stradă, singur, aşteptând ca unda de durere să-şi schimbe frecvenţa ca să-mi pot continua drumul. Aveam oroare de sentimentul acesta de neajutorare. Încercasem din toate puterile s-o şterg pe femeia aceea din cartea vieţii mele, dar umbra ei se impregnase acolo ca o pată de cerneală care refuză să se estompeze.

*

Doar munca înverşunată mă mai ajuta să uit. Şi energia pe care o canalizam în acea parte era răsplătită peste aşteptări. Reuşiserăm să

terminăm primele construcţii de pe malul mării. Z & H a repurtat de atunci succes după succes. După ce am sărbătorit primul nostru milion, apoi al doilea, am ajuns în curând la câteva zeci. Efectul de avalanşă era uimitor.

Fiecare câştig era reinvestit graţie împrumuturilor pentru prima casă

garantate de stat. Aşa cum remarcase Frank Howard, ca să faci avere trebuia să furi primul miliard. Şi noi eram pe punctul de a o face, absolut legal, cu ajutorul Primăriei. În afacerea noastră în plină expansiune, garanţia puterii 107

administrative ne permitea să ne finanţăm temerarele pariuri imobiliare fără cheltuieli suplimentare şi aproape fără riscuri. Bineînţeles că lucrările noastre ajutau la reconstrucţia oraşului, la reabilitarea cartierelor şi reprezentau o soluţie pentru deficitul de locuinţe, dar noi încasam profituri fabuloase. Ne limitam în principal la Manhattan şi la zonele limitrofe cele mai sigure, evitând cu grijă teritoriile Mafiei. „Ungeam” în schimb o serie de funcţionari şi de şefi mai mici. Ca să ajungi sus trebuie să ştii să-i mulţumeşti şi pe ceilalţi. Şi treaba e cu atât mai uşoară cu cât „micile cadouri” nu te sărăcesc deloc. Unui singur edil îi rezervaserăm ceva cu totul special: preşedintelui zonei administrative Brooklyn. Venise să ţină un discurs la inaugurarea primului nostru imobil, acela pe terasa căruia o sărutasem prima dată pe Rebecca. Tăiase panglica roşie şi îmi băuse şampania, interesându-se de alte „afaceri”. Imbecilul. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu mă lăsasem umilit fără să reacţionez, după afrontul pe care ni-l adusese.

Atunci când, câteva zile mai târziu, mi-a cerut apartamentul pe care i-l promisesem ca mită, am avut deosebita plăcere să-i însoţesc eu însumi pentru a face turul proprietăţii. L-am dus la ultimul etaj şi, în faţa uşii din fier blindat, i-am dat cheia proprietăţii legată cu fundă. Nici nu vă puteţi imagina ce faţă a putut face când a deschis uşa şi s-a văzut… pe acoperiş. I-a trebuit ceva timp să înţeleagă. Am fost nevoit să-i vâr sub nas faimosul contract. Intermediarul lui devenise fericitul proprietar al unui spaţiu

„construibil” la ultimul etaj al imobilului în cauză. Marcus înlăturase cu abilitate clauza privind livrarea apartamentului şi, folosindu-mă de acel subterfugiu, văduvisem construcţia de un etaj. Regulamentul de funcţionare a coproprietăţii permitea, desigur, adăugarea unui etaj suplimentar, dar doar cu acordul majorităţii adunării generale a viitorilor proprietari.

Înţelegând că fusese păcălit, a făcut o criză de nervi de mai mare dragul. N-am mişcat un deget ca să-i calmez. Din contră, l-am anunţat cinic că

adjunctul său, pentru care nu simţeam de altfel niciun dram de simpatie, primise cheile studioului chiar în acea dimineaţă. Satisfacţia aceea nepreţuită compromitea totuşi în mod iremediabil şansele firmei noastre de a mai primi vreun contract public în Brooklyn, dar Marcus a rezolvat problema creând o firmă paravan. Eu, pe de altă parte, mi-am doborât cu totul inamicul, finanţând masiv campania electorală a adversarului său. La următoarele alegeri a pierdut. Eram acolo în ziua predării mandatului şi am avut o satisfacţie în plus contemplându-i faţa descompusă când s-a văzut nevoit să mă salute.

Conform proverbului „banul la ban trage”, ne-am pricopsit cu vreo cincisprezece lucrări. Bannerele firmei Z & H fâlfâiau prin tot oraşul. Ne-am 108

făcut birouri noi pe Broadway, nu departe de apartament, şi Donna conducea în prezent o mică echipă de trei secretare, un arhitect şi cinci şefi de proiect. Frank Howard continua să ne ajute cu imobilele cele mai importante, dar ne făcuserăm deja cunoscuţi şi ne câştigaserăm independenţa. Totuşi, eu refuzam să mă mut. Pe Marcus, chiar dacă era exasperat să rămână „blocat în magherniţa asta”, nu-i lăsa inima să mă lase singur. Mă agăţam încă de ideea că Rebecca va încerca să mă revadă.

— Nu trebuie decât să sune la birou! Numele firmei noastre apare pe toate şantierele. E ca şi cum ai face campanie publicitară strigând: „Rebecca, sună-mă!”

— Erau în interesul afacerii, m-am apărat eu…

— Nu spun că nu, a recunoscut Marcus, dar te cunosc prea bine, Werner. Ştiu de ce ai ţinut să imprimăm pe toate bannerele adresa noastră şi numărul de telefon…

Marcus avea dreptate. Trăiam încă cu speranţa că Rebecca avea să

apară într-o zi pur şi simplu. Asta cu cine ştie ce scuză plauzibilă care avea să-mi permită să-i iert trădarea şi să reluăm povestea exact din punctul în care o lăsaserăm. Cred şi acum că o ruptură pe faţă mi-ar fi făcut mai bine.

Aş fi putut atunci s-o urăsc fără păreri de rău. Pe când dispariţia lăsa loc îndoielilor şi acelei speranţe idioate care mă făcea să trăiesc în trecut şi să

nu pot privi spre viitor.

După luni întregi fără nicio veste, am jucat ultima carte. Am hotărât să

sărbătorim finalizarea celei mai importante dintre lucrări. Primarul New York-ului şi adjunctul său au fost invitaţi la inaugurarea Z & H Center.

Atracţia serii, Joan acceptase să susţină un concert. Am semnat un cec gros pentru fundaţia ei care oferea ajutor copiilor săraci din Mexic. Ar fi făcut-o şi fără el, dar eu simţeam nevoia să mă revanşez cumva: evenimentul era dedicat în totalitate Rebeccăi. Invitaţia, trimisă la peste 5.000 de persoane, avea pe ea una dintre lucrările ei: tripticul pe care îl crease pentru holul primelor noastre clădiri din Brooklyn. Era o panoramă urbană a golfului Manhattan acoperit de o ceaţă abstractă şi poetică. Tabloul acela îmi amintea în mod crud de prima noastră cină. Pe aceeaşi invitaţie, Marcus Howard şi Werner Zilch îşi exprimau speranţa ca „domnul şi doamna X să le facă onoarea de a asista la inaugurarea Z & H Center şi la vernisajul expoziţiei artistei Rebecca Lynch. Un concert extraordinar Joan, programat la ora 21: 30, va fi urmat de o petrecere violet. Ţinută adaptată codului”.

Culoarea ochilor Rebeccăi reprezentase sursa de inspiraţie pentru tema evenimentului. Cele douăzeci de tablouri şi desene pe care le cumpărasem de la Fabrică urmau să fie expuse public pentru prima dată de la dispariţia 109

ei.