— Voi doi aveţi ceva.

Am pus-o la curent cu revenirea Rebeccăi. S-a întristat profund:

— Biata Joan, de luni de zile se temea de momentul ăsta…

Am luat-o pe Donna cu mine la Tiffany ca să m-ajute să aleg un cadou.

M-am oprit la un pandantiv. Era în formă de cheie sol, din aur alb şi diamante, în mijloc cu o piatră masivă, de mărimea unghiei de la degetul mare. „Biata Joan” a suspinat din nou asistenta mea, privindu-mă scriind ultimele zerouri pe cec, ceea ce ruina întregul efect. Învârtea nervoasă în mână brăţara pe care i-o cumpărasem „pentru a-i câştiga aprobarea”, după

cum spusese ea râzând. Exact aşa şi era, dar şi pentru că mi s-ar fi părut lipsit de delicateţe s-o duc la un magazin de bijuterii fără să-i ofer ceva. Am ieşit de acolo la fel de ruşinat pe care intrasem. Lucrurile n-au stat cu nimic mai bine în cazul „bietei Joan”, aşa cum o numise toată lumea în dimineaţa aceea. Gestul meu a neliniştit-o. Mi-a mărturisit-o sub formă de glumă când m-a sunat să-mi mulţumească:

— Nu e prima dată când îmi faci un cadou, dar am impresia că ăsta vorbeşte mai mult la trecut decât la viitor…

Avea dreptate. Rebecca îşi recâştigase deja toate drepturile asupra 124

mea. Ar fi trebuit să-i spun, dar nu ştiam cum. I-am spus în schimb cuvintele de iubire pe care voia să le audă, lăsând confruntarea pe mai târziu. Ne-am întors acasă la sfârşitul zilei, „cu satisfacţia strălucindu-ne în ochi”, ca s-o citez pe Lauren. Când n-am văzut-o pe Rebecca, am pălit. Sora mea nu mi-a lăsat timp să mă neliniştesc:

— Frumoasa ta e în cameră. Doarme.

— Şi acum? m-am mirat eu.

— S-a trezit pentru o oră. A mâncat ceva, s-a spălat şi s-a culcat la loc.

Am întredeschis uşa de la cameră şi am zărit-o pe Rebecca în exact aceeaşi poziţie în care o lăsasem, douăsprezece ore mai devreme. Îşi dăduse jos tricoul şi pantalonii şi îmbrăcase o cămaşă de noapte albă, împrumutată

de la sora mea. îmbrăcămintea prea largă lăsa la vedere un umăr cu osatură

delicată şi un braţ suplu şi musculos. M-a cuprins o dorinţă teribilă s-o trezesc, dar Lauren m-a împiedicat cu o faţă contrariată şi un „nu” mut însoţit de un gest de interdicţie energic din deget. M-am retras nemulţumit.

Am încercat de mai multe ori să sun la familia Lynch. Cum hărţuirea mea încetase de multă vreme, guvernanta a răspuns. Mi-a ţinut acelaşi discurs idiot. Familia nu era în New York. Nu ştia unde plecaseră, nici unde era Rebecca. I-am replicat sec că de data asta ştiam eu unde e. „Dacă vor, părinţii ei ştiu unde să sune”, am adăugat înainte să închid. Lauren şi Marcus m-au potolit cu o sticlă de vin, seminţe de floarea-soarelui şi ardei iute copt, pe care sora mea le pregătise ca apetitiv, apoi cu un curry de legume şi nuci cajou în sos cu lapte de cocos. Muream după nişte carne şi cartofi, dar abandonasem deja acea luptă. Am luat cina, bând în cinstea proiectelor şi a prieteniei noastre. Am decis, de asemenea, să ne mutăm fără întârziere.

— În sfârşit! Viaţă minunată, venim! s-a entuziasmat Marcus ridicându-se în picioare şi luând-o pe Lauren în braţe ca s-o învârtă.

Ea se zbătea râzând. A pus-o jos. Uitând de mahmureala de dimineaţă, ne-a propus să sărbătorim cu o a doua sticlă vestea pe care o aştepta de luni întregi. La fel de exuberanţi ca în ajun, Lauren şi asociatul meu au ieşit să

vadă ce le poate oferi oraşul în noaptea aceea.

