Clanţa celeilalte uşi a început să se agite violent. Nathan Lynch se dusese în bucătărie încercând să intre pe acolo şi strigându-şi din nou soţia. Mama Rebeccăi nu răspundea, cu ochii fixaţi în continuare într-ai mei. Ca o apoteoză a ciudatului ritual şi-a scos şi brăţara de pe braţul stâng şi, cu mâna întinsă, mi-a arătat un tatuaj cu cifre şi un mic triunghi.
— Nu-ţi spune nimic? m-a întrebat ea.
— Ştiu ce semnifică acele cifre. Am învăţat la şcoală, doamnă Lynch.
Îmi pare foarte rău.
— La şcoală, a repetat ea cu un râs înăbuşit. Doar la şcoală?
— Da, doamnă. Nu ştiu la ce altceva vă referiţi.
— La nimic. La nimic altceva.
Şi-a strâns apoi bijuteriile şi, cu mâinile încărcate, s-a retras încet, cu paşi de somnambul spre uşa de serviciu în spatele căreia aşteptau Rebecca, majordomul şi una dintre servitoare. Logodnica mea şi-a luat mama în braţe murmurând: „Mamă, ce s-a întâmplat? Mămicuţa mea, vorbeşte-mi, te rog”.
Apoi au dispărut împreună la etaj. Paralizat de scena care nu durase de altfel decât câteva secunde, am descuiat uşa la care apăruse din nou Nathan.
— Cred că soţia dumneavoastră nu se simte bine, am explicat laconic.
M-a privit ca şi cum tocmai îi agresasem nevasta şi vorbind cu el, repetam respectiva agresiune. Frank Howard a pretextat o întâlnire matinală ca să scurteze întâlnirea. A refuzat cafeaua şi băuturile oferite de majordom. Am cerut s-o văd pe Rebecca. Majordomul a urcat şi a coborât înapoi ca să-mi transmită că „domnişoara Lynch îşi cere scuze, dar trebuia să aibă grijă de mama dumneaei”. M-am simţit extrem de trădat că n-a venit nici măcar să-şi ia rămas-bun. Ieşind pe uşă, nu-mi dădeam seama prea bine cum merseseră lucrurile, dar intuiam că adevăratele greutăţi de-abia începeau. După ce am urcat în maşină, Frank a încercat să atenueze umilinţele la care fusesem supus:
— Nathan a fost odios în seara asta, dar n-o lua prea personal, Werner. Aşa s-a purtat şi cu mine la început.
— Eşti drăguţ că vrei să-i scuzi, Frank, dar o iau, şi încă foarte personal. Nu suportă nimic din ceea ce sunt şi mai ales mediul din care 95
provin. Scos de sub clopotul de sticlă al tipilor cu ascendenţe nobile, se sufocă pur şi simplu.
— E genul extrem de dificil, a recunoscut Frank.
Marcus, pe de altă parte, rămăsese frapat de atitudinea lui Judith:
— Ai mai întâlnit-o până acum pe doamna Lynch?
— Niciodată, am mârâit eu, rănit profund de felul în care se comportase Rebecca. O învinovăţeam că stricase totul. Credeam că e o fiinţă
liberă, o artistă şi descopeream că nu e decât o moştenitoare supusă
convenienţelor. Eram supărat şi dezamăgit în acelaşi timp. O consideram o mincinoasă. Mă lăsase să mă fac de râs.
— Nu ştiu de cine îi aminteşti, dar doamna Lynch a părut că vede o fantomă! a insistat Marcus.
— Poate că semeni cu vreun iubit din tinereţe, a plusat şi Frank ca să-mi descreţească fruntea.
— Probabil că respectivul s-a purtat foarte urât cu ea, pentru că nu părea deloc afectuoasă.
— Ce ţi-a spus când a încuiat uşile? Să te porţi frumos cu Rebecca? m-a întrebat Marcus.
— Nu mi-a spus nimic. Cât despre fiică, e ultima ei grijă. Aproape că s-a dezbrăcat în faţa mea.
— Cum? S-a dezbrăcat? au exclamat amândoi în acelaşi timp.
— În orice caz, şi-a dat jos toate bijuteriile şi mi-a arătat nişte cicatrice. A fost în lagăr.
— Lagăr? Ce lagăr? a întrebat Marcus.
— De exterminare, am precizat eu scos din sărite.
— Dar nu ştiam nimic! a exclamat Frank Howard, oripilat. O cunosc de douăzeci de ani şi nu mi-a spus niciodată nimic. Cum ţi-ai dat seama? Ce ţi-a povestit?
— Are un tatuaj la încheietura braţului stâng… Cifrele alea nu mint. Şi e plină de tăieturi cicatrizate.
— De-aia poartă întotdeauna atât de multe bijuterii… a murmurat arhitectul ca pentru sine; căzut pe gânduri, punea cap la cap toate informaţiile pe care le avea despre Judith Lynch şi care căpătau acum o nouă
semnificaţie.
Am spart tăcerea care se lăsase în maşină, comentând visător:
— Ceea ce nu înţeleg este de ce mi-a arătat acele cicatrice şi de ce doar mie.
96
Alpiibavarezi, august1945
Wernher von Braun era foarte nervos. Linia sprâncenelor sale stufoase părea să-i brăzdeze faţa. Fuma două pachete de ţigări pe zi şi bea tot atâtea sticle de tărie fără să reuşească să se calmeze. Se temea de răzbunarea naziştilor fanatici, se temea să nu fie răpit de sovietici, de un ultimatum al englezilor care voiau să-i facă pe inventatorii dispozitivelor V₂
să plătească pentru bombardarea Londrei, de apelul victimelor de război la forurile internaţionale, de o anumită opinie din Statele Unite care îi împiedica să ajungă acolo şi de multe altele pe deasupra. Guvernul britanic cerea să fie judecaţi, iar Washingtonul le interzicea intrarea pe teritoriul naţional tuturor celor care făcuseră parte din organizaţii naziste. Mai simplu spus, nici el, nici echipa lui nu erau bine-veniţi în ţara tuturor posibilităţilor.
Von Braun ar fi vrut să părăsească imediat Germania, dar partenerii americani nu păreau să se grăbească. Ar fi vrut de asemenea să afle ce se alesese de bătrânii lui părinţi. Ceruse să fie aduşi şi ei. Autorităţile americane nu-i învredniciseră cu niciun răspuns, dar nici nu-i lăsau să
