meargă să-i caute, ceea ce-i îmbolnăvea de griji. Noii săi aliaţi îl puneau la încercare şi se bucurau din plin de prada lor de război. După negocierea termenilor predării cu viitorii angajatori, savantul le dezvăluise ascunzătoarea în care se găseau paisprezece tone de planuri şi desene pe care el şi echipa lui le făcuseră în timpul proiectării şi fabricării faimoaselor V₂. Yankeii reuşiseră să recupereze în ultimul moment preţioasa documentaţie dintr-un tunel dezafectat. Mândri că luaseră pionul principal de sub nasul ruşilor – cărora le purtau pică pentru că invadaseră un teritoriu care le revenea lor, conform Tratatului de la Yalta – americanii voiau ca vestea capturării lui von Braun să fie făcută publică. Corespondenţi de presă
din toată lumea se adunară ca urmare în piaţa mare a satului bavarez, frumos ca o ilustrată. Înveşmântat într-un impermeabil negru, von Braun, cel mai căutat om de ştiinţă al defunctului Reich, avea încă braţul în ghips, înţepenit în echer în faţă, poziţie involuntar ironică, părând să schiţeze un permanent salut hitlerist. Jurnaliştii se grăbiră să prindă pe peliculă silueta îngroşată de săptămânile de repaus impus. Fuma cu mâna liberă şi surâdea.
97
Lângă el, stătea Johann Zilch şi o tânără femeie brunetă cu privirea sălbatică
care strângea în braţe un bebeluş dolofan. O parte din membrii echipei se obişnuiau cu greu cu umilirea Reichului, dar nu von Braun. El poza în celebritate îngăduitoare şi afabilă. Ai fi zis că era Rita Hayworth trecând în revistă trupele de pe front. Strângea mâini, poza, schimba amabilităţi. Se lăuda cu descoperirile sale, vorbea deja despre dorinţa de a ajunge pe Lună.
Unora nu le venea să creadă că acest prusac de treizeci şi trei de ani, frumos ca un actor de la Hollywood puţin gurmand, ar fi putut fi inventatorul unora dintre cele mai distrugătoare arme ale războiului. Soldaţii britanici erau livizi. Toţi îşi aminteau prea bine de bombardamentul asupra Londrei. Unii dintre ei îşi pierduseră fiinţe dragi, îngropate sub ruinele iubitei lor capitale, spulberată de rachetele V₂. Tragicele momente se petrecuseră cu doar câteva luni în urmă. Oare din cauza acestei animozităţi vizibile se simţea el atât de nervos? încerca din răsputeri să se facă plăcut în faţa acestor soldaţi de care depindea viitorul lui şi al celor apropiaţi. Şi nu reuşea deloc.
După predare, relaţiile dintre autorităţile americane şi echipa lui se deterioraseră. Timp de trei luni, von Braun, Johann Zilch şi colegii lor fuseseră interogaţi ca la carte de o comisie de experţi ai Aliaţilor. Ingineri militari detaşaţi în Bavaria erau însărcinaţi cu transferarea tehnologiei către baza din Texas unde urmau să fie trimişi şi savanţii, în timp ce psihologii militari evaluau profunzimea convingerilor lor naziste, gravitatea crimelor de care se făceau vinovaţi, dar şi eventuala lor compatibilitate cu modul de viaţă american. Femeile fură şi ele interogate, în prezenţa soţilor. Nu puteau risca să le permită unor eventuali fanatici să nască pe tărâm american viitori urmaşi ai lui Hitler. Cu atât mai puţin să le permită „Roşiilor” să-l contamineze pe Unchiul Sam. Mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Fiecare caz în parte făcea obiectul unei negocieri. Von Braun voia s-o ia cu el pe Marthe.
Tânăra îi servea de interpretă. Avea încredere în ea şi îi aprecia francheţea.
Putea să le fie utilă în noua viaţă care îi aştepta. Marthe era de altfel extrem de ataşată de Werner. Von Braun îl considera pe copil finul său şi nu se îndura să-i despartă de mătuşa lui, dată fiind răceala cu care îl trata Johann.
După o îndelungă reflecţie şi dat fiind imensul dezastru administrativ de după război, se hotărâse s-o facă să treacă drept soţia lui Johann. Niciunul dintre aliaţi nu ştia că Luisa murise la Dresda. Von Braun era sigur că
membrii echipei sale nu-i vor da de gol. Şi din loialitate, dar şi pentru că
bărbaţii o admirau. Femeia dăduse dovadă de mult curaj plecând pe bicicletă împreună cu Magnus să stabilească primul contact cu americanii.
Nu puţini erau seduşi şi de farmecul ei. Femeile erau mai puţin binevoitoare în ceea ce o privea, dar von Braun se însărcinase să le potolească. Pe viitor 98
infirmiera avea să se numească Luisa şi cine nu era de acord urma să aibă
de-a face cu el. Mesajul era clar. Doar Friedrich, veşnicul adorator al Marthei, alias Luisa, se încăpăţâna încă s-o numească la fel. Îi propusese chiar să se mărite cu el. Marthe ezitase, dar apoi eventualitatea ca Aliaţii să nu fie de acord şi să-i refuze în consecinţă plecarea în State o făcuse să-i refuze. Se mai temea şi ca, odată măritată, Johann să nu i-l ia pe Werner… I se păru deci mult mai sigur să frecă drept Luisa.
Von Braun făcu cererea oficială pentru integrarea Marthei în primul grup care trebuia să plece în State. O convocară împreună cu Johann. În urma audierii, Marthe marcă multe puncte în favoarea ei. Juca un număr reuşit de seducţie la adresa ofiţerului texan şi a soldatului de origine mexicană în faţa cărora fuseseră aduşi. Dându-şi seama din instinct cine ţinea frâiele discuţiei, Werner se alătură eforturilor ei, vrăjindu-l fără
scrupule pe căpitanul Fling, ameţindu-l cu zâmbete şi priviri extatice, ca şi cum bărbatul auster ar fi fost tipul cel mai spiritual din lume. Marthe, la rândul ei, îl fermeca cu căutătura hipnotică a ochilor ei pictaţi cu auriu.
Declară că visa să trăiască în America încă din copilărie, în adolescenţă, ascultase toată ziua jazz: Billie Holiday, Louis Armstrong, Duke Ellington…
Le mărturisi disperarea de care fusese cuprinsă în momentul în care Goebbels interzisese muzica aceea „degenerată”. Ca urmare, îşi îngropase colecţia de discuri în grădina casei părinţilor ei acum dispăruţi, sperând ca într-o bună zi s-o poată dezgropa din ascunzătoarea în care probabil mai zăcea. Le mai spuse că era înnebunită după Coca-Cola, că nu exista nimic mai bun decât un aspirator Hoover sau mai frumos decât o maşină Ford. De-abia aştepta să-şi ducă fiul la cinema să vadă Albă ca Zăpada de Walt Disney. Îşi completă declaraţia de amor pentru visul american cântând cu o voce drăgălaşă, cu puternic accent german, câteva măsuri din Jezebel, ultimul film cu Bette Davis, pe care îl văzuse înainte de război. Interpretarea aproximativă stârni veselia fiului ei şi consternarea lui Johann. Uitându-se la Werner cu dragoste, declară că îşi doreşte pentru el un viitor luminos, departe de violenţele şi ura care sfâşiau bătrânul continent. Voia ca el să
crească într-o ţară în care ambiţia era încurajată şi eforturile răsplătite. Un pământ al toleranţei, care oferea o şansă oamenilor de toate naţionalităţile…
La acele cuvinte, soldatul latino-american care consemna interviul tuşi sugrumat. El, care îndeplinea majoritatea sarcinilor ingrate ale regimentului şi pe care camarazii de arme îl porecliseră „sergent Garda” din cauza aşa-zisei asemănări cu inamicul lui Zorro, ar fi avut câte ceva de adăugat, dar criza lui de tuse nu reuşi să întrerupă tirada Marthei.
Căpitanul Fling părea cucerit. Ceilalţi membri ai echipei se prezentară
99
şi ei cât putură de bine, dar bunăvoinţa nu le era de ajuns. Să primeşti nazişti pe teritoriul Statelor Unite nu avea să fie o treabă uşoară. Dacă preşedintele Roosevelt ori Senatul american ar fi fost informaţi de hotărârea de a găzdui echipa lui von Braun, probabil că ar fi primit un mare refuz. Dar Serviciile Secrete nu erau pregătite să lase o pradă atât de valoroasă pe mâna ruşilor.
Prin urmare, se însărcinară să şteargă numele şi biografia tuturor oamenilor de ştiinţă din orice fel de arhive. Câteva săptămâni mai târziu, preţioşii savanţi nu mai aveau nimic să-şi reproşeze. Von Braun plecă primul, împreună cu Johann şi câţiva apropiaţi. Urmară alte două grupuri. În cel mai mare secret, o sută şaptesprezece oameni de ştiinţă, împreună cu familiile lor restrânse, luară avionul, apoi vaporul, spre continentul american. Dacă
Eisenhower făcuse mare vâlvă din predarea lor, de data aceasta jurnaliştii fură ţinuţi la distanţă cu mare grijă. Fără vize şi în mare parte fără paşaport, echipa V₂ se îmbarcă deci spre Texas, având drept unică garanţie un contract de muncă pe un an, fără acord-cadru şi fără activitate precisă.
Marthe şi Werner erau printre ei.
Manhattan, 1970
Bineînţeles că m-am răzbunat. M-am culcat cu una dintre verişoarele ei, asigurându-mă că Rebecca va afla, cu o altă fată pe care nu o plăceam, doar pentru că fusese colega ei de clasă, şi cu o cântăreaţă de muzică folk de origine mexicană în mare vogă. Voiam ca fiecare reuniune de familie să-i amintească de mine, ca la fiecare eveniment monden să rişte să dea peste subsemnatul la braţ cu alta, ca fiecare articol de ziar să devină o bombă gata să-i explodeze în faţă. Am dat o adevărată lovitură cu o fotografie în care o sărutam pe Joan pe gură. Fusese făcută după unul dintre concertele ei.
Articolul sublinia că păream foarte îndrăgostiţi. Omul de afaceri – cum urmau să mă numească de atunci încolo – şi cântăreaţa, marele blond şi frumoasa brunetă: povestea avea priză la public. Paparazzii îmi spuneau pe numele mic. Făceau eforturi să se ascundă. Mama mea, Armande, era în al nouălea cer. Colecţiona fiecare fiţuică în care era vorba despre mine şi prietenele ei din Hawthorne se grăbeau să-i completeze colecţia cu tot ce i-ar fi putut lipsi. Tata, chiar dacă mai discret, era tot atât de mândru. Chiar şi soră-mea, retrasă în sânul unei comunităţi hippie din California, îmi dăduse un telefon. Găsise un articol care îmi era consacrat pe când împacheta în ziar morcovii pe care intenţiona să-i vândă la piaţă, împreună cu gaşca ei de 100
pletoşi. Şi chiar dacă modul meu de viaţă i se părea excesiv de materialist, simţise nevoia să mă sune.
Nu se vorbea decât despre mine, dar în ochii familiei Lynch rămâneam în continuare transparent. Niciuna dintre provocările mele n-a stârnit vreo reacţie din partea Rebeccăi. N-am întâlnit-o nici măcar o dată în unsprezece luni. Nimeni nu ştia unde se află. Femeia vieţii mele se făcuse nevăzută. Când nu încercam s-o uit în braţele altor femei, munceam zi şi noapte, torturat de resentimente, gata de orice ca să egalez scorul cu odioşii Lynch şi să-i arăt Rebeccăi ce pierduse.
În aparenţă o duceam bine, dar anxietatea pe care reuşeam s-o ignor în timpul zilei venea să-mi bântuie nopţile. Începusem să am din nou visul care mă chinuise în copilărie timp de mai mulţi ani şi care mă lăsa sfâşiat de o tristeţe profundă. Avea întotdeauna două părţi care nu păreau să aibă
legătură. La început, zăream o femeie blondă, foarte frumoasă, alergând.
După câţiva metri, o vedeam căzând. Rămânea lipită de pământ ţinută de o forţă invizibilă, apoi era întoarsă brutal pe spate. Mă apropiam şi ea îmi vorbea. Mă simţeam absorbit ca într-o prăpastie de privirea ochilor ei imenşi, de un albastru sumbru, aproape supranatural. Se uita la mine cu o tandreţe infinită şi îmi spunea lucruri pe care în vis le înţelegeam, dar pe care nu mai reuşeam să le înţeleg la trezire. Apoi, decorul se schimba complet. Mă detaşam de lume, ca să asist la Apocalipsă. Nu aveam nicio percepţie fizică. Vedeam foc, dar nu-i simţeam căldura. Vedeam oameni urlând, dar nu înţelegeam ce strigă, clădiri pulverizându-se, dar praful lor nu-mi intra în gură, bucăţi de zid zburând în toate părţile, fără să mă atingă.
Nu-mi dădeam seama ce vârstă aş fi putut avea în vis. Nici dacă stăteam în picioare, aşezat sau lungit, viu sau mort. După un scurt moment, un sunet infernal începea să se facă auzit, crescând în intensitate. Îmi dădeam atunci seama că zgomotele înspăimântătoarei apocalipse nu ajungeau până la mine, deoarece erau acoperite de sunetul acela care semăna cu o bătaie şi mă înconjura de peste tot. Un sunet care circula în jurul meu, tunător, dar familiar. Câteva momente pulsa înnebunitor şi mă asurzea complet. Totuşi, nu intram în panică. Începeam să devin conştient de mine însumi. Eram captiv într-o substanţă roşie. Ca şi cum sângele victimelor ar fi înecat întregul univers, iar eu mă zbăteam înotând în organele lor. Prin membranele ce mă înconjurau, vedeam lumini portocalii, voaluri care se sfâşiau, apoi o boltă imensă şi pete albe şi purpurii alungite. Sunetul bubuitor se îndepărta şi mie îmi părea rău. Ţipete ascuţite îmi perforau urechile. Ceva ca un acid sau ca un fum toxic îmi ardea plămânii. Auzeam explozii. Pământul se căsca. Mi se părea că întreaga omenire dispare, 101
înghiţită. În momentul în care orice pâlpâire de viaţă înceta, toate păsările amuţeau, apele, vântul, animalele şi inimile oamenilor nu mai băteau, îmi dădeam seama de imensitatea singurătăţii în care rămâneam captiv. În momentul acela mă trezeam ţipând.
În nopţile în care eram împreună, Joan mă consola cum putea. Mă
ajuta să-mi înţeleg mai bine sentimentele. Abandonul îmi provoca ceva asemănător nebuniei. Mă asculta ore întregi vorbind despre Rebecca. Îşi făcea griji pentru mine ca şi cum am fi fost vechi prieteni, ca şi cum obsesia mea pentru Rebecca nu era decât un subiect oarecare, care nu o atingea. N-o arăta niciodată, dar eu ştiam că suferă din cauza acestei rivale fantomatice, cu care nu se putea lupta. Avea dreptate. Fiecare dintre acţiunile mele era îndreptată spre sau contra Rebeccăi. Joan era o femeie genială. Inteligentă, sexy, tandră, simpatică… Ar fi trebuit să fiu nebun după ea, dar cealaltă mă
făcuse să nu mai fiu stăpân pe acţiunile şi pe sentimentele mele. Mă culcam cu alte femei fără să simt nici emoţie, nici pasiune, doar cel mult o uşurare pasageră. Încercasem chiar să mă refugiez la ai mei pentru un weekend.