Ajuns în camera mea, m-am tot foit, făcând mai mult zgomot decât ar fi fost necesar. Becca nu părea să-mi remarce prezenţa, dar odată lungit în pat, a venit să se lipească de mine. Şi-a împletit mâinile şi picioarele cu ale mele. Pieptul meu îi atingea sânii, iar şoldul stătea lipit de burta ei. Se odihnea în braţele mele atât de încrezătoare, încât m-am temut din nou s-o trezesc. I-am ascultat respiraţia uşoară şi i-am inspirat discret parfumul. Îşi spălase părul. Mirosea a ovăz şi a flori. Fiecare centimetru al trupului meu lipit de ea părea să vibreze cu o voinţă proprie, dureroasă. Dorinţa îmi 125

perfora rinichii. Câteva ore mai târziu, stăteam pe spate, cu ochii larg deschişi. O aşezasem pe pieptul meu, ca să-mi eliberez braţul obosit.

Picioarele ei îmi atârnau de o parte şi de alta a corpului. Îi simţeam pubisul chiar deasupra bazinului meu. Aveam o erecţie ca un pumn ridicat a protest.

Hawthorne, NewJersey1950

Asta nu mai era dragoste, era adoraţie. Şi Werner profita. Sub ploaia continuă de afecţiune, atenţie şi încurajări de care se bucura din partea soţilor Goodman, se deschidea ca o floare de o extraordinară vitalitate. I-au fost de-ajuns doar câteva săptămâni pentru a înţelege la perfecţie engleza şi câteva luni pentru a o vorbi. Puse stăpânire pe casă şi pe curte. Călărea de la un capăt la celălalt micul său regat. Nu era casa părinţilor, ci a lui. Nu i se refuza nimic şi cuvântul imposibil nu exista în vocabularul lui. Deschidea toate dulapurile, uşile, grilajele, urca în hambar, cobora în beci, încălca toate limitele pe care Andrew şi Armande încercau să i le impună. Era o adevărată

forţă a naturii. În camera părinţilor, pe mijlocul peretelui verde-albăstrui din faţa patului, mâzgăliturile cu creionul stăteau mărturie acceselor lui impresionante de nervi. Seara, maşina de cusut a lui Armande, un Singer Featherweight de un negru strălucitor, mergea fără încetare. Franţuzoaica îşi făcea un titlu de onoare din a-i coase haine băieţelului ei, al cărui ritm de creştere şi caracter aventuros nu-i lăsau niciun răgaz. Prima faptă de arme memorabilă a lui Werner se întâmplă la patru ani. Copilul reuşi să înfrunte într-o luptă solitară câinele vecinului, o fiară bătrână, împuţită şi plină de caracter. Într-o zi în care Werner încerca să-şi extindă spaţiul de joacă

explorând zonele limitrofe, câinele îl muşcă. Era o rană superficială, dar care lăsă pe antebraţul copilului un semicerc distinct şi roşu. Sub ochii măriţi ai vecinului care alergase să-i sară în ajutor, Werner Zilch, în loc să

izbucnească în lacrimi ori să-şi cheme mama, îşi privi braţul muşcat apoi sări la capul câinelui.

— Al naibii copil, povesti mai târziu vecinul. Nu numai că l-a atacat pe bietul meu Roxy, care era de două ori cât el, dar i-a şi smuls o bucată de ureche. Aşa, din două muşcături, explica fermierul mimând gestul de a mesteca.

— N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva! Un năzdrăvan ca ăsta mai rar. Vai de mama lui, aş putea spune…

Când văzu braţul comorii ei adorate, pe care vecinul tocmai îl dezinfecta, Armande scoase un ţipăt la fel de sfâşietor ca al copilului, puţin 126

mai devreme. Îl făcu în toate felurile pe proprietarul câinelui, cu toată

bogăţia semantică de care dispune limba franceză, şi ameninţă să sugrume câinele cu mâinile ei. Când fermierul îi spuse jenat că fiul ei îl muşcase pe Roxy, îi rupsese o bucată de ureche şi o înghiţise, Armande simţi că-i vine rău. Conduse nebuneşte cu copilul până la doctor, care încercă, fără succes s-o calmeze. Omul refuză să-i facă să vomite pe Werner, îi dezinfectă cu atenţie rana, îi administră un vaccin antirabic şi îi trimise acasă. O lună

întreagă, brava normandă îşi ţinu fiul sub observaţie aşa cum studiezi un bacil la microscop. Werner se simţea de minune. Departe de a fi intimidat, îşi continuă explorările geografice cu binecuvântarea vecinului. Cât despre câinele în culpă, a cărui ureche capsată de dinţii lui Werner se cicatrizase fără să mai lase părul să crească, se culca în semn de supunere de cum îl vedea apărând.

Această victorie nu făcuse decât să întărească caracterul deja dominant al lui Werner. Putea să se arate extrem de coleric. Dacă realitatea sau părinţii lui nu cedau imediat dorinţelor sale, îl apuca o furie care o lăsa pe Armande cu gura căscată. Andrew îl punea la punct, dar se bucura în secret de temperamentul băiatului. Când erau singuri, agentul imobiliar îl lua uneori de braţe, îl ridica deasupra capului şi cu ochii în ochii lui, repeta.

— Fii neînfricat, fiule! Neînfricat!

Chiar dacă era pedepsit destul de des, Werner nu era ranchiunos.

După ce stătea o oră sau o jumătate de oră în camera lui, îşi relua activităţile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îşi cerea scuze, dar făcea acte discrete de căinţă: culegea flori pentru mama lui, găsea o pană de corb strălucitoare, neagră spre violet ori o piatră foarte frumoasă în grădină, pentru tată. Era dispus să facă chiar mult mai mult, atâta timp cât mândria îi rămânea intactă. Alţi părinţi poate ar fi încercat să-i domine. Soţii Goodman înţeleseseră destul de repede că o iubire necondiţionată era cheia dezvoltării fiului lor. Prezenţa lui le adusese atâtea satisfacţii, încât erau dispuşi să-i treacă orice cu vederea. Ca semn al acelei afecţiuni fără margini, fiul lor a fost cel care i-a rebotezat, nu invers. A doua zi după sosirea copilului, Armande remarcase că, pe dosul tuturor hainelor lui – agenta socială nu le lăsase decât un sac puţin voluminos – era brodată fraza: „Acest copil se numeşte Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele. E ultimul dintre noi”.

Misterioasa descoperire îi lăsase pe Andrew şi Armande perplecşi. Făcuseră

o mie de supoziţii şi cercetări pe lângă agenţia de adopţii. Într-un final, recunoscători pentru extraordinarul dar pe care li-l făcuse viaţa cu micuţul, îi lăsaseră prenumele aşa. Cu numele de familie nu mai fusese la fel de simplu. Armande se simţea vinovată din ziua în care descoperise că, spălând 127

hainele copilului, nu observase în căptuşeala uneia dintre jachete scrisoarea aceea blestemată din care nu mai rămăsese decât un ghemotoc muiat pe care se mai distingeau doar câteva pete de cerneală albastră. Andrew apelase din nou la agenţie ca să afle mai multe. Înţeleseseră atunci că

explicaţia legată de originile fiului lor fusese iremediabil pierdută. Copilul fusese deci declarat sub numele de Werner Zilch-Goodman şi cum părinţii adoptivi nu doriseră să se numească altfel decât fiul lor, îşi luaseră şi ei patronimul Zilch-Goodman. Oricărui alt bărbat decât Andrew chestia i s-ar fi părut un sacrificiu enorm, dar agentul imobiliar era o fiinţă aparte. Nu se prea sinchisea de aceste semne exterioare de virilitate, iar fericirea pe care le-o aducea acest pui de om îi înlăturase orice urmă de orgoliu.

