agenţii de securitate. După acel accident, când pentru o fracţiune de secundă

am crezut că totul s-a terminat, am simţit nevoia să te văd… Aşa că am venit şi am sunat la uşă, a surâs ea cu tristeţe. Te întrebai de unde toate vânătăile alea. Acum ştii.

Am simţit sângele scurgându-mi-se din obraji:

— De-acum înainte îţi interzic să sari de pe orice altceva care nu e un taburet! Şi azi după-amiază am tras o spaimă pe tema asta.

Lauren mi-a întins fotografiile pe care tocmai le studiase în detaliu.

Am încercat şi eu să descopăr în ele vreun sens, vreun indiciu care mi-ar fi permis să ies din ceaţa în care mă aflam.

— Încerc să înţeleg, dar nu reuşesc… Cum ai reuşit să faci rost de cadrele astea la Fort Bliss?

— Când m-am întors din Germania, Dane mi-a dat o mână de ajutor. A pus în mişcare reţeaua. Am aflat că existase un oarecare Johann Zilch implicat în operaţiunea Paperclip.

— Paperclip? a întrebat Marcus.

— E numele de cod al misiunii care a făcut posibilă, în cel mai mare secret şi în cea mai flagrantă ilegalitate, aducerea a o mie cinci sute de savanţi şi ingineri nazişti în Statele Unite. O sută optsprezece dintre ei au petrecut câţiva ani la Fort Bliss, în Texas. M-am dus acolo împreună cu Dane.

Intrarea în bază este strict interzisă, dar prefăcându-ne că pierdem timpul pe la Ellas Diner, restaurantul la care mănâncă soldaţii şi personalul bazei, făcând cinste cu câteva pahare şi punând întrebările potrivite, am reuşit să

dăm de o femeie care fusese secretara comandantului James Hamill, care se ocupase de savanţi în acea perioadă. Femeia mai lucrează încă acolo. I-am dat de înţeles că era rost de bani frumoşi dacă ne ajuta să punem mâna pe anumite informaţii. Trăieşte singură şi e în preajma pensiei, aşa că a muşcat momeala. Voiam în primul rând lista cu savanţii şi cu familiile lor. Tipa a notat numele false pe care i le dădusem şi numărul de telefon la care ne putea găsi. Câteva săptămâni mai târziu, ne-a vândut preţioasa listă. Ne-a mai oferit şi un indiciu foarte important. Întrebând-o dacă îşi mai amintea de Johann Zilch, femeia ne-a povestit un eveniment deosebit de interesant…

168

„Nu-mi plăcea tipul ăla” a recunoscut de la început. După câteva pahare de tequila, a devenit mai comunicativă. În 1946, secretara se împrietenise cu Luisa, soţia lui Johann Zilch. Şi-i amintea bine pe amândoi şi mai ştia şi povestea care stârnise un adevărat scandal. Soţii Zilch aveau un copil, ne-a mai spus ea, un băieţel adorabil de un an şi jumătate. Era un adevărat năzdrăvan, zicea, hotărât, blond, cu ochi albaştri.

M-am foit nervos pe canapea:

— Cum îl chema?

— Îl chema Werner, dragul meu… Băieţelul erai chiar tu. Am verificat pe lista cu savanţii. Johann Zilch a venit aici împreună cu von Braun în septembrie 1945. Au aterizat la New York, au petrecut un timp la o bază din Massachusetts şi apoi au fost trimişi la Fort Bliss. Ulterior, Johann a trimis după soţia lui, Luisa, şi după copil.

Un ocean de întrebări, de amintiri şi de revoltă s-a răscolit iar în mine.

— Secretara mi-a povestit apoi acea întâmplare bizară. Johann avea probleme. Relaţiile cu colegii erau foarte tensionate şi doar von Braun părea să-i protejeze. Se ocupa foarte puţin de fiul lui. După câte înţelesese ea, nu-şi mai revenise în urma unui accident petrecut în timpul războiului. Într-o zi, şi-a bătut atât de rău nevasta, încât era s-o omoare. Luisa a cerut permisiunea să părăsească baza împreună cu fiul ei, dar la acel moment, savanţii şi familiile lor nu aveau încă nici permise de şedere, nici paşapoarte.

Nu erau autorizaţi să părăsească baza militară ori să intre în contact cu civili. Luisa a cerut atunci să se întoarcă în Germania cu tine, Werner, dