disimuleze.

A doua zi, toată lumea s-a trezit în zori. Doar Marcus, cel mai puţin rezistent din grup, părea să sufere de pe urma petrecerii noastre. Ziua a fost deosebit de grea. Ne-am întors de la birou nerăbdători să ne aşezăm la masă.

Rebecca picta absorbită, Lauren, la fel de concentrată, lua notiţe dintr-un manual de iniţiere în hipnoză. Shakespeare patrula între atelier şi terasă, urmând foarte agitat un traseu misterios şi precis, pe care nimeni în afară de el nu-i înţelegea. Amuşina prin colţuri, se ridica pe labele din spate supraveghind strada şi lătra la porumbei ca un general care îşi instruieşte trupele. Le-am dus pe Rebecca şi Lauren la masă la Chez Marcel, un bistro franţuzesc la două străzi de noi. Patronul accepta şi câini. Ba chiar îl bucura pe Shakespeare cu câte un castron de „bœuf bourguignon”. Am petrecut o seară plăcută. Marcus a povestit plin de umor săptămânile în care îl înnebunisem vorbind zi şi noapte despre Rebecca. Mă făcea să râd, dar în acelaşi timp mă simţeam prost. Cu fiecare anecdotă, mă mai înfundam puţin 144

în fotoliu. Simţind că nu mă mai distram, asociatul meu a pus punct tachinărilor.

Pentru că vorbeam despre trecut, am profitat ca să-i pun din nou întrebări Rebeccăi. Voiam să ne spună până la urmă ce făcuse toate acele luni nesfârşite. S-a făcut că plouă. Câteva secunde mai târziu, râdeam de poveştile ei cu Andy Warhol şi Fabrica.

— Nu ai chef să mai mergi pe acolo? au întrebat Marcus şi Lauren.

— Mai târziu. Deocamdată, vreau să lucrez. N-am mai pictat de prea mult timp…

A revenit la întâlnirea noastră cu tamponările de maşină. Lui Lauren nu-i povestisem faza. I-a plăcut la nebunie. În timpul discuţiilor, mă uitam la Rebecca cu coada ochiului. Părea normală. Ca şi cum după acea noapte de amor îşi revenise subit. Regăseam fata sigură pe ea, caustică, cu un farmec nebun. Bucuria de a trăi, impertinenţa, tandreţea copilărească când eram doar noi doi, toate mă făceau să mă îndrăgostesc din nou. Poate că ar fi trebuit să mă mulţumesc cu această fericire, dar întrebările îmi ardeau buzele. Trebuia să înţeleg. Nu puteam să trăiesc toată viaţa cu ideea că din cauza unui da sau a unui nu, Rebecca s-ar fi putut evapora oricând. Aveam nevoie să-mi dovedească că are încredere în mine, ca să fac şi eu la fel.

Înainte de plecare, am cumpărat de la patron baghete şi lapte pentru micul dejun de a doua zi. La întoarcere, vremea era călduţă şi nu aveam chef să

mergem la culcare. Lauren şi Marcus s-au dus în camerele lor. Noi am rămas un moment singuri pe terasă. Rebecca s-a sprijinit de balustradă şi m-a chemat lângă ea. Foarte repede, îmbrăţişarea ne-a încălzit. Purta o rochie albastră, asemănătoare cu cea de la prima noastră întâlnire, fără nimic pe dedesubt. Am mângâiat-o şi am prins-o uşor de spate, sub lumina lampadarelor din stradă şi sub mângâierea lunii. Ne regăseam cu o uşurinţă

de necrezut.

Narcolepsia Rebeccăi s-a transformat în exact opusul ei. Trezită la ora 5 dimineaţa, frumoasa mea lucra până cădea din picioare. După Lauren, pe care continuam s-o iau la întrebări, nu se oprea decât pentru câteva minute pe la unsprezece şi jumătate apoi pe la trei după-amiaza. Aşezată în faţa şevaletului, cu un aer rătăcit şi cu părul ciufulit, mânca biscuiţi cu brânză

Philadelphia şi banane, bând bere şi cafea. Continua să picteze până la venirea noastră. Îşi scotea atunci şorţul de pânză albastră murdar de vopsea şi cămaşa veche în carouri pe care o îmbrăca ca să-şi protejeze braţele. Îşi dădea jos în faţa noastră tricoul alb, cu o lipsă de pudoare care mă exaspera şi de care ea râdea acuzându-mă de „convenţionalism”, apoi cobora să facă

un duş. Punea pe ea apoi ţinuta de seară împrumutată de la Lauren 145

răspunzându-mi că da, da, o să meargă în curând să-şi cumpere haine. Doar că n-avea timp. Gelozia mă mistuia pe dinăuntru. În ciuda confirmărilor din partea lui Lauren, nu reuşeam să mă conving că lipsa asta de timp se datora doar unei urgenţe de ordin artistic, înainte de cină luam un apetitiv în patru.

După masă, făceam dragoste. Uneori, ea se trezea noaptea. O găseam pe terasa atelierului. Îi plăcea să stea acolo să profite de frumoasele nopţi de vară şi să privească oraşul cu gândul departe. Mă încuraja să stau cu ea, eu refuzam. Se prefăcea puţin că insistă, apoi cobora să se culce, ghemuindu-se în mine. Ca o pisică.

Manhattan, 1971

Din clipa în care îşi revenise, Rebecca fermeca pe toată lumea. Avea o energie irezistibilă şi o candoare amestecată cu exuberanţă care îi încânta pe interlocutori. Ştia să transforme orice conversaţie în sărbătoare, micile anecdote ale vieţii de zi cu zi în romane şi lucrurile cele mai banale în adevărate plăceri. Ne-a botezat „banda celor patru” şi a inventat sacrosanctul „ schnick”, cuvânt scos de cine ştie unde care desemna apetitivul. La ora de cocktail – se lăuda că fusese barmaniţă în Hamptons pe timpul verii, spre marea dezamăgire a părinţilor ei – ne reuneam ca să

povestim ce făcuse fiecare peste zi. Dintr-un substantiv: „Luăm schnick- uri, cuvântul a devenit un verb şi o acţiune adoptate până şi de prietenii noştri:

„Putem veni să schnickăm la voi azi?” Ne adunam adesea zece, dacă nu douăzeci de persoane ca să bem câteva sticle de vin alb şi roşu, însoţite de brânzeturi, măsline sau nuci cajou, plăcerea vinovată a Rebeccăi. În timpul acelor luni de vară, tot ea ne-a convertit la vestitele „paseo”, momente în care ieşeam seara, după cină, să luăm pulsul oraşului, să ne hrănim cu viaţa lui palpitantă, cu conversaţii furate, râsete sau certuri, scene penibile şi ferestre luminate. Priveam clădirile de locuinţe imaginându-ne viaţa de zi cu zi a locatarilor. Mergeam în Washington Square şi ne aşezam la mesele de şah din piatră pline cu oameni în vârstă din cartier, în timp ce fetele se întâlneau cu prietenii ori se aşezau în iarbă să asculte muzică. În fiecare zi, noi grupuri veneau să-şi etaleze acolo talentele, în speranţa de a se face cunoscute. Erau şi tineri actori care jucau mici piese de teatru sau sketch-uri. Unii ne făceau să râdem cu lacrimi. Alteori, preferam să evităm mulţimea. Plecam atunci fără ţintă pe străzi, având drept unică busolă

interesul olfactiv al lui Shakespeare, a cărui plăcere pentru explorări nu avea 146

limite. Gustam lumea în voia noastră, mergând în front, umăr lângă umăr ca muşchetarii, ori doi câte doi. Deseori ne opream la vreo terasă să luăm cina pentru a doua oară, ori să bem un ultim pahar. În serile acelea, Marcus era primul care declara plimbarea încheiată. Lauren, neobosită, protesta, eu şi Rebecca ascultam de cel care era mai convingător.

Chiar şi atunci când ne întorceam târziu, eu tot nu puteam renunţa la pielea Rebeccăi, la lumina din ea. În momentele de intimitate, simţeam nevoia s-o privesc, ca şi cum ar fi fost sursa mea de energie vitală. Când o mângâiam, nu era vorba de o acţiune distrată. Degetele mele deveneau experte, magnetice. Puneam în gesturi tot ce avem în minte şi în suflet. Puţin câte puţin, îi redescopeream punctele sensibile. Îi muşcam uşor ceafa făcând-o să se înfioare sau, cu vârful degetelor, îi mângâiam cu blândeţe curba feselor. În acel moment, Rebecca rămânea nemişcată, de-abia respirând şi topindu-se de plăcere. Îmi adora sexul. Zicea că era cel mai bun prieten al ei. Mă făcea să râd ţinându-i discursuri tandre sau nostime şi îl săruta cu orice ocazie. Eu aveam o pasiune pentru parfumul ei intim. îl inspiram râzând, cu nasul între picioarele ei, pe punctul de a adormi, cu obrazul sprijinit pe una dintre coapse şi o mână aşezată posesiv pe burtă, în timp ce degetele ei rămâneau îngropate în claia mea de păr zburlit.

Frumoasa mea adora să danseze. Punea tot timpul muzică. Când eu şi Marcus veneam acasă, le găseam pe fete uneori în plină repriză de dans în camera de zi sau pe terasă. Despletite, roşii la faţă, săreau ca nebunele cântând în gura mare. Lauren, foarte fals, Rebecca, cu o voce plăcută. Ne invitau lângă ele. Ne lăsam rugaţi. Eram obosiţi. Şi ce voia să însemne toată

această veselie? Fetele aveau ochii strălucitori şi zâmbitori, un entuziasm neobosit. În câteva momente dansam toţi patru în perechi. Rebeccăi îi plăcea rockul acrobatic. Eu eram cam stângaci, în timp ce Marcus o făcea să se învârtă ca un cerc de hula hoop în jurul braţelor şi şoldurilor lui. I-a propus şi lui Lauren s-o înveţe şi ea s-a lăsat convinsă. Se antrenau în fiecare seară.

Lauren îşi muşca buzele numărând paşii cu un aer concentrat, ori ţipa înfricoşată şi fericită când o învârtea. Ne-am obişnuit de asemenea să

mergem miercurea şi vinerea la Electric Circus, un club de profil, deschis în fosta Maison des Polonaises, în St. Marks Place, din East Village. Warhol îl folosise pentru o scurtă perioadă, apoi îl cedase unui investitor care plătise trei sute de mii de dolari ca să renoveze imensul spaţiu, să instaleze proiectoare, ecrane de proiecţie şi scene de concert echipate cu boxe foarte puternice. Ne trânteam pe canapele, comandam whisky sau bananas, ne întâlneam cu diverşi amici, îi vedeam pe acolo pe hippioţii din cartier, Tom Wolfe, Truman Capote sau Warren Beatty, pe care îl detestam, pentru că

147

farmecul lui n-o lăsa indiferentă pe Rebecca. Mă exaspera încă şi mai tare un oarecare Dane. Logodnica mea mi-l prezentase ca pe „cel mai bun prieten al ei”. Pretindea că este impresar. Nu credeam o iotă. Nu foarte înalt, slab, avea tenul palid, un aer turmentat, o permanentă ironie şi întrebări insidioase.

Mă privea ca pe un criminal şi profita de orice ocazie ca s-o tragă pe Rebecca deoparte, şoptindu-i nu ştiu ce la ureche. Era în mod evident nebun după ea şi inocenţa cu care ea trata lucrurile mă făcea să turbez. Încerca să-mi explice că prietenia dintre bărbaţi şi femei chiar era posibilă şi că relaţia ei cu Dane era dovada vie. Eu eram de părere că părea totul o glumă. Prietenia e rămăşiţa cu care ne mulţumim când nu putem pretinde ceva mai bun de la cineva. Sau cel puţin ceva care exclude din start sexul, ceea ce nu e de-ajuns întotdeauna. Relaţia mea cu Joan era cel mai bun exemplu. Mi-ar fi plăcut să

pot s-o sun, să-i vorbesc, să luăm masa împreună, dar ştiam că pentru ea nu era suficient. Din cauza sentimentelor.

