Cele cincisprezece zile de dinaintea evenimentului au fost infernale.

În fiecare dimineaţă speram să primesc un telefon de la marea absentă, chiar şi pentru a mă înjura că organizez o expoziţie fără permisiunea ei. Îmi imaginasem toate posibilele reacţii: supărată, dar înduioşată; supărată şi închizându-se într-o tăcere suverană; fericită şi manifestându-se în consecinţă; fericită, dar prea mândră să mă sune; undeva în străinătate fără

să afle de eveniment; lovită de amnezie; măritată şi însărcinată; cuprinsă de o pasă mistică şi retrasă într-un ashram; răpită de traficanţii de carne vie şi o sută de alte ipoteze, urmate de alte fabulaţii baroce care îi exasperau pe Marcus şi pe Donna. Prietenul meu nu mă mai recunoştea. El se înţelesese foarte bine cu Rebecca. Îl preocupa ca şi pe mine dispariţia ei inexplicabilă, dar o plăcea mult şi pe Joan şi fatalismul lui se plia greu pe obsesiile mele.

Aşa că a chemat-o pe Lauren să mă salveze.

*

Sora mea fusese studentă la Berkeley timp de patru ani, înainte să

abandoneze studiile pentru a trăi cu hippioţii. Un grup de vreo douăzeci de prieteni cumpărase un ranch în apropiere de Novato, la o oră distanţă de San Francisco. Creşteau găini, capre şi oi.

Practicau yoga şi meditaţia. Găteau şi făceau dragoste laolaltă, îşi cultivau grădina de legume, spălau rufele în râu şi, în restul timpului, fumau canabisul din cultura proprie, care începuse cu două plante. Unul dintre membrii comunităţii le adusese din Mexic, ascunse într-un rucsac cu haine murdare al cărui miros pestilenţial îl împiedicase pe vameş să-şi vâre nasul în el. Planta mascul fusese botezată „Robert” şi cea femelă „Bertha”, înainte de a fi puse în pământ în mod solemn în spatele curţii găinilor şi departe de poftele vinovate ale caprelor. Robert şi Bertha dăduseră naştere unei recolte impresionante şi unor tot atât de impresionanţi urmaşi. Membrii comunităţii, fumători înrăiţi, puneau nume fiecărei noi plante pentru a aduce un tribut zeilor vegetaţiei. Astfel că dispuneau de o întreagă

genealogie a acestei familii de canabis, ornată cu desene psihedelice şi afişată în bucătărie. Experienţele lor nu se opreau însă aici. Unul dintre ei studiase chimia la Berkeley şi lucrase pentru scurt timp în industria farmaceutică înainte de a simţi nevoia – după ce fusese dat afară pentru că

uzase prea liber de substanţele puse la dispoziţie de companie – de a-şi construi o viaţă plină de semnificaţie şi în armonie cu natura. Graţie inventivităţii lui, comunitatea testa tot felul de amestecuri, preparate cu ajutorul diferitelor alambicuri într-o fostă cămară de lângă bucătărie.

„Porţile luminoase” ar fi trebuit să-i ajute să atingă anumite niveluri de 110

înţelepciune şi de percepţie a existenţei. Odată aprobate de comunitate, substanţele erau vândute tinerilor din San Francisco. Era cel mai bun mijloc de a-i deschide către lume şi, prin accesul la propria lor conştiinţă, să-i pregătească pentru marea revoluţie a iubirii. Dacă primele două generaţii de

„porţi luminoase” avuseseră un mare succes şi rotunjiseră binişor veniturile comunităţii, cu a treia generaţie lucrurile nu mai stăteau la fel. Puterile lor de necontestat aveau ca efect secundar crize de paranoia şi agresivitate.

Grupul a considerat că era necesar ca fiecare membru să se elibereze de orice urmă de violenţă latentă. Ca urmare, şi-a mărit propria doză de „porţi luminoase” pentru a putea depăşi acea etapă dificilă. Lauren crezuse că i-a sunat ceasul când chimistul, pradă unui acces, a vrut s-o sugrume. Acea experienţă la limita morţii a constituit pentru ea o revelaţie. N-a mai avut puterea să se considere un soldat al iubirii. Ruşinată, dar hotărâtă, şi-a recunoscut eşecul de natură mistică în faţa comunităţii strânse sub impunătorul sequoia care le adăpostea reuniunile săptămânale. S-a votat în unanimitate că trebuie să plece.

Lauren se dăruise în întregime grupului pe care îl considera familia ei şi i s-a părut că pentru o primă greşeală fusese pedepsită prea aspru.

Deprimată, era pe punctul de a-i suna pe părinţii noştri în Hawthorne, ca să

ia viaţa de unde o lăsase. Cu mine nu luase legătura, chiar dacă eu fusesem acela care o ajutase să-şi cumpere partea din ranch. Ştia cât mă costase asta într-o epocă în care nu aveam mai nimic şi nu îndrăznea să-mi mărturisească că experienţa ei fusese un eşec. Când Marcus o sunase pentru a-i cere ajutorul, îi făcuse o descriere atât de alarmantă a stării mele de sănătate mintală, încât toate reticenţele ei s-au evaporat. Fire generoasă, dragii mele surori nu-i plăcea nimic mai mult pe lume decât să-i ajute pe ceilalţi, şi în special pe mine. Cum era falită, asociatul meu i-a trimis o sumă

consistentă ca să-şi plătească drumul. Comunitatea i-a cerut şi o compensaţie în bani pentru „plecarea ei de neînţeles”. Lauren n-a îndrăznit să pretindă despăgubiri pentru partea pe care ea o investise în cumpărarea ranchului din care era acum alungată, aşa că s-a lăsat jecmănită de banii trimişi de Marcus. „Familia” ei nu i-a lăsat decât minimul pentru călătoria cu autobuzul şi mâncare pe parcursul traversării întregului continent.

Lauren, care ignora orice chestiune de natură practică sau materială, nu prevenise pe nimeni de sosirea ei. Trebuie să fi fost 6 dimineaţa când am auzit soneria. Trezit dintr-odată, însufleţit de o imensă speranţă şi fără a avea timp să-mi pun măcar un tricou, am alergat într-un suflet la uşă, gata s-o strâng în braţe pe

Rebecca. Când am văzut-o pe sora mea, în rochia ei cu motive pictate 111

grosolan, cu o bandană brodată pe cap şi încălţată cu nişte sandale jegoase, n-am putut să-mi ascund dezamăgirea.

— Aşteptai pe cineva?

Am mormăit un „în niciun caz” şi am luat-o în braţe, elan din care am fost oprit brutal:

— Lauren, fiică rătăcitoare! Sau aş putea spune „plantă” mirositoare!

Shakespeare nu s-a arătat la fel de lipsit de entuziasm şi, după o primire neconvenţională, a început să-i lingă picioarele şi dacă nu l-aş fi prins de zgardă ar fi urcat în sus pe gambe. Şi-a făcut apoi de lucru cu bagajul ei pe care a început să-i inspecteze cu atenţie.

Pentru că m-am plâns din nou de mirosul ei, Lauren mi-a explicat:

— Parfumurile sunt făcute cu substanţe chimice nocive.

— Atunci poţi să începi prin a te spăla cu apă şi săpun, dacă ţii la fericirea mea.

I-am luat cei doi saci de pânză enormi întrebându-mă cum reuşise să

care singură un întreg bazar. Marcus, care întârziase ca să se îmbrace, şi-a făcut şi el apariţia. A vrut s-o îmbrăţişeze la rândul lui, dar l-am atenţionat:

— Crede-mă că ar fi indicat să aştepţi să facă mai întâi un duş.

N-am lăsat-o pe draga mea soră nici măcar să se aşeze ca să bea o cafea şi am împins-o spre baie:

— Dă-mi hainele, cobor cu ele la spălătorie. Deschide la 7…

Lauren s-a supus şi, în timp ce Marcus prepara micul dejun, am coborât cu toate hainele ei la chinezul care ne spăla rufele. Cu tot profesionalismul lui, omul a părut interzis de cât de mizerabile puteau fi. Am revenit cu melci cu scorţişoară şi brioşe cu afine, calde. Înfăşurată într-un prosop, Lauren a ieşit de la duş cu părul ud.

— Acum pot să te îmbrăţişez! a exclamat Marcus şi a lipit-o îndelung de el.

— Terminaţi odată, amândoi! m-am scandalizat eu şi m-am dus să-i aduc dintr-un sertar o cămaşă de-ale mele.

Marcus i-a completat ţinuta cu o pereche de colanţi pe care îi păstra pentru sporturile de iarnă, când mergea la Aspen. Am zăbovit la un mic dejun prelungit, în timpul căruia Lauren ne-a povestit decepţiile pe care le suferise. Auzind de felul în care fusese tratată, mi s-a urcat sângele la cap, dar ea m-a împiedicat să mă lansez într-o expediţie de răzbunare în California. În aşteptarea mutării în legătură cu care asociatul meu nu înceta să mă bată la cap, Lauren s-a instalat în fostul nostru birou şi în noua noastră viaţă.

