— Nimic! Absolut nimic! m-am impacientat eu, în timp ce Marcus şi-a regăsit reflexele de avocat: „Nu recunoşti. Nu recunoşti nimic!”
— Ce să nu recunosc?
— Că s-a întors Rebecca. Nu trebuie să afle. O s-o sun eu la momentul potrivit.
— Biata Joan, a suspinat Lauren. Ce trist. Şi eu care o iubesc atât de mult! M-am făcut că nu aud nimic.
— Da. E îngrozitor. Te iubeşte atât de mult, biata fată! a confirmat Marcus gânditor.
— Terminaţi imediat, amândoi! Nici n-am bătut-o, nici n-am omorât-o!
N-au mai îndrăznit să spună nimic, dar tăcerea lor era mai rea decât 123
reproşurile. Am părăsit apartamentul fără tragere de inimă, Marcus pentru că fiecare pas era o tortură, eu temându-mă că Rebecca avea să profite de absenţa mea ca să fugă din nou. După primul interviu cu Village Press, apoi cu New York Times, eram din nou în formă. Ziua a trecut ca un vis. Apelurile, interviurile şi întâlnirile s-au ţinut lanţ. Toată materia mea cenuşie era absorbită de acest val, iar energia de care debordam era o armură care împiedica sentimentele să mă distragă de la ceea ce aveam de făcut. În acele momente, Z & H se dovedea o maşină atât de bine unsă, încât îmi dădea un sentiment de putere şi de invincibilitate. Noi o inventaserăm şi funcţiona de minune. Simţeam o mândrie paternă pentru întreaga idee. Succesul ne făcea să ne dorim mai mult. Pe la prânz, am sunat-o pe Joan şi m-am scuzat că n-o putem vedea în ziua aceea. Aveam multă treabă cu firma şi cu urmările evenimentelor din ajun. Toată această nebunie urma să treacă repede, am asigurat-o. I-am spus că aveam să trec s-o văd a doua zi sau următoarea, cel târziu. Chiar şi prin telefon, i-am simţit angoasa. Era atât de intuitivă şi sensibilă. Am simţit un junghi în inimă când m-a întrebat dacă mai puteam s-o însoţesc în Franţa, ca parte a turneului ei european. Îşi dorea să
descoperim împreună ţara în care se născuse Armande, mama mea.
Discutaserăm despre asta şi mai înainte, dar dorinţa de a face acea călătorie mă părăsise. Am fost cât se poate de evaziv. Donna, care tocmai intrase la mine în birou, a pus diagnosticul:
— Voi doi aveţi ceva.
Am pus-o la curent cu revenirea Rebeccăi. S-a întristat profund:
— Biata Joan, de luni de zile se temea de momentul ăsta…
Am luat-o pe Donna cu mine la Tiffany ca să m-ajute să aleg un cadou.
M-am oprit la un pandantiv. Era în formă de cheie sol, din aur alb şi diamante, în mijloc cu o piatră masivă, de mărimea unghiei de la degetul mare. „Biata Joan” a suspinat din nou asistenta mea, privindu-mă scriind ultimele zerouri pe cec, ceea ce ruina întregul efect. Învârtea nervoasă în mână brăţara pe care i-o cumpărasem „pentru a-i câştiga aprobarea”, după
cum spusese ea râzând. Exact aşa şi era, dar şi pentru că mi s-ar fi părut lipsit de delicateţe s-o duc la un magazin de bijuterii fără să-i ofer ceva. Am ieşit de acolo la fel de ruşinat pe care intrasem. Lucrurile n-au stat cu nimic mai bine în cazul „bietei Joan”, aşa cum o numise toată lumea în dimineaţa aceea. Gestul meu a neliniştit-o. Mi-a mărturisit-o sub formă de glumă când m-a sunat să-mi mulţumească:
— Nu e prima dată când îmi faci un cadou, dar am impresia că ăsta vorbeşte mai mult la trecut decât la viitor…
Avea dreptate. Rebecca îşi recâştigase deja toate drepturile asupra 124
mea. Ar fi trebuit să-i spun, dar nu ştiam cum. I-am spus în schimb cuvintele de iubire pe care voia să le audă, lăsând confruntarea pe mai târziu. Ne-am întors acasă la sfârşitul zilei, „cu satisfacţia strălucindu-ne în ochi”, ca s-o citez pe Lauren. Când n-am văzut-o pe Rebecca, am pălit. Sora mea nu mi-a lăsat timp să mă neliniştesc:
— Frumoasa ta e în cameră. Doarme.
— Şi acum? m-am mirat eu.
— S-a trezit pentru o oră. A mâncat ceva, s-a spălat şi s-a culcat la loc.
Am întredeschis uşa de la cameră şi am zărit-o pe Rebecca în exact aceeaşi poziţie în care o lăsasem, douăsprezece ore mai devreme. Îşi dăduse jos tricoul şi pantalonii şi îmbrăcase o cămaşă de noapte albă, împrumutată
de la sora mea. îmbrăcămintea prea largă lăsa la vedere un umăr cu osatură
delicată şi un braţ suplu şi musculos. M-a cuprins o dorinţă teribilă s-o trezesc, dar Lauren m-a împiedicat cu o faţă contrariată şi un „nu” mut însoţit de un gest de interdicţie energic din deget. M-am retras nemulţumit.
Am încercat de mai multe ori să sun la familia Lynch. Cum hărţuirea mea încetase de multă vreme, guvernanta a răspuns. Mi-a ţinut acelaşi discurs idiot. Familia nu era în New York. Nu ştia unde plecaseră, nici unde era Rebecca. I-am replicat sec că de data asta ştiam eu unde e. „Dacă vor, părinţii ei ştiu unde să sune”, am adăugat înainte să închid. Lauren şi Marcus m-au potolit cu o sticlă de vin, seminţe de floarea-soarelui şi ardei iute copt, pe care sora mea le pregătise ca apetitiv, apoi cu un curry de legume şi nuci cajou în sos cu lapte de cocos. Muream după nişte carne şi cartofi, dar abandonasem deja acea luptă. Am luat cina, bând în cinstea proiectelor şi a prieteniei noastre. Am decis, de asemenea, să ne mutăm fără întârziere.
— În sfârşit! Viaţă minunată, venim! s-a entuziasmat Marcus ridicându-se în picioare şi luând-o pe Lauren în braţe ca s-o învârtă.
Ea se zbătea râzând. A pus-o jos. Uitând de mahmureala de dimineaţă, ne-a propus să sărbătorim cu o a doua sticlă vestea pe care o aştepta de luni întregi. La fel de exuberanţi ca în ajun, Lauren şi asociatul meu au ieşit să
vadă ce le poate oferi oraşul în noaptea aceea.
Ajuns în camera mea, m-am tot foit, făcând mai mult zgomot decât ar fi fost necesar. Becca nu părea să-mi remarce prezenţa, dar odată lungit în pat, a venit să se lipească de mine. Şi-a împletit mâinile şi picioarele cu ale mele. Pieptul meu îi atingea sânii, iar şoldul stătea lipit de burta ei. Se odihnea în braţele mele atât de încrezătoare, încât m-am temut din nou s-o trezesc. I-am ascultat respiraţia uşoară şi i-am inspirat discret parfumul. Îşi spălase părul. Mirosea a ovăz şi a flori. Fiecare centimetru al trupului meu lipit de ea părea să vibreze cu o voinţă proprie, dureroasă. Dorinţa îmi 125
perfora rinichii. Câteva ore mai târziu, stăteam pe spate, cu ochii larg deschişi. O aşezasem pe pieptul meu, ca să-mi eliberez braţul obosit.
Picioarele ei îmi atârnau de o parte şi de alta a corpului. Îi simţeam pubisul chiar deasupra bazinului meu. Aveam o erecţie ca un pumn ridicat a protest.
Hawthorne, NewJersey1950
Asta nu mai era dragoste, era adoraţie. Şi Werner profita. Sub ploaia continuă de afecţiune, atenţie şi încurajări de care se bucura din partea soţilor Goodman, se deschidea ca o floare de o extraordinară vitalitate. I-au fost de-ajuns doar câteva săptămâni pentru a înţelege la perfecţie engleza şi câteva luni pentru a o vorbi. Puse stăpânire pe casă şi pe curte. Călărea de la un capăt la celălalt micul său regat. Nu era casa părinţilor, ci a lui. Nu i se refuza nimic şi cuvântul imposibil nu exista în vocabularul lui. Deschidea toate dulapurile, uşile, grilajele, urca în hambar, cobora în beci, încălca toate limitele pe care Andrew şi Armande încercau să i le impună. Era o adevărată
forţă a naturii. În camera părinţilor, pe mijlocul peretelui verde-albăstrui din faţa patului, mâzgăliturile cu creionul stăteau mărturie acceselor lui impresionante de nervi. Seara, maşina de cusut a lui Armande, un Singer Featherweight de un negru strălucitor, mergea fără încetare. Franţuzoaica îşi făcea un titlu de onoare din a-i coase haine băieţelului ei, al cărui ritm de creştere şi caracter aventuros nu-i lăsau niciun răgaz. Prima faptă de arme memorabilă a lui Werner se întâmplă la patru ani. Copilul reuşi să înfrunte într-o luptă solitară câinele vecinului, o fiară bătrână, împuţită şi plină de caracter. Într-o zi în care Werner încerca să-şi extindă spaţiul de joacă
explorând zonele limitrofe, câinele îl muşcă. Era o rană superficială, dar care lăsă pe antebraţul copilului un semicerc distinct şi roşu. Sub ochii măriţi ai vecinului care alergase să-i sară în ajutor, Werner Zilch, în loc să
izbucnească în lacrimi ori să-şi cheme mama, îşi privi braţul muşcat apoi sări la capul câinelui.
— Al naibii copil, povesti mai târziu vecinul. Nu numai că l-a atacat pe bietul meu Roxy, care era de două ori cât el, dar i-a şi smuls o bucată de ureche. Aşa, din două muşcături, explica fermierul mimând gestul de a mesteca.
— N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva! Un năzdrăvan ca ăsta mai rar. Vai de mama lui, aş putea spune…
Când văzu braţul comorii ei adorate, pe care vecinul tocmai îl dezinfecta, Armande scoase un ţipăt la fel de sfâşietor ca al copilului, puţin 126
