— Foarte aprinsă?
— Foarte.
M-am ridicat cu un suspin.
— N-ai un atelier în care lucrezi?
— Ba da! Cum de nu mi-a trecut prin cap? E chiar deasupra biroului tatălui meu şi sunt sigură că va fi absolut încântat să te cunoască… mă
ironiză ea.
Rebecca ştia prea bine că făceam o adevărată dramă din întâlnirea cu părinţii ei. Mă ferisem să-i vorbesc despre asta, dar mica mea zurbagie 83
delicioasă mă citea ca pe o carte deschisă. Cum eu continuam să rezist solicitărilor ei, s-a hotărât să folosească artileria grea. Exhibiţionismul ei de natură sexuală mă mira, având în vedere că era atât de discretă în a-şi manifesta sentimentele. Începusem să-i împărtăşesc câte ceva din ceea ce simţeam, dar ea îmi zădărnicea eforturile printr-o remarcă glumeaţă sau râzând pur şi simplu. Nu-i scăpase un cuvânt tandru la adresa mea, chiar dacă ochii, mângâierile şi săruturile ei spuneau multe. A sfârşit prin a mă
convinge: am acceptat s-o duc la apartament. Mi-era aproape imposibil să-i rezist. Alterna şantajul emoţional cu rugăminţile copilăreşti, umorul cu îmbufnarea, judecata logică cu răsfăţul. Exact aceleaşi metode, dacă i-ai da crezare lui Marcus, pe care le foloseam şi eu în relaţiile cu clienţii, furnizorii sau orice altă persoană care mi se punea în cale… Eram, cred, la fel de hotărâţi şi unul, şi celălalt. În taxiul care ne ducea în centru, mă simţeam neliniştit. Ea, pe de altă parte, era încântată, hotărâtă să găsească ceva deosebit până şi în cea mai penibilă cocioabă. Strada i s-a părut „cochetă”, a făcut abstracţie de pubelele restaurantului de la parter şi a calificat clădirea drept „foarte simpatică”. Scara metalică care se clătina în timp ce urcam era
„un bun exerciţiu pentru inimă”, iar întâlnirea cu Shakespeare care ne-a întâmpinat cu gura până la urechi a făcut-o să sară în sus de fericire. După ce l-a mângâiat, a început, fără să-mi ceară permisiunea, turul apartamentului.
— O, aveţi apă curentă! m-a luat peste picior intrând în baie.
A deschis fereastra care dădea într-o curte interioară sinistră şi spre sistemul de ventilaţie al vecinului.
— Vedere tipic newyorkeză, de carte poştală, a comentat pe tonul unui adevărat agent imobiliar.
A inspectat duşul, luxoasele instrumente de ras ale lui Marcus, aranjate impecabil, pămătuful din lemn de abanos placat cu argint, lama şi bolul care se asortau cu verdele faianţei din jurul chiuvetei. A intrat apoi în camera lui, impecabil de ordonată:
— Pun pariu că e camera prietenului tău.
Apoi a intrat în a mea, într-o harababură de nedescris:
— Şi asta e a ta! s-a amuzat.
Frumoasa mea şi-a terminat inspecţia la biroul pe care zăceau munţi de dosare:
— Sediul social al multinaţionalei, a comentat.
Apoi, în ultima încăpere:
— Doamne! O bucătărie utilată! Cu frigider şi aragaz! Domnule Zilch, nu vă refuzaţi nimic.
Fierbeam. Dorinţa de a-i arăta insolentei acesteia mici de ce eram 84
capabil îmi răscolea măruntaiele. Timpul se scurgea cu o încetineală
revoltătoare. Dacă totul s-ar fi derulat aşa cum fusese prevăzut şi dacă acei nenorociţi de funcţionari corupţi n-ar fi întârziat lucrările, aş fi avut deja în cont primul meu milion. Aveam în minte chiar şi viitorul proiect Z & H, un teren imens pe malul mării care mi-ar fi putut schimba în mod definitiv destinul. A simţit starea mea de frustrare şi a venit să mă sărute.
— Sincer, Wern, apartamentul e în regulă.
— Suficient pentru ceea ce vreau să-ţi fac! i-am servit-o eu, trăgând-o spre dormitor.
— Nu-mi oferi nimic de băut înainte?
— Nu.
— Nu sunteţi prea cavaler, domnule Zilch.
— Deloc, am confirmat, întinzând-o pe pat.
— Nici foarte ordonat, adăugă ea, scoţând de sub cuvertură una dintre curelele mele care o deranja la spate.
— Altceva, prinţesă a bobului de mazăre?
— A munţilor, te rog!
— O să mă străduiesc să vă obţin iertarea… am anunţat eu, imobilizându-i mâinile.
În pat, Rebeccăi îi plăcea stilul autoritar, iar eu aveam o tendinţă
naturală de a-mi exercita dominaţia. Momentele acestea echilibrau balanţa.
Să o văd oferindu-mi-se, lăsându-se în voia mâinilor mele şi ascultându-mi ordinele îmi dădea un sentiment de putere pe care nu-i cunoscusem cu nicio altă femeie. Îi plăceau asalturile în forţă. Atât de dominatoare în viaţa de zi cu zi, se supunea acum cu plăcere. Îi plăcea să muşte şi să zgârie. O încântau jocurile în care mă prefăceam că o sufoc. O pasiona sentimentul de a fi forţată la ceva, deoarece, după cum mi-a mărturisit într-o zi, era o modalitate de eliberare. Aşa că „m-a iertat” în trei reprize în orele care au urmat. Le-am numărat, chiar dacă ei nu-i făcea plăcere, aşa cum nu-i plăcea nici să-i pun întrebări despre felul în care s-a simţit.
— Nu eşti genul care are nevoie de complimente suplimentare, afirma ea. Eşti destul de arogant şi fără ele.
Îmi plăcea şi felul în care ştia să ignore educaţia pe care o primise. În focul „acţiunii” spunea clar ce voia, dar apoi, spre încântarea mea, ştia să-şi regăsească gingăşia şi ţinuta. Aveam impresia că-mi dezvăluia o faţetă a ei la care doar eu aveam acces.
Pe la şase seara, l-am auzit pe Marcus întorcându-se acasă.