Sora mea avea opinii ferme despre aproape orice. I-am împărtăşit, la 112

rândul meu, problemele mele amoroase şi, văzându-mă atât de chinuit de pierderea Rebeccăi, chiar dacă „aveam totul pentru a fi fericit”, s-a decis să

se ocupe serios de mine. Echilibrul şi fericirea mea au devenit misiunea vieţii şi colacul ei de salvare, modalitatea prin care-şi putea transforma îndoielile în certitudini. În trei săptămâni, a reuşit să ne organizeze viaţa de zi cu zi. A început cu alimentaţia. Atunci când nu ieşeam la restaurant, Marcus şi cu mine ne hrăneam doar cu paste, pizza, hamburgeri, cartofi prăjiţi şi covrigi săraţi ori dulci. Lauren s-a declarat revoltată de acest regim.

Eu am fost în al nouălea cer. O văzusem mereu pe mama făcând mâncare, aşa că gătitul mi se părea că este una dintre principalele înzestrări ale femeilor. Entuziasmul mi-a mai scăzut când s-a hotărât să scoată carnea din meniu. A înlocuit-o cu un fel de pastă insipidă numită tofu, înainte de a duce cu noi un război nemilos pentru a ne converti la regimul vegetarian.

Proteinele animale „poluează trupul şi spiritul” şi ea se revolta împotriva acelor otrăvuri pe cât de mortale, pe atât de inutile, îngurgitate de adepţii

„dezastrului dietetic occidental”. A intenţionat să-i convertească chiar şi pe Shakespeare la soia, dar câinele meu a contraatacat cu o grevă a foamei de o săptămână. Lauren a făcut schimbări şi în apartament. Cumpăra flori în fiecare zi şi ardea beţe aromatice cu miros de patchuli, care îmi dădeau dureri de cap. A pus şaluri indiene pe canapele, a transformat salonul în templu budist şi bucătăria în pepinieră de plante bizare şi depozit de seminţe şi mirodenii din lumea întreagă. Din clipa în care deschideam uşa, eram întâmpinaţi de aroma de curry şi aveam impresia că, după ce mai şi mâneam, chiar şi pielea îmi era impregnată de acelaşi miros. Joan îmi spunea că în realitate miroseam a chimen şi a curcuma, ceea ce nu era rău deloc. Cântăreaţa, care părea încântată de întorsătura pe care o luaseră

lucrurile, nu înceta să converseze cu Lauren despre mâncăruri şi politică.

Cum ne găsea cam tensionaţi şi „în conflict cu propriile emoţii”, draga mea soră ne-a iniţiat şi în yoga. Punea la nesfârşit o melodie a unui călugăr care zdrăngănea ore întregi la unica coardă a instrumentului său. Marcus părea mai deschis decât mine la această aventură interioară, ceea ce mă făcea să

cred că avea pentru sora mea ceva gânduri vinovate.

O dată pe zi, Lauren ne punea să ne lungim pe podeaua din salon.

Trebuia să-i închidem pe Shakespeare, pe care această poziţie îl arunca în transă şi venea să ne lingă pe faţă de cum începea lecţia. Eu eram refractar în mod special la meditaţie. Vocea tărăgănată şi murmurată pe care o adopta Lauren ca să ne încurajeze să ne observăm ressspiraţia, să ne relaxăm muşchii feeeţei, liiimba, braaaţele, gaaambele şi întreeeg cooorpul îmi provoca crize de râs. Ea însă nu se dădea bătută. Râsul era, în opinia ei, o 113

terapie în sine. Era felul meu de a-mi elibera tensiunile. Termina şedinţele bătând de câteva ori într-un bol tibetan rezonant, pe care ni-l punea după

aceea pe burtă. Ultima vibraţie odată stinsă, eu mă ridicam dintr-un salt ca să iau din nou telefonul şi să mă ocup de lucrările de pe şantiere care nu înaintau niciodată în ritmul în care aş fi vrut. Sora mea nu părea să se lase descurajată de efectul nesemnificativ pe care îl aveau tehnicile ei asupra comportamentului meu şi se consola cu progresele făcute de Marcus. Omul cumpărase toate tratatele pe teme de spiritualitate pe care i le recomandase şi curând devenise as în materie. Dacă genul ăsta de literatură mă lăsa indiferent, cu masajele m-am obişnuit foarte repede. O micuţă japoneză mă