— Nu spun că nu, a recunoscut Marcus, dar te cunosc prea bine, Werner. Ştiu de ce ai ţinut să imprimăm pe toate bannerele adresa noastră şi numărul de telefon…
Marcus avea dreptate. Trăiam încă cu speranţa că Rebecca avea să
apară într-o zi pur şi simplu. Asta cu cine ştie ce scuză plauzibilă care avea să-mi permită să-i iert trădarea şi să reluăm povestea exact din punctul în care o lăsaserăm. Cred şi acum că o ruptură pe faţă mi-ar fi făcut mai bine.
Aş fi putut atunci s-o urăsc fără păreri de rău. Pe când dispariţia lăsa loc îndoielilor şi acelei speranţe idioate care mă făcea să trăiesc în trecut şi să
nu pot privi spre viitor.
După luni întregi fără nicio veste, am jucat ultima carte. Am hotărât să
sărbătorim finalizarea celei mai importante dintre lucrări. Primarul New York-ului şi adjunctul său au fost invitaţi la inaugurarea Z & H Center.
Atracţia serii, Joan acceptase să susţină un concert. Am semnat un cec gros pentru fundaţia ei care oferea ajutor copiilor săraci din Mexic. Ar fi făcut-o şi fără el, dar eu simţeam nevoia să mă revanşez cumva: evenimentul era dedicat în totalitate Rebeccăi. Invitaţia, trimisă la peste 5.000 de persoane, avea pe ea una dintre lucrările ei: tripticul pe care îl crease pentru holul primelor noastre clădiri din Brooklyn. Era o panoramă urbană a golfului Manhattan acoperit de o ceaţă abstractă şi poetică. Tabloul acela îmi amintea în mod crud de prima noastră cină. Pe aceeaşi invitaţie, Marcus Howard şi Werner Zilch îşi exprimau speranţa ca „domnul şi doamna X să le facă onoarea de a asista la inaugurarea Z & H Center şi la vernisajul expoziţiei artistei Rebecca Lynch. Un concert extraordinar Joan, programat la ora 21: 30, va fi urmat de o petrecere violet. Ţinută adaptată codului”.
Culoarea ochilor Rebeccăi reprezentase sursa de inspiraţie pentru tema evenimentului. Cele douăzeci de tablouri şi desene pe care le cumpărasem de la Fabrică urmau să fie expuse public pentru prima dată de la dispariţia 109
ei.
Cele cincisprezece zile de dinaintea evenimentului au fost infernale.
În fiecare dimineaţă speram să primesc un telefon de la marea absentă, chiar şi pentru a mă înjura că organizez o expoziţie fără permisiunea ei. Îmi imaginasem toate posibilele reacţii: supărată, dar înduioşată; supărată şi închizându-se într-o tăcere suverană; fericită şi manifestându-se în consecinţă; fericită, dar prea mândră să mă sune; undeva în străinătate fără
să afle de eveniment; lovită de amnezie; măritată şi însărcinată; cuprinsă de o pasă mistică şi retrasă într-un ashram; răpită de traficanţii de carne vie şi o sută de alte ipoteze, urmate de alte fabulaţii baroce care îi exasperau pe Marcus şi pe Donna. Prietenul meu nu mă mai recunoştea. El se înţelesese foarte bine cu Rebecca. Îl preocupa ca şi pe mine dispariţia ei inexplicabilă, dar o plăcea mult şi pe Joan şi fatalismul lui se plia greu pe obsesiile mele.
Aşa că a chemat-o pe Lauren să mă salveze.
*
Sora mea fusese studentă la Berkeley timp de patru ani, înainte să
abandoneze studiile pentru a trăi cu hippioţii. Un grup de vreo douăzeci de prieteni cumpărase un ranch în apropiere de Novato, la o oră distanţă de San Francisco. Creşteau găini, capre şi oi.
Practicau yoga şi meditaţia. Găteau şi făceau dragoste laolaltă, îşi cultivau grădina de legume, spălau rufele în râu şi, în restul timpului, fumau canabisul din cultura proprie, care începuse cu două plante. Unul dintre membrii comunităţii le adusese din Mexic, ascunse într-un rucsac cu haine murdare al cărui miros pestilenţial îl împiedicase pe vameş să-şi vâre nasul în el. Planta mascul fusese botezată „Robert” şi cea femelă „Bertha”, înainte de a fi puse în pământ în mod solemn în spatele curţii găinilor şi departe de poftele vinovate ale caprelor. Robert şi Bertha dăduseră naştere unei recolte impresionante şi unor tot atât de impresionanţi urmaşi. Membrii comunităţii, fumători înrăiţi, puneau nume fiecărei noi plante pentru a aduce un tribut zeilor vegetaţiei. Astfel că dispuneau de o întreagă
genealogie a acestei familii de canabis, ornată cu desene psihedelice şi afişată în bucătărie. Experienţele lor nu se opreau însă aici. Unul dintre ei studiase chimia la Berkeley şi lucrase pentru scurt timp în industria farmaceutică înainte de a simţi nevoia – după ce fusese dat afară pentru că
uzase prea liber de substanţele puse la dispoziţie de companie – de a-şi construi o viaţă plină de semnificaţie şi în armonie cu natura. Graţie inventivităţii lui, comunitatea testa tot felul de amestecuri, preparate cu ajutorul diferitelor alambicuri într-o fostă cămară de lângă bucătărie.
„Porţile luminoase” ar fi trebuit să-i ajute să atingă anumite niveluri de 110
înţelepciune şi de percepţie a existenţei. Odată aprobate de comunitate, substanţele erau vândute tinerilor din San Francisco. Era cel mai bun mijloc de a-i deschide către lume şi, prin accesul la propria lor conştiinţă, să-i pregătească pentru marea revoluţie a iubirii. Dacă primele două generaţii de
„porţi luminoase” avuseseră un mare succes şi rotunjiseră binişor veniturile comunităţii, cu a treia generaţie lucrurile nu mai stăteau la fel. Puterile lor de necontestat aveau ca efect secundar crize de paranoia şi agresivitate.
Grupul a considerat că era necesar ca fiecare membru să se elibereze de orice urmă de violenţă latentă. Ca urmare, şi-a mărit propria doză de „porţi luminoase” pentru a putea depăşi acea etapă dificilă. Lauren crezuse că i-a sunat ceasul când chimistul, pradă unui acces, a vrut s-o sugrume. Acea experienţă la limita morţii a constituit pentru ea o revelaţie. N-a mai avut puterea să se considere un soldat al iubirii. Ruşinată, dar hotărâtă, şi-a recunoscut eşecul de natură mistică în faţa comunităţii strânse sub impunătorul sequoia care le adăpostea reuniunile săptămânale. S-a votat în unanimitate că trebuie să plece.
Lauren se dăruise în întregime grupului pe care îl considera familia ei şi i s-a părut că pentru o primă greşeală fusese pedepsită prea aspru.
Deprimată, era pe punctul de a-i suna pe părinţii noştri în Hawthorne, ca să
ia viaţa de unde o lăsase. Cu mine nu luase legătura, chiar dacă eu fusesem acela care o ajutase să-şi cumpere partea din ranch. Ştia cât mă costase asta într-o epocă în care nu aveam mai nimic şi nu îndrăznea să-mi mărturisească că experienţa ei fusese un eşec. Când Marcus o sunase pentru a-i cere ajutorul, îi făcuse o descriere atât de alarmantă a stării mele de sănătate mintală, încât toate reticenţele ei s-au evaporat. Fire generoasă, dragii mele surori nu-i plăcea nimic mai mult pe lume decât să-i ajute pe ceilalţi, şi în special pe mine. Cum era falită, asociatul meu i-a trimis o sumă
consistentă ca să-şi plătească drumul. Comunitatea i-a cerut şi o compensaţie în bani pentru „plecarea ei de neînţeles”. Lauren n-a îndrăznit să pretindă despăgubiri pentru partea pe care ea o investise în cumpărarea ranchului din care era acum alungată, aşa că s-a lăsat jecmănită de banii trimişi de Marcus. „Familia” ei nu i-a lăsat decât minimul pentru călătoria cu autobuzul şi mâncare pe parcursul traversării întregului continent.
Lauren, care ignora orice chestiune de natură practică sau materială, nu prevenise pe nimeni de sosirea ei. Trebuie să fi fost 6 dimineaţa când am auzit soneria. Trezit dintr-odată, însufleţit de o imensă speranţă şi fără a avea timp să-mi pun măcar un tricou, am alergat într-un suflet la uşă, gata s-o strâng în braţe pe
Rebecca. Când am văzut-o pe sora mea, în rochia ei cu motive pictate 111
grosolan, cu o bandană brodată pe cap şi încălţată cu nişte sandale jegoase, n-am putut să-mi ascund dezamăgirea.
— Aşteptai pe cineva?
Am mormăit un „în niciun caz” şi am luat-o în braţe, elan din care am fost oprit brutal:
— Lauren, fiică rătăcitoare! Sau aş putea spune „plantă” mirositoare!
Shakespeare nu s-a arătat la fel de lipsit de entuziasm şi, după o primire neconvenţională, a început să-i lingă picioarele şi dacă nu l-aş fi prins de zgardă ar fi urcat în sus pe gambe. Şi-a făcut apoi de lucru cu bagajul ei pe care a început să-i inspecteze cu atenţie.
Pentru că m-am plâns din nou de mirosul ei, Lauren mi-a explicat:
— Parfumurile sunt făcute cu substanţe chimice nocive.
— Atunci poţi să începi prin a te spăla cu apă şi săpun, dacă ţii la fericirea mea.
I-am luat cei doi saci de pânză enormi întrebându-mă cum reuşise să
care singură un întreg bazar. Marcus, care întârziase ca să se îmbrace, şi-a făcut şi el apariţia. A vrut s-o îmbrăţişeze la rândul lui, dar l-am atenţionat:
