să-mi canalizez furia şi să-mi stăpânesc gelozia. Să vrei să pui stăpânire pe celălalt e iluzoriu şi abuziv, mi-a spus ea. Eu nu-i împărtăşeam deloc elucubraţiile la modă, potrivit cărora poţi fi loial fără să rămâi fidel. Chiar şi atunci când fusesem celibatar în căutare de companie şi de relaţii facile, nu permisesem ca amantele mele să mă împartă cu altcineva. Nu spun că-mi erau fidele, dar aveau delicateţea să mă lase să cred că aşa stăteau lucrurile.

Acum că eram îndrăgostit, ideea că Rebecca ar fi putut fi măcar privită de un alt bărbat mă făcea să-mi pierd uzul raţiunii. Părea să aibă un efect chimic asupra organismului meu. Mă intoxicase. Lauren, renunţând să mă facă să

înţeleg de vorbă bună, a încercat să mă calmeze cu o şedinţă de meditaţie forţată, iar Miguel mi-a adus un ceai „pentru somn liniştit”. După ce se refugiase la o prietenă care îi împrumutase nişte încălţări sport prea mari, Rebecca l-a sunat pe Frank Howard ca să se întâlnească la el cu Marcus. I-a povestit scena mea de gelozie şi i-a cerut sfatul. Certurile noastre o epuizau.

Nu ştia cum să mă mai ia. Marcus i-a deschis ochii în legătură cu originea crizelor mele de furie:

— Pune-te în locul lui. Trăiţi iubirea perfectă. Vine la cină la părinţii tăi. Lucrurile o iau puţin razna. Şi tu dispari. Petrece luni de zile căutându-te disperat şi un an mai târziu, îţi faci apariţia fără nicio explicaţie. E convins că

vei dispărea din nou cu prima ocazie. Sincer să fiu, cunoscându-l cum îl 153

cunosc, sunt sigur că te iubeşte foarte mult ca să accepte aşa ceva.

— De fapt nu acceptă nimic.

— Şi atunci de ce nu vorbeşti cu el? s-a ambalat prietenul meu.

În seara aceea, Rebecca era destul de zguduită ca să-i asculte cu atenţie. — Mi-ar plăcea foarte mult, Marcus, dar mă tem că va fi şi mai rău…

— Ce ai atât de tragic de povestit? O infidelitate?

— Nu, nu e vorba de aşa ceva… E mult mai grav.

— Atunci spune-ne. Suntem prietenii tăi şi vrem să te ajutăm.

Frank Howard şi-a pus şoferul să-i ducă acasă. Şi-au făcut apariţia cu nişte feţe foarte serioase. Rebecca a intrat în livingul luminat de două

lumânări în care eu şi Lauren eram lungiţi în Savasana, poziţia de relaxare.

Logodnica mea a aprins lumina şi a spus:

— Foarte bine, pentru că n-am de ales, o să vă povestesc totul. Dar dacă n-am spus nimic până acum, să ştii, Werner, că a fost doar din dorinţa de a te proteja.

Manhattan, 1971

Ne-am instalat în atelierul Rebeccăi. Foarte palidă, a ezitat încă un moment la marginea prăpastiei secretelor sale, apoi s-a aşezat turceşte pe jos şi a început:

— Aveam cam cincisprezece ani când am început să înţeleg de unde venea mama mea şi să bănuiesc ce trăise. Ea a încercat mult timp să mă

protejeze. E o persoană pudică care se confesează rareori.

— Aşchia nu sare departe de trunchi… a remarcat Lauren cu un surâs.

I-am făcut un semn să tacă, cu o privire întunecată. Rebecca a făcut o pauză şi a schimbat direcţia poveştii:

— N-am văzut-o niciodată pe mama fericită. Dintotdeauna a luat medicamente, a făcut cumpărături compulsiv, a călătorit dintr-o toană, a stat mult timp internată, l-a tot părăsit pe tata, chiar dacă s-a întors mereu. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori a izbucnit în râs. Chiar şi atunci, era ceva forţat sau excesiv, ca şi cum ar fi făcut-o de paradă sau pentru a se apăra. N-am văzut-o niciodată abandonându-se bucuriei fără să

percep în spatele ei o disonanţă, ca şi cum râsul ei ar fi fost un clopot dogit.

Are momente când e calmă. În rest, se luptă oră de oră cu fantomele ei. Nu se simte bine nici în camera ei, nici în camera de zi, nici singură, nici 154

înconjurată de lume.

Puţin câte puţin, am reuşit să aşez la locul lor piesele puzzle-ului. Un indiciu aici, pe care l-a lăsat să iasă la iveală fără să vrea într-o seară în care băuse foarte mult, chestii dezvăluite pe jumătate de tata, care nu voia totuşi să ştie mai mult. Dovezi ce se vedeau pe corpul ei, chiar dacă buzele îi rămâneau pecetluite. Mai era şi jurnalul ei intim. N-a scris nimic „la cald”, astfel de poveşti ar fi putut-o costa viaţa, dar chiar şi în ziua de astăzi se întoarce fără încetare acolo. Trecutul irupe în prezent, distrugând tot ce a încercat să reconstruiască. E de-ajuns un miros, o imagine, un cuvânt.

Rămâne paralizată, cu privirea pierdută şi atunci ştiu că revede ceva ce n-ar fi trebuit să trăiască niciodată. Imediat după aceea aleargă la jurnal. Alteori povesteşte despre o petrecere ori despre un prânz, ca dintr-odată povestea anodină să se întrerupă din cauza vreunei legături misterioase şi ea să

replonjeze în infern. Am furat acele caiete, sau poate ea a fost cea care a vrut să le găsesc, nu ştiu. Cred totuşi că voia să ştiu. În imagini fulgurante, ori eclipse, jurnalul povesteşte ceea ce nimeni nu-şi poate imagina.

Mă străduiam deja de câţiva ani să-i reconstitui trecutul, când am dat peste o femeie pe Fifth Avenue. Eu şi mama bântuiam prin magazine. Nu-mi place în mod deosebit să-mi cumpăr haine, aşa cum aţi putut remarca, a adăugat cu o jumătate de surâs, dar e unul dintre drogurile ei şi modul în care înţelege să-şi manifeste afecţiunea. Când mama a văzut-o, tocmai ieşeam de la Saks. Parcă toată lumea din calea lor s-a dat la o parte. S-au oprit amândouă, încremenite, apoi s-au aruncat una în braţele celeilalte.

Plângeau şi se îmbrăţişau strâns. Îşi mângâiau feţele şi părul. Şi repetau:

„Trăieşti!” Femeia aceea îi zicea mamei „Lyne”. Mama o numea „Edwige”. Eu nu înţelegeam nimic. Mama a făcut prezentările. „Ea e Rebecca, fiica mea”.

Edwige a început să plângă şi mai tare: „Ce norocoasă eşti, Lyne. Ce noroc să

ai o fată aşa de frumoasă. Aşa perfectă. Eu n-am putut”. Am întrebat dacă

Edwige urma să vină la noi la masă. Amândouă au avut o mişcare de recul. S-au privit şi s-au înţeles fără cuvinte. Edwige era îmbrăcată modest. Lucra ca vânzătoare într-unul dintre magazinele de pe Fifth Avenue. Mama şi-a scos cerceii rotunzi cu diamante, brăţările, colierul de aur de care nu se despărţea niciodată, nici măcar când dormea, pentru că-i ascundea cicatricea de la gât. A fixat cerceii în urechile lui Edwige care protesta. I-a pus brăţările cu forţa în buzunare. I-a luat mâinile şi i-a înghesuit în palme colierul, închizându-i pumnii:

— E atât de puţin. Pe mine mă ajuţi dacă le accepţi. Te rog…

S-au mai îmbrăţişat strâns încă o dată. Mama a adăugat:

— Dacă ai nevoie de ceva, orice ar fi, caută-mă. Locuiesc în partea de 155

est a parcului pe 80th Street.

Şi-a smuls apoi o pagină din agendă şi i-a scris în grabă adresa. S-au despărţit foarte repede. Mama a continuat să plângă şi în maşină. Îmi tot repeta: „Nu-ţi face griji draga mea. Nu-ţi face griji, sunt lacrimi de bucurie”, dar eu îmi dădeam seama că e vorba mai degrabă de nefericire, decât de veselie. Anii pe care încercase să-i dea uitării invadau din nou prezentul, mai intens ca oricând. Femeia aceea o impresionase aşa de mult, încât am întors oraşul pe dos ca s-o întâlnesc din nou. M-am oprit la toate adresele de pe Fifth Avenue până să descopăr locul în care lucrase cu câteva săptămâni în urmă, sub un nume diferit. Am petrecut apoi luni întregi ca s-o conving. Nu voia să-şi trădeze prietena. N-o să încerc să vă descriu durerea mamei, pentru că e de nedescris. Ca tot ceea ce s-a petrecut în locurile alea. Încerc doar să vă expun faptele.

Eram mişcat de frământarea Rebeccăi. Marcus şi Lauren, la fel de uimiţi, nu scoteau nici ei vreo vorbă. Rebecca nu reuşea să ne urmărească.

Privirea îi rătăcea undeva departe, dincolo de noi şi de prezent. Când şi-a reluat povestea, pe obraji au început să-i curgă lacrimi, fără să-i altereze tonul inflexibil şi pragmatic al vocii. Ca şi cum n-ar fi fost conştientă. Ca şi cum altcineva plângea în locul ei.

— Mama mea s-a născut în 1929 la Budapesta. A fost arestată pe 30

martie 1944 împreună cu tatăl ei, la câteva zile după ce naziştii au invadat Ungaria şi s-a format noul guvern. A ajuns la Auschwitz-Birkenau pe 17 mai 1944, după patru zile de drum fără apă sau mâncare. La sosire, nişte bărbaţi îi aşteptau pe deportaţi ca să-i ajute să coboare din vagoane. Acele vagoane de transportat animale nu aveau scăriţe. Unul dintre ei a apucat-o pe mama de subsuori şi, pe când o punea jos, i-a şoptit: „Fereşte-te să urci în camion”.

Ea n-a stat prea mult pe gânduri. S-a supus. Ar fi vrut să-i ia şi pe tatăl ei, dar acesta abia putea merge. SS-iştii l-au urcat cu forţa în vehiculul burduşit. N-a apucat nici să-i îmbrăţişeze. Nu l-a mai văzut niciodată. Cei care urcau în camion erau slăbiţi, epuizaţi, prea bătrâni ori prea tineri, deja bolnavi. N-am nicio îndoială în legătură cu soarta pe care au avut-o. Mama a mers pe jos cei câţiva kilometri până în lagăr. Mărginit de sârmă ghimpată, drumul era o limbă de noroi negru şi îngheţat. Orice culoare părea să fi dispărut din acel peisaj acoperit de zăpadă mânjită, prin care înainta un şir nesfârşit de siluete gârbovite. Lumea era în alb şi negru. Vedea barăci mizere la ferestrele cărora se iţeau feţe cadaverice. Ochii fantomatici de pe acele feţe au făcut-o să întrevadă ororile ce o aşteptau. La cincisprezece ani, mama părea de şaptesprezece. Avea deja forme. Era foarte frumoasă. La intrarea în lagăr, SS-istul care făcea selecţia nu şi-a dat seama cât de tânără

156

e. În caz contrar, ar fi trimis-o la moarte. În interiorul incintei, li s-a spus să

se dezbrace. De la vârsta de şase ani, când doica o ajuta încă să-şi facă

toaleta, mama nu se mai dezbrăcase în faţa nimănui. S-a trezit goală. Goală