Transformarea cuplului era evidentă. Rotunjită, senină, Armande îşi făcea de lucru din zori şi până-n seară, gătind, curăţând o dată şi încă o dată, spălând, frecând, periind, certând, alintând şi spunând poveşti. Şi Andrew se schimbase. Mergea mai drept. Nu mai ţinea pumnii strânşi în buzunar şi umerii gârboviţi, în poziţia boxerului care aşteaptă provocarea. Făcea gesturi nonşalante, vorbea pe un ton grav şi încrezător. Armande îl găsea din ce în ce mai seducător, iar el îi adora noile forme, îmbrăţişările nocturne pe care eşecurile din trecut le făcuseră atât de penibile îşi regăsiră

naturaleţea şi voioşia. După un an de la venirea micuţului, rotunjimile tinerei nu se mai datorau cartofilor gratinaţi, făcuţi sote cu pulpă de miel. Nu mai aduceau aminte de crumbles ori de tartele cremoase cu lămâie cu care femeia îşi trata soţul şi băieţelul. Sânii ei îşi dublaseră volumul. Radia. Micul rege al casei simţea că mama lui îi pregătea ceva. Nu înceta să-i ridice bluza inspectându-i burta care creştea. I se spuse că în curând urma să aibă un frăţior sau o surioară. Pentru moment bebeluşul era la cald, în curs de a se coace în cuptorul mamei. Micul tiran refuza însă ideea de a împărţi ceva cu cineva. Un frate? Nu, nu voia. Hotărî de la început că va fi o soră.

Werner urma să împlinească cinci ani, când se născu Lauren. Destinul îi făcuse pe plac băieţelului şi Andrew şi Armande respirară uşuraţi. Pentru a se asigura că nu o să-i tulbure pe Werner, Armand îşi spori atenţiile îndreptate spre el, dar copilul nu părea gelos. Adora fetiţa. O săruta, îi vorbea, îi dădea jucării. Voia s-o ţină mereu în braţe, ceea ce o cam neliniştea pe Armande. Deveni apoi traducătorul oficial al lui Lauren. În momentele în care părinţii păreau neputincioşi în faţa ţipetelor micuţei, Werner le explica în limbajul lui copilăresc cum s-o calmeze ori de ce avea nevoie. Lauren era a lui. O fiinţă pentru care se simţea responsabil şi care îi aparţinea. Din punct de vedere fizic, micuţa era opusul fratelui ei. Brunetă, cu pielea de culoarea ambrei, deschidea spre lume nişte ochi mari şi speriaţi. Werner era 128

zeul micului ei univers. Când îl vedea, faţa i se lumina, făcea gropiţă în bărbie şi izbucnea în râs. Îl găsea de nepreţuit şi l-ar fi urmat până la capătul pământului. Ori până în punctul în care, câţiva ani mai târziu, fusese cât pe ce să-şi rupă gâtul urcându-se într-un copac în care Werner construia o căsuţă, ori să se înece testând împreună cu el o ambarcaţiune din lemn prost construită. Din fericire pentru această poveste, Lauren supravieţui tuturor ideilor şi furiilor fratelui ei.

Manhattan, 1971

Lauren, Marcus şi cu mine eram îngrijoraţi. În trei zile, Rebecca nu stătuse treaza mai mult de patru ore, de fiecare dată în absenţa mea. Doar Lauren schimbase câteva cuvinte cu ea. Chiar trează, frumoasa mea părea departe. Sora mea încercase să-i vorbească, să-i pună muzică veselă, dându-i să miroasă uleiuri esenţiale tonifiante de nucşoară, de lămâie şi de pin.

Instalase chiar într-un colţ al camerei un dispozitiv care ardea încontinuu esenţe, iară alt rezultat decât că mă făceau să strănut întruna şi că îi arseseră

lui Shakespeare câteva fire de păr de pe posterior pentru că se aşezase sub el din greşeală. În seara celei de-a patra zile, am scuturat-o cu blândeţe. Ea a mormăit s-o las în pace să doarmă. Când am insistat, a devenit agresivă, scoţând răgete de felină şi bătând aerul cu mâinile ca să le îndepărteze pe ale mele. Am ridicat-o în picioare cu forţa şi ea m-a muşcat cu ferocitate.

Surprins, i-am dat drumul. Marcus şi Lauren m-au auzit trântind uşa camerei de a vibrat tot etajul. Am năvălit în bucătărie şi i-am poruncit surorii mele să mă dezinfecteze: