Alertaţi de zgomot, cei doi ofiţeri SS dădură buzna înăuntru.

Kasper, cu faţa plină de sânge, se ţinea de nas.

— L-am confruntat şi m-a atacat! A încercat să fugă spărgând geamul…

Cei doi bărbaţi îl prinseră pe Johann, care încercă să se apere:

— Nu-I ascultaţi! El a aruncat scaunul în geam…

Johann încercă să explice, dar ofiţerii nu-i mai ascultară. II târâră în direcţia celulelor fără să observe surâsul triumfător şi gestul ironic de adio pe care Kasper îl făcea fratelui său mai mic.

Manhattan, 1971

Donna, asistenta noastră, voia să afle în fiecare zi noutăţi despre Rebecca, al cărei somn continuu ne îngrijora foarte tare. Femeia a luat taurul de coarne şi şi-a sunat medicul. Avea mare încredere în omul acela, care îi salvase fetiţa de o infecţie gravă. Eu nu-i întâlnisem niciodată pe doctorul Bonnett, care s-a prezentat chiar în aceeaşi seară la noi acasă. Era un bărbat scund, slăbuţ şi brunet. Îşi petrecuse primii ani ai carierei în Africa şi şchiopăta uşor de când un tip din Mali, deloc recunoscător pentru îngrijirile pe care i le acordase, îi distrusese muşchiul gambei cu o lovitură de macetă.

Îşi revenise graţie decoctului pe care i-l aplicase vrăjitoarea din satul vecin.

Unguentul se dovedise atât de eficace, încât de atunci încolo, medicul îşi petrecuse timpul liber încercând să-i reproducă cu ajutorul plantelor pe care bătrâna i le arătase şi pe care el le notase cu grijă. În mod curios, omul nu arăta de mai mult de cincizeci de ani, chiar dacă avea, aşa cum urma să

aflu mai târziu, şaizeci şi patru. Lucrase la un laborator de cercetări în Boston, apoi se întorsese la New York, oraşul său natal, şi se specializase în medicină alternativă, mai ales în acupunctură, ceea ce a impresionat-o mai ales pe Lauren. A trebuit de altfel să-i salvăm pe bietul doctor de 135

interogatoriul în toată regula la care sora mea începuse să-i supună, ca să

poată s-o vadă pe Rebecca. Dormea în continuare. Noua fază somnambulică

a bolii ei o făcea foarte ascultătoare. N-a fost nevoie s-o ating ca să se trezească. A fost de-ajuns să o strig de trei ori pe nume ca să se ridice. Odată

atins acest stadiu de semitrezie, nu trebuia decât să-i dau un ordin şi ea îl executa, simptom care îmi convenea totuşi. În ciuda ideilor care-mi treceau prin cap, n-am abuzat de această nouă putere pe care o aveam asupra ei. Îi respectam chiar şi nuditatea. În privinţa toaletei ei, Lauren îmi raportase că

Rebecca se închidea în baie şi petrecea acolo cam o jumătate de oră, apoi ieşea îmbrăcată într-una dintre pijamalele pe care i le cumpărasem. Am condus-o pe Rebecca în camera de zi. Doctorul Bonnett a început s-o studieze cu mare atenţie. La cererea lui, ea s-a dezbrăcat. N-am vrut s-o las singură cu el, aşa că am fost şocat de vederea corpului ei, acoperit de hematoame şi echimoze. M-a apucat o furie ucigaşă. Aş fi vrut să-i omor cu o ţeavă de fier pe cel care îi putuse face aşa ceva. I-am cerut pe un ton domol să se îmbrace la loc. M-a ascultat. Doctorul s-a întors spre mine.

— E soţia dumneavoastră?

— Nu încă, i-am răspuns cu o voce surdă.

— Se droghează?

— Nu ştiu, am recunoscut eu, amintindu-mi că înainte să dispară

fuma adesea iarbă. Oricum, nu în ultimele zile.

— Aveţi idee dacă tânăra a fost în vreo ţară tropicală?

— Nu, nu ştiu unde a fost înainte să vină aici.

Simţeam că nu mai puteam să rămân la nivelul acesta al explicaţiilor.

Semnele de pe corpul Rebeccăi nu erau de ici, de colo şi nu voiam ca doctorul să creadă că eu i le făcusem. I-am povestit cum ne-am întâlnit, primele noastre luni de dragoste, cina de la părinţii ei, dispariţia timp de aproape un an şi brusca reapariţie. Doctorului a părut să-i placă sinceritatea mea. Nota cu conştiinciozitate fiecare detaliu într-un carnet cu elastic şi mi-a spus că poate fi vorba despre narcolepsie, o dereglare puternică a somnului, ale cărei cauze erau prea puţin cunoscute. I-a luat sânge în nişte eprubete mici de laborator, pe care le-a aranjat în servieta de piele neagră. A mai emis şi altă ipoteză:

— O să trimit probele la analiză. Ar putea fi vorba şi de o patologie de tip muscă ţeţe, dar nu găsesc nicio înţepătură infectată şi pacienta nu are febră… Totuşi, nu vreau să risc. E vorba despre o boală foarte periculoasă.

— E mortală? am întrebat eu paralizat de spaimă.

— Fără tratamentul adecvat, din păcate, da. Manifestă confuzie în timp ce vorbeşte?

136

— Mai rău. Nu vorbeşte deloc. Nu mi-a adresat nici cincizeci de cuvinte de când s-a întors şi nu cu mult mai multe surorii mele, care stă cu ea în timpul zilei.

— Are halucinaţii? Crize de angoasă?

— Nu, e foarte calmă. Şi găteşte în timpul nopţii.

— Găteşte? repetă el, siderat de această manifestare a bolii.

— Ca şi cum ar pregăti un banchet. Am fost nevoiţi să golim dulapurile, altfel ar fi hrănit întregul cartier. Mai şi creează opere de artă. Şi coase şosete…

— Coase şosete? a reluat doctorul. Părea un copil care a primit o jucărie nouă şi-i inspectează toate mecanismele ca să înţeleagă cum funcţionează.

I-am arătat taburetul făcut de Rebecca, apoi ceea ce mai rămăsese din fresca ei din muştar. Le-a privit cu intensitatea care-l caracteriza şi şi-a consemnat impresiile iară să mi le împărtăşească.

Ne-am întors în camera de zi. L-am întrebat dacă acea maladie tropicală putea fi transmisă prin muşcătură.

— Deci are accese de agresivitate!

— Doar dacă încerci s-o trezeşti. Dacă nu, e chiar ascultătoare.

I-am arătat braţul. Mi-a spus că „n-am nimic”, ceea ce m-a cam enervat. S-a uitat din nou cu atenţie la ochii ei şi la culoarea irisului.

— Nu manifestă niciun semn clinic care ne-ar putea nelinişti. E doar anemică. Aş înclina deci pentru o disfuncţionalitate de ordin posttraumatic.

În anumite cazuri de violenţă sau de şoc extrem, mi-a explicat, fiinţa umană

poate încerca să se vindece prin somn.

— Şi ăsta e deci un lucru bun?

— Da, în afară de cazul în care genul acesta de recuperare se transformă în alienare completă. Unii bolnavi îşi reiau încet-încet modul de viaţă normal, alţii nu-şi mai revin niciodată, preferând coconul sigur al visului. — Când vom putea şti dacă ea o să-şi revină?

Doctorul Bonnett nu putea să-mi spună. Narcolepsia cerea multă

răbdare. Bolnavii aveau nevoie de timp. Date fiind loviturile pe care tânăra femeie le suferise, Dumnezeu ştie ce voia să uite subconştientul ei. A scris o reţetă pentru tot felul de tonifiante pe care urma să i le dea după ce primea rezultatele analizelor de laborator. A plecat sugerându-mi să-i sun în mod regulat ca să-i ţin la curent cu evoluţia bolii. În timpul discuţiei noastre, Rebecca s-a ghemuit cu genunchii la piept pe canapea şi a adormit din nou cu pumnii strânşi.

137

Starea ei de izolare părea interminabilă. Muream de dorinţă şi ea abia îmi observa prezenţa. Revăzusem pe rând trei dintre fostele mele amante, genul de tipe care mă primeau fără fiţe. Mă dedasem la toate poziţiile şi practicile mele favorite, dar carnea lor mi se păruse lipsită de viaţă şi plăcerea mecanică. Aceste tentative ratate m-au lăsat şi mai plin de frustrare. De când Lou îmi furase acel prim sărut la uşa sălii de sport a liceului, mâncasem pe pâine femeile, degustându-le ca pe nişte fructe delicioase, bucurându-mă de harurile, de parfumul, de textura, de furiile şi de fragilitatea lor. Plecând de la fetele acelea cu care într-o altă viaţă parcă

îmi plăcuse să fac dragoste, nu simţeam mai multă emoţie ori împlinire decât dacă le-aş fi strâns mâna. Copleşit de umilinţă, seara, de-abia lungit în pat lângă o Rebecca adormită, pumnalul se simţi din nou prezent în rinichii mei. I-am împărtăşit lui Marcus deznădejdea mea.