în zăpada iernii poloneze. Sub ochii a sute de femei şi bărbaţi. Încovoiată de ruşine şi frig, nu avea destule mâini să se acopere. În faţa ei, cei care veniseră împreună cu ea au început să fie tunşi din cap până-n picioare. Alţii stăteau deja la coadă pentru tatuaje. Au tatuat-o şi pe ea cu un ac murdar care i s-a înfundat în carne de vreo treizeci de ori, fără cea mai mică măsură

de igienă. Cerneala s-a răspândit mascându-i numărul. Triunghiul reprezenta o jumătate de stea a lui David. Îi era frică. Îi spuseseră că trebuie să înveţe numărul pe dinafară, dar devenise ilizibil. Când au început să-i radă părţile intime, imediat înainte de a se ocupa şi de părul din cap, un SS-ist a intervenit. Ea n-a înţeles ce zicea. A luat-o cu o mână de păr. I-a dat capul pe spate şi i-a deschis gura pentru a-i inspecta dinţii ca unui cal. Apoi a zis: „Blocul 24”. Doar ea şi încă o fată, o evreică poloneză care răspundea la numele de Edwiga şi pe care probabil am întâlnit-o câţiva ani mai târziu pe Fifth Avenue, au avut acea şansă. Dacă se poate vorbi despre aşa ceva.

Un SS-ist i-a dat mamei un metru pătrat de fetru cafeniu-închis ca să

se acopere şi a condus-o în picioarele goale la o primă clădire. A fost spălată, dezinfectată, apoi spălată din nou cu o mănuşă din păr. A fost dusă apoi întrun birou unde o femeie medic a supus-o la diverse examene medicale dintre care şi unul ginecologic. A verificat dacă e virgină şi l-a informat pe gardianul care o adusese. Au târât-o spre altă clădire mai mică, de cărămidă

roşie, de la intrarea în lagăr, unde mai erau vreo alte douăzeci de femei.

Locul era numit „divizia veseliei”.

O gardiană SS le-a rebotezat pe mama şi pe tovarăşa ei: „De acum încolo te cheamă Lyne”, i-a spus mamei.

Cealaltă fată avea să se numească Edwige.

Mama a vorbit puţin cu celelalte femei, încercând să înţeleagă ce o aştepta. Acestea n-au avut inima s-o prevină. Pe de altă parte, băile şi frecatul energic îi şterseseră tatuajul, dezvăluind, sub număr, triunghiul care îi trăda originea evreiască. Femeile au pus-o în gardă. Simbolul acela era foarte periculos. Viaţa lor depindea acolo de felul în care îi satisfăceau pe gardienii SS, dar legile lor rasiale le interziceau să aibă relaţii cu evreice. Una dintre ele a sfătuit-o să-şi umple zilnic triunghiul cu cerneală. I-a mai dat o călimară mică cu un beţigaş de lemn, lăsată de altă femeie. Mama a întrebat ce se întâmplase cu acea femeie.

— A început să tuşească şi au trimis-o în celelalte blocuri, a răspuns una dintre fete. Deci, nu uita niciodată să-ţi înnegreşti triunghiul, a insistat 157

ea.

Litera delta de culoare neagră era semnul asocialelor, adică a prostituatelor sau a criminalelor de drept comun nemţoaice, care nu riscau să fie victimele unei execuţii sumare la fel ca alte prizoniere. Cererea de

„lucrătoare sexuale” era mare. Începând din primăvara anului 1944, SS-iştii au început să le aleagă în funcţiile de propriile lor criterii estetice sau înclinaţii perverse, fără să mai ţină seama de codul stabilit de Himmler, după

care „doar femeile de la care poporul german nu mai are nimic de aşteptat pot fi selecţionate”. Lăsau să se creadă că era vorba despre „muncă

voluntară”. Chiar şi prizonierele începuseră să gândească la fel. Mama a înţeles destul de repede ce o aştepta. Chiar şi primăvara şi vara fulgi ca de zăpadă murdară cădeau deasupra lagărului aproape în fiecare zi. O ninsoare gri, cu miros înţepător, care acoperea lumina soarelui. O ploaie de cenuşă

umană. În Blocul 24, cele care se revoltau erau ameninţate cu crematoriul.

Dacă nu se potoleau, chiar ajungeau acolo. Blocul 24 era rezervat în mod oficial prizonierilor arieni sau merituoşi, dar în 1944 fuseseră create două

secţiuni care satisfăceau nevoile SS-iştilor. Bărbaţii, dacă se supuneau regulilor, ar fi trebuit să realizeze actul sexual – autorizat doar din motive de igienă psihică şi mentală – într-o singură poziţie: cea a misionarului. Un gardian supraveghea buna desfăşurare a „procesului” printr-o fantă de la uşa camerei. Era uşor de rezolvat ca supraveghetorul să închidă ochii. Dacă

tipul voia femeia în patru labe, trebuia să plătească în plus. Dacă voia s-o bată, costa mai mult. După fiecare întâlnire, femeile trebuiau să se spele, folosind un lichid antibacterian şi antispermicid, să-şi ascundă vânătăile, să-şi şteargă lacrimile ori sângele, înainte de a-şi relua „serviciul”. De dimineaţa până seara erau obligate să tacă. Dacă un SS-ist era pus în dificultate de una dintre femei – pentru că acesta se confesase cuiva în legătură cu tratamentul de care avea parte – acesta o „înlătura” imediat. În opinia tuturor, fetele de la Blocul 24 erau norocoase. Dispuneau de săpun din belşug. Purtau lenjerie toată ziua, şapte zile din şapte. Se machiau. Mâncau bine, pentru că SS-iştii nu le voiau prea slabe. Aveau şansa să supravieţuiască câteva luni în plus dacă nu se îmbolnăveau sau dacă nu rămâneau însărcinate. O sarcină le semna condamnarea la moarte.

SS-iştii le alegeau în funcţie de preferinţe. Unii aveau favoritele lor.

Puteau chiar să şi le rezerve, dacă nu fuseseră cerute de vreun superior ierarhic. Mama a avut neşansa să placă unuia dintre ofiţerii superiori, care s-a dovedit a fi şi unul dintre cei mai violenţi. Era un bărbat foarte masiv, deosebit de musculos. Ar fi putut să-ţi frângă gâtul cu o singură mână. Avea părul de un blond sumbru şi ochii de culoarea gheţii. Frumuseţea îi făcea 158

cruzimea şi mai greu de suportat. Mama, care nu mai cunoscuse niciun bărbat până atunci, a fost deflorată cu violenţă la numai câteva ore de la sosirea în lagăr. A mai „servit” încă cinci bărbaţi în acea primă zi. „Stăpânul”

ei, aşa cum îi plăcea să i se spună, se lăuda că nu e gelos. Dimpotrivă, îi plăcea să împartă. Avea o plăcere perversă pentru cicatrice. Mama nu avea decât cincisprezece ani şi o piele de copil. Tipul şi-a făcut o plăcere perversă

în a i-o „şifona”. Folosea tot felul de instrumente chirurgicale pe care le ţinea într-o trusă mică de piele roşie. Era ca şi cum puritatea i s-ar fi părut o insultă, iar prospeţimea o condamnare. Simţea nevoia să aducă inocenţa la nivelul degradării sale. Îi plăceau strangularea şi ochii ieşiţi din orbite la graniţa cu moartea. Edwige, tovarăşa mamei, n-a fost luată decât o dată de respectivul, dar îl descria ca pe diavolul în persoană. Bărbatul făcuse studii de chimie destul de avansate şi ar fi putut face carieră în domeniu. Îşi găsise totuşi terenul cel mai propice în SS.

Contrar a ceea ce îi spuseseră gardienii, mama n-a fost „înlocuită” la finalul primelor trei luni. Scăpase ca prin minune de orice boală şi nu rămăsese însărcinată. Totuşi traumatismele, disperarea şi ruşinea acelei vieţi o secătuiseră. Începând din prima lună, nu i-a mai venit menstruaţia.

Edwige o invidia. Ea fusese nevoită să facă, cu ajutorul unei alte fete, un chiuretaj, care îi salvase viaţa, dar o lăsase sterilă. Cred că acea iubire maternă interzisă a făcut-o să se ataşeze de mine şi să-mi povestească prin ce trecuseră, în ciuda pactului tacit care o lega de mama.

Rebecca a rămas pentru câteva momente pe gânduri, apoi şi-a reluat povestirea.

— Mama a ajuns la Auschwitz-Birkenau într-unul dintre cele mai nefaste momente posibile. Naziştii curăţau lagărele de ţigani, în jurnalul ei, am găsit bucăţi minuscule de hârtie: reţete de bucătărie pe care femeile le schimbau între ele în rarele momente de odihnă. Printre ele, un scurt comentariu legat de prizonieri. Spunea că li s-a cerut să sape o groapă

adâncă. Odată treaba terminată, au fost aliniaţi pe marginea gropii şi SS-iştii i-au împuşcat. Alt val de prizonieri le-a luat apoi locul. împuşcăturile răsunau, victimele cădeau, acoperind corpurile celor de dinainte. Mareea umană a continua să înainteze şi să se retragă, până când a umplut groapa, care apoi a fost acoperită. Edwige mi-a povestit şi ea, bâlbâindu-se, despre acea zi de vară când pentru prima dată n-a mai plouat cu cenuşă. Nemţii făcuseră o orchestră de evrei. În lagăr se aflau unii dintre cei mai buni instrumentişti din lume. Au interpretat timp de o oră piese sublime. Oamenii cântau şi din gură. Acea frumuseţe a marcat-o pe mama mai mult decât multe dintre ororile pe care le-a suferit. I-a fisurat armura şi i-a atins 159

sufletul, chircit undeva într-o zonă necartografiată a fiinţei sale. Din momentul acela, n-a mai fost aceeaşi. De atunci n-a mai vorbit cu nimeni.

Abia dacă mai mânca. Apoi, într-o seară de august, pe când SS-iştii erau ocupaţi până peste cap cu mormanele de cadavre rămase în urma unei noi

„curăţenii”, a evadat. Edwige n-a înţeles niciodată cum a reuşit, nici cine a ajutat-o. Jurnalul intim m-a ajutat să reconstitui momentul: unul dintre gardieni se îndrăgostise de ea. El a fost cel care l-a doborât pe torţionarul mamei în plină acţiune. Apoi şi-a pus uniforma lui şi a ajutat-o. N-o să aflu probabil niciodată cum a părăsit lagărul. Nici măcar un gardian în uniformă

SS nu avea voie să scoată de acolo un prizonier… Acel bărbat a reuşit…

Rebecca a făcut din nou o pauză. Părea că-şi pierduse forţele.

— Nici măcar în seara în care ai venit la noi la cină, Werner, singura seară în care mi-a făcut mărturisiri, n-a putut să-mi povestească cum a evadat. Teroarea îi bloca cuvintele în gât. Mama e foarte talentată la limbi străine. Vorbeşte nu mai puţin de opt. În câteva luni, Edwiga a reuşit s-o înveţe ceva poloneză pentru a se putea face înţeleasă. În primele zile după

evadarea împreună cu respectivul gardian, a găsit ajutor la oamenii din zonă. Graţie ţăranilor acelora au avut ce să mănânce şi au fost puşi în legătură cu mişcarea de rezistenţă din Cracovia. Odată trecută graniţa cu Slovacia, mama a reuşit să scape de gardianul îndrăgostit. A călătorit cu acte false, cât de repede şi de departe posibil. N-a mai încercat să afle ce se întâmplase cu tatăl ei. Nici să se intereseze de ceilalţi membri ai familiei. A fugit sute de kilometri, până a găsit o oportunitate de a veni în Statele Unite.

Am rămas cu gura căscată. Rebecca plângea în tăcere. M-am ridicat ca s-o iau în braţe, dar m-a oprit:

— Aşteaptă. Aşteaptă, te rog.

Tremura. Încovrigată, părea să caute undeva înăuntrul ei curajul care îi lipsea.

— N-am terminat. Nu v-am spus esenţialul.

Am aşteptat, cu sufletul atârnat de buzele ei.

— Torţionarul mamei avea un nume…

Pentru prima dată de la începutul poveştii, cu ochii roşii de plâns, Rebecca şi-a fixat privirea violet în ochii mei. M-am ridicat cu intenţia să mă

apropii de ea. M-a oprit din nou cu un gest şi a spus cu vocea lipsită de orice inflexiune:

— Se numea Zilch. Căpitanul SS Zilch.

Cuvintele şi-au făcut loc în spaţiul dintre noi. Eram ca anesteziaţi.

Revelaţia aceea antrena atât de multe consecinţe, încât nici nu puteam s-o cuprindem pe deplin. Mi-a invadat mintea şi corpul şi m-a privat de 160

capacitatea de a mă mişca şi de a gândi.

— Se numea Zilch, a spus ea încă o dată, şi am dovada că era tatăl tău.

Am început să ţip la ea. I-am spus că e nebună, că eu n-aveam nimic de-a face cu toată povestea aia. Vedea numai rele peste tot. N-avea niciun drept. Dădea vina pe mine din răzbunare. Ce voia? Să mă distrugă? Să mă