mai devreme. Îl făcu în toate felurile pe proprietarul câinelui, cu toată
bogăţia semantică de care dispune limba franceză, şi ameninţă să sugrume câinele cu mâinile ei. Când fermierul îi spuse jenat că fiul ei îl muşcase pe Roxy, îi rupsese o bucată de ureche şi o înghiţise, Armande simţi că-i vine rău. Conduse nebuneşte cu copilul până la doctor, care încercă, fără succes s-o calmeze. Omul refuză să-i facă să vomite pe Werner, îi dezinfectă cu atenţie rana, îi administră un vaccin antirabic şi îi trimise acasă. O lună
întreagă, brava normandă îşi ţinu fiul sub observaţie aşa cum studiezi un bacil la microscop. Werner se simţea de minune. Departe de a fi intimidat, îşi continuă explorările geografice cu binecuvântarea vecinului. Cât despre câinele în culpă, a cărui ureche capsată de dinţii lui Werner se cicatrizase fără să mai lase părul să crească, se culca în semn de supunere de cum îl vedea apărând.
Această victorie nu făcuse decât să întărească caracterul deja dominant al lui Werner. Putea să se arate extrem de coleric. Dacă realitatea sau părinţii lui nu cedau imediat dorinţelor sale, îl apuca o furie care o lăsa pe Armande cu gura căscată. Andrew îl punea la punct, dar se bucura în secret de temperamentul băiatului. Când erau singuri, agentul imobiliar îl lua uneori de braţe, îl ridica deasupra capului şi cu ochii în ochii lui, repeta.
— Fii neînfricat, fiule! Neînfricat!
Chiar dacă era pedepsit destul de des, Werner nu era ranchiunos.
După ce stătea o oră sau o jumătate de oră în camera lui, îşi relua activităţile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu îşi cerea scuze, dar făcea acte discrete de căinţă: culegea flori pentru mama lui, găsea o pană de corb strălucitoare, neagră spre violet ori o piatră foarte frumoasă în grădină, pentru tată. Era dispus să facă chiar mult mai mult, atâta timp cât mândria îi rămânea intactă. Alţi părinţi poate ar fi încercat să-i domine. Soţii Goodman înţeleseseră destul de repede că o iubire necondiţionată era cheia dezvoltării fiului lor. Prezenţa lui le adusese atâtea satisfacţii, încât erau dispuşi să-i treacă orice cu vederea. Ca semn al acelei afecţiuni fără margini, fiul lor a fost cel care i-a rebotezat, nu invers. A doua zi după sosirea copilului, Armande remarcase că, pe dosul tuturor hainelor lui – agenta socială nu le lăsase decât un sac puţin voluminos – era brodată fraza: „Acest copil se numeşte Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele. E ultimul dintre noi”.
Misterioasa descoperire îi lăsase pe Andrew şi Armande perplecşi. Făcuseră
o mie de supoziţii şi cercetări pe lângă agenţia de adopţii. Într-un final, recunoscători pentru extraordinarul dar pe care li-l făcuse viaţa cu micuţul, îi lăsaseră prenumele aşa. Cu numele de familie nu mai fusese la fel de simplu. Armande se simţea vinovată din ziua în care descoperise că, spălând 127
hainele copilului, nu observase în căptuşeala uneia dintre jachete scrisoarea aceea blestemată din care nu mai rămăsese decât un ghemotoc muiat pe care se mai distingeau doar câteva pete de cerneală albastră. Andrew apelase din nou la agenţie ca să afle mai multe. Înţeleseseră atunci că
explicaţia legată de originile fiului lor fusese iremediabil pierdută. Copilul fusese deci declarat sub numele de Werner Zilch-Goodman şi cum părinţii adoptivi nu doriseră să se numească altfel decât fiul lor, îşi luaseră şi ei patronimul Zilch-Goodman. Oricărui alt bărbat decât Andrew chestia i s-ar fi părut un sacrificiu enorm, dar agentul imobiliar era o fiinţă aparte. Nu se prea sinchisea de aceste semne exterioare de virilitate, iar fericirea pe care le-o aducea acest pui de om îi înlăturase orice urmă de orgoliu.
Transformarea cuplului era evidentă. Rotunjită, senină, Armande îşi făcea de lucru din zori şi până-n seară, gătind, curăţând o dată şi încă o dată, spălând, frecând, periind, certând, alintând şi spunând poveşti. Şi Andrew se schimbase. Mergea mai drept. Nu mai ţinea pumnii strânşi în buzunar şi umerii gârboviţi, în poziţia boxerului care aşteaptă provocarea. Făcea gesturi nonşalante, vorbea pe un ton grav şi încrezător. Armande îl găsea din ce în ce mai seducător, iar el îi adora noile forme, îmbrăţişările nocturne pe care eşecurile din trecut le făcuseră atât de penibile îşi regăsiră
naturaleţea şi voioşia. După un an de la venirea micuţului, rotunjimile tinerei nu se mai datorau cartofilor gratinaţi, făcuţi sote cu pulpă de miel. Nu mai aduceau aminte de crumbles ori de tartele cremoase cu lămâie cu care femeia îşi trata soţul şi băieţelul. Sânii ei îşi dublaseră volumul. Radia. Micul rege al casei simţea că mama lui îi pregătea ceva. Nu înceta să-i ridice bluza inspectându-i burta care creştea. I se spuse că în curând urma să aibă un frăţior sau o surioară. Pentru moment bebeluşul era la cald, în curs de a se coace în cuptorul mamei. Micul tiran refuza însă ideea de a împărţi ceva cu cineva. Un frate? Nu, nu voia. Hotărî de la început că va fi o soră.
Werner urma să împlinească cinci ani, când se născu Lauren. Destinul îi făcuse pe plac băieţelului şi Andrew şi Armande respirară uşuraţi. Pentru a se asigura că nu o să-i tulbure pe Werner, Armand îşi spori atenţiile îndreptate spre el, dar copilul nu părea gelos. Adora fetiţa. O săruta, îi vorbea, îi dădea jucării. Voia s-o ţină mereu în braţe, ceea ce o cam neliniştea pe Armande. Deveni apoi traducătorul oficial al lui Lauren. În momentele în care părinţii păreau neputincioşi în faţa ţipetelor micuţei, Werner le explica în limbajul lui copilăresc cum s-o calmeze ori de ce avea nevoie. Lauren era a lui. O fiinţă pentru care se simţea responsabil şi care îi aparţinea. Din punct de vedere fizic, micuţa era opusul fratelui ei. Brunetă, cu pielea de culoarea ambrei, deschidea spre lume nişte ochi mari şi speriaţi. Werner era 128
zeul micului ei univers. Când îl vedea, faţa i se lumina, făcea gropiţă în bărbie şi izbucnea în râs. Îl găsea de nepreţuit şi l-ar fi urmat până la capătul pământului. Ori până în punctul în care, câţiva ani mai târziu, fusese cât pe ce să-şi rupă gâtul urcându-se într-un copac în care Werner construia o căsuţă, ori să se înece testând împreună cu el o ambarcaţiune din lemn prost construită. Din fericire pentru această poveste, Lauren supravieţui tuturor ideilor şi furiilor fratelui ei.
Manhattan, 1971
Lauren, Marcus şi cu mine eram îngrijoraţi. În trei zile, Rebecca nu stătuse treaza mai mult de patru ore, de fiecare dată în absenţa mea. Doar Lauren schimbase câteva cuvinte cu ea. Chiar trează, frumoasa mea părea departe. Sora mea încercase să-i vorbească, să-i pună muzică veselă, dându-i să miroasă uleiuri esenţiale tonifiante de nucşoară, de lămâie şi de pin.
Instalase chiar într-un colţ al camerei un dispozitiv care ardea încontinuu esenţe, iară alt rezultat decât că mă făceau să strănut întruna şi că îi arseseră
lui Shakespeare câteva fire de păr de pe posterior pentru că se aşezase sub el din greşeală. În seara celei de-a patra zile, am scuturat-o cu blândeţe. Ea a mormăit s-o las în pace să doarmă. Când am insistat, a devenit agresivă, scoţând răgete de felină şi bătând aerul cu mâinile ca să le îndepărteze pe ale mele. Am ridicat-o în picioare cu forţa şi ea m-a muşcat cu ferocitate.
Surprins, i-am dat drumul. Marcus şi Lauren m-au auzit trântind uşa camerei de a vibrat tot etajul. Am năvălit în bucătărie şi i-am poruncit surorii mele să mă dezinfecteze:
— Nu e nimic grav, o să faci o vânătaie şi atât, a decretat ea.
Indiferenţa ei nu m-a împiedicat să golesc tava de gheaţă din frigider cu un zgomot infernal. Am răsturnat jumătate pe jos împreună cu tot vraful de prosoape de bucătărie, în graba de a-mi confecţiona un bandaj supradimensionat, înainte de a merge să mă trântesc pe canapeaua din salon. Mă săturasem de felul în care mă ignora Rebecca. De patru zile se servea de mine ca de un încălzitor, strecurându-şi mâinile şi picioarele îngheţate sub burta ori sub fundul meu şi dându-mă la o parte după ce o încălzeam. Lauren a aruncat o privire în cameră. Cu o faţă fericită, Rebecca aţipise din nou lângă Shakespeare, care îmi luase locul de cum plecasem.
Acum mă mai şi înlocuise cu câinele! M-am simţit şi mai rău, deoarece canapeaua era prea scurtă pentru mine. Am petrecut o noapte îngrozitoare 129
reluând în minte povestea noastră, întorcând-o pe toate feţele şi urzind planuri de răzbunare împotriva odioşilor Lynch şi a fiicei lor. A doua zi, nimic nu se schimbase.
— E frumoasa din pădurea adormită! a tras Marcus concluzia, pe când stăteam toţi trei lângă patul în care ea dormea încă. Ai încercat s-o săruţi?
— După ce m-a muşcat cum m-a muşcat, nu am intenţia să risc, am bombănit eu. Ar putea foarte bine să-mi taie limba.
— Bine că limba şi nu altceva… a glumit Lauren atrăgându-şi priviri scandalizate din partea noastră. Of, băieţi, n-aveţi niciun strop de umor, a suspinat ea.
Am plecat la treabă. Pregăteam o ofertă pentru a cumpăra încă trei loturi de teren. Echipa noastră întocmise bugetul şi concepuse proiectul de dezvoltare. Mai mulţi arhitecţi, între care organizaserăm o competiţie, urmau să ne prezinte propuneri de proiecte. Am stat toată ziua în şedinţe.
Când ne-am întors acasă, situaţia nu se schimbase cu nimic. Era chiar mai rea. Într-o noapte, Rebecca s-a hotărât să facă o baie. Am reuşit să evit in extremis o inundaţie: uitase robinetele deschise. A doua zi, pe la trei dimineaţa, s-a apucat să gătească tot ce era prin dulapurile din bucătărie.
După o săptămână de nesomn, eram dărâmat şi n-am auzit-o ridicându-se.
Când s-au trezit, Lauren şi Marcus au găsit aliniate frumos pe masa din bucătărie două platouri de lasagna, budincă de macaroane cu brânză, taboulé, o prăjitură cu gris şi stafide, o cantitate industrială de cheese-cake-uri pe care desenase figuri geometrice bizare, o salată de roşii şi cinci boluri cu un fel de tarama pe care o făcuse cu brânză albă şi cu toate conservele de sardine cumpărate pentru Shakespeare. Criza Rebeccăi m-a făcut să înţeleg că, în ciuda tuturor celor pe care le spusese în timpul picnicurilor noastre în parc, era o bucătăreasă experimentată. Chestia m-a încântat, chiar dacă
Lauren o asocia unui „automatism primar”.
— Locul femeii nu e neapărat în bucătărie, crede-mă, a adăugat vexată. M-am bucurat mult mai puţin câteva zile mai târziu, când am descoperit fresca pictată cu degetele cu ketchup şi muştar pe peretele din bucătărie. Lui Marcus i s-a părut foarte frumoasă perspectiva pădurii întretăiate de figuri geometrice identice cu cele de pe cheese-cake-uri.
— Din păcate, dată fiind natura pigmenţilor, lucrarea nu va avea o viaţă prea lungă, a remarcat apoi visător.
Şi a avut dreptate. Shakespeare a pecetluit soarta acelei opere de artă
efemere, lingând peretele la o înălţime de un metru şi jumătate.
130
— Nu e o femeie, e o fetiţă de trei ani! mă înfuriam eu, ori de câte ori mai descopeream o nouă năzbâtie.
A cusut, de exemplu toate şosetele mele, confecţionând un fel de taburet în formă de floare, foarte reuşit în opinia lui Lauren. Pentru ca cele noi, cumpărate de Donna, să nu mai aibă aceeaşi soartă, am fost nevoit să
pun lacăt la comoda unde se găseau. Eram frustrat şi nemulţumit.