La Electric Circus, ţinutele de seară se amestecau cu rochiile înflorate, părul coafat cu tatuajele, iar un tip îmbrăcat în împărat roman putea să se întreţină cu un manechin în mini cu paiete. Trupe precum Velvet Underground, Grateful Dead sau cât Mother & All Night Newboys făceau teatru experimental. Tipi care scuipau flăcări şi acrobaţi la trapez apăreau între numerele cântăreţilor. Tot felul de arte se amestecau acolo într-o perfectă dezordine. Rebecca şi-a expus şi ea câteva luni mai târziu seria

„Falusuri”, care a făcut mare vâlvă în presă şi acasă. Joia, mergeam la Bitter End, pe Bleecker Street. Paul Colby, noul patron, avea o nebunie de program.

Lucrase pentru Frank Sinatra şi Duke Ellington înainte de a lansa o linie de mobilier. Căuta cu atenţie şi avea”, un nas” extraordinar pentru talente. Cele mai de seamă apăreau pe acea scenă din cărămidă roşie care avea să devină

legendară. De-a lungul timpului, i-am ascultat acolo pe Frank Zappa, Nina Simone sau Bob Dylan, înainte de a râde cu lacrimi la glumele lui Woody Allen ori Bill Cosby.

În weekenduri nu ieşeam, încercând să evităm lumea din suburbii, care debarca în Manhattan. Preferam să citim, să lucrăm, să stăm împreună, uneori să facem curăţenie. Casa era într-o dezordine indescriptibilă, căni nespălate şi pachete de unt desfăcute pe masa din bucătărie, firmituri, borcane de dulceaţă goale, chiuveta plină de vase murdare, paturi nefăcute –

cu excepţia patului lui Marcus, bineînţeles – rufe de călcat şi prosoape mototolite pe jos în băi. Într-o seară în care m-am întors acasă şi n-am găsit nici măcar o bucată de jambon sau de brânză ca să-mi potolesc foamea, am protestat. Fetele mi-au spus că nu aveam decât să merg la cumpărături. Din momentul în care îşi reluase studiile, Lauren nu mai avea nicio clipă liberă, 148

iar Rebecca m-a informat:

— Eu nu sunt femeie de casă. Nu ştiu nici măcar să fierb un ou.

— Glumeşti? i-am întors-o acid. A trebuit să pun lacăt pe toate dulapurile din fosta noastră bucătărie ca să te împiedic să găteşti pentru douăzeci de persoane în timpul crizelor de somnambulism! Dacă poţi să faci lasagna şi cheesecake în somn, ar trebui să poţi fierbe măcar un ou, trează!

— Nu numai că nu ştiu, dar când văd în ce pasă eşti, nici măcar nu am chef să învăţ.

Îmbufnată, a ieşit din cameră şi s-a dus să facă un duş. Cum întârzia la cină şi noi o aşteptam ca să ieşim, am urcat după ea. Am găsit-o ghemuită în pat, dormind buştean. Am scuturat-o ferindu-mi mâna – n-aveam niciun chef să mă mai las muşcat. Nu s-a trezit.

— O, nu din nou! am exclamat, continuând cu tot felul de alte calificative foarte puţin amabile care i-au atras şi pe Marcus şi Lauren la primul etaj.

S-au uitat la ea.

— Serios! E chiar insuportabilă! Nu pot să mai spun nimic… Dacă şi pentru cea mai mică critică ne pricopsim cu încă o lună de comă, eu renunţ.

— A muncit mult azi, e doar obosită, a încercat Lauren fără

convingere.

S-a străduit şi ea s-o trezească, trecându-i pe la nas diferite flacoane cu uleiuri esenţiale. Marcus i-a cântat cu frumoasa lui voce de bariton o arie din „Betulia Liberata”. Rebecca n-a mişcat un deget.

— Ăsta e abuz! Şantaj emoţional! am explodat eu îndepărtându-mă de pat. Vă previn. În momentul în care se trezeşte, o părăsesc.

— Afli lucruri interesante când îţi faci o mică siestă… s-a auzit din pat.