— Mulţumesc, a spus ea, alunecând pe lângă perete.

Lauren şi Marcus, care continuau să vorbească în bucătărie, şi-au făcut şi ei apariţia. Râsetele li s-au stins când au văzut silueta din faţa mea.

— Rebecca… a bâiguit Marcus.

Ea a surâs, fără să spună nimic. Învârtindu-se în jurul ei, Shakespeare i-a făcut o primire sfâşietoare, înainte de a i se aşeza pe picioare. Ea l-a mângâiat pe cap cu degete care mi s-au părut translucide. Lauren a sărutat-o pe nou-venită cu exuberanţă şi i-a spus pe un ton complice cât de multe

„auzise despre ea”. Rebecca a surâs din nou. Avea aerul unui puişor golaş, stând alături de părul negru şi des şi de bustul generos al surorii mele. Am vrut să-i ofer ceva de mâncare. M-a refuzat. De băut. Nici atât.

— Mi-ar prinde bine puţin somn, m-a rugat totuşi.

Fără alte comentarii, am condus-o în camera mea.

— Vrei să-ţi împrumute Lauren o cămaşă de noapte?

— Nu, rămân aşa, a răspuns ea.

Şi-a scos doar mocasinii şi s-a ghemuit cu genunchii la piept în pat, cu faţa la perete. M-am aşezat lângă ea, fără să îndrăznesc s-o ating.

— Poţi să mă iei, te rog, în braţe? mi-a cerut.

Am tras-o la pieptul meu. Mi se părea extrem de fragilă, ca şi cum s-ar fi putut sparge la cea mai mică atingere, asemenea unui vas de porţelan. Nu mai avea nimic din fiara voluptuoasă pe care îmi plăcea s-o domin altă dată.

I-am simţit căldura şi mirosul de migdale dulci. Cel puţin pielea nu i se schimbase. Fără grabă, am încercat s-o recunosc, s-o regăsesc. Voiam să-i 121

pun o mie de întrebări, să-i cer explicaţii, dar ea m-a oprit.

— Dacă nu te superi, aş prefera să nu vorbesc.

Am făcut un gest de nerăbdare, dar părea prea plăpândă ca s-o mai şi reped. — Facem cum vrei tu, Rebecca, am răspuns cu o voce răguşită.

— Ţine-mă doar strâns, m-a mai rugat, şi nu-mi mai da drumul.

— Îţi promit.

N-a mai făcut nicio mişcare toată noaptea. A rămas atât de imobilă, încât de câteva ori am întins mâna spre faţa ei ca să mă asigur că respiră. Îmi simţeam braţele anchilozate, ceafa înţepenită şi picioarele cuprinse de furnicături, dar nu mi-am schimbat poziţia. Au început să mijească zorii.

Lumina mi-a permis s-o văd mai bine. Era slabă şi obosită. Cearcănele îi umbreau ochii, părul scurt şi vopsit îi accentua linia delicată a gâtului. Am ridicat-o puţin ca să mă pot mişca. Mi s-a părut îngrijorător de uşoară.

Ieşirile şi intrările mele în încăpere nu au făcut-o să se mişte deloc. M-am lungit din nou lângă ea ca să-mi iau la revedere. Am sărutat-o pe frunte şi i-am mângâiat părul. Nicio reacţie. În timp ce ieşeam, s-a întors pe partea cealaltă, căutând locul pe care îl lăsasem cald şi a luat perna în braţe cu un fel de afecţiune inconştientă.

Ca urmare a inaugurării centrului şi a fabuloasei petreceri Z & H –

care au ţinut prima pagină a majorităţii ziarelor, Marcus şi cu mine aveam întâlniri şi interviuri întreaga zi. Lauren era deja în bucătărie, storcând portocale şi făcând tartine cu pâine prăjită. În ciuda beţiei din ajun, arăta foarte bine. În comparaţie cu efectele „porţilor luminoase” din fosta ei viaţă, beţiile i se păreau absolut inofensive. Marcus, pe de altă parte, îşi bea strâmbându-se a treia ceaşcă de cafea a zilei. Pământiu şi cu o durere de cap atroce, se chinuia să-şi recapete controlul. Şi-a îndreptat o şuviţă de păr care îi căzuse pe ochi:

— Mă doare şi părul în cap, mi s-a plâns el. Credeam că e doar o expresie, dar e adevărat… şi foarte dureros.

— Lasă-mă pe mine, i-a propus Lauren.

S-a apropiat de el şi a început să-i maseze încet tâmplele şi întregul craniu. I-am urmărit un moment, apoi mi-am cerut partea:

— Şi cu mine cum rămâne?

Lauren a terminat şedinţa de tratament aplicându-i puncte de presiune pe faţă, dar când a vrut să se ocupe de mine, el a reţinut-o prinzând-o de cureaua blugilor:

— Nu te opri, te rog. Am mai multă nevoie decât el.

Nici eu nu arătam prea grozav. Îmi petrecusem întreaga noapte 122

veghind-o pe Rebecca, de teamă să nu dispară când dormeam… Lauren m-a mitraliat cu întrebări, dar frumoasa mea adormită nu scosese mai mult de douăzeci de cuvinte din momentul în care apăruse şi până căzuse în acea semicomă, aşa că a rămas cu pofta-n cui. Neliniştit că FVM – „femeia vieţii lui”, a precizat Marcus pentru Lauren care nu cunoştea acronimul – ar putea să se volatilizeze din nou, am rugat-o pe Lauren să n-o scape din ochi.

— Realmente. Să nu ieşi fără ea nici cinci minute, sau dacă o faci, încuie uşa cu cheia…

— Wern! Doar nu vrei s-o sechestrezi! a protestat Marcus cu o tresărire care i-a epuizat întreaga rezervă de energie; i-a întins ceaşca lui Lauren cu aerul unui muribund şi aceasta i-a turnat o nouă porţie de cafea.

— Ea singură m-a rugat să n-o las să plece, am ripostat eu, hotărât să-mi legitimez abuzul de putere din următorii douăzeci de ani cu nefericita frază pronunţată de Rebecca într-un acces de slăbiciune şi de emoţie datorată reîntâlnirii.

— Nu vă mai faceţi griji, ne-a potolit Lauren ronţăind o tartină.

Mergeţi şi profitaţi de triumful de aseară şi de nenorocitele de milioane. Mă

ocup eu de domnişoara.

De data asta, Marcus a bombănit de indignare. Eu am completat că ne meritam milioanele cu vârf şi îndesat. Spre deosebire de alţii, nu ne petreceam timpul cu o floare între dinţi, flirtând cu necunoscuţi care debitau poeme, zdrăngănind la ghitară. Marcus m-a susţinut, iar Lauren a izbucnit în râs: — E clar, băieţi, n-aveţi niciun fel de simţ al umorului!

Apoi, a întrebat cu un aer serios:

— Ce-ar trebui să-i spun lui Joan, dacă sună?

— Nimic! Absolut nimic! m-am impacientat eu, în timp ce Marcus şi-a regăsit reflexele de avocat: „Nu recunoşti. Nu recunoşti nimic!”

— Ce să nu recunosc?

— Că s-a întors Rebecca. Nu trebuie să afle. O s-o sun eu la momentul potrivit.

— Biata Joan, a suspinat Lauren. Ce trist. Şi eu care o iubesc atât de mult! M-am făcut că nu aud nimic.

— Da. E îngrozitor. Te iubeşte atât de mult, biata fată! a confirmat Marcus gânditor.

— Terminaţi imediat, amândoi! Nici n-am bătut-o, nici n-am omorât-o!

N-au mai îndrăznit să spună nimic, dar tăcerea lor era mai rea decât 123

reproşurile. Am părăsit apartamentul fără tragere de inimă, Marcus pentru că fiecare pas era o tortură, eu temându-mă că Rebecca avea să profite de absenţa mea ca să fugă din nou. După primul interviu cu Village Press, apoi cu New York Times, eram din nou în formă. Ziua a trecut ca un vis. Apelurile, interviurile şi întâlnirile s-au ţinut lanţ. Toată materia mea cenuşie era absorbită de acest val, iar energia de care debordam era o armură care împiedica sentimentele să mă distragă de la ceea ce aveam de făcut. În acele momente, Z & H se dovedea o maşină atât de bine unsă, încât îmi dădea un sentiment de putere şi de invincibilitate. Noi o inventaserăm şi funcţiona de minune. Simţeam o mândrie paternă pentru întreaga idee. Succesul ne făcea să ne dorim mai mult. Pe la prânz, am sunat-o pe Joan şi m-am scuzat că n-o putem vedea în ziua aceea. Aveam multă treabă cu firma şi cu urmările evenimentelor din ajun. Toată această nebunie urma să treacă repede, am asigurat-o. I-am spus că aveam să trec s-o văd a doua zi sau următoarea, cel târziu. Chiar şi prin telefon, i-am simţit angoasa. Era atât de intuitivă şi sensibilă. Am simţit un junghi în inimă când m-a întrebat dacă mai puteam s-o însoţesc în Franţa, ca parte a turneului ei european. Îşi dorea să

descoperim împreună ţara în care se născuse Armande, mama mea.

Discutaserăm despre asta şi mai înainte, dar dorinţa de a face acea călătorie mă părăsise. Am fost cât se poate de evaziv. Donna, care tocmai intrase la mine în birou, a pus diagnosticul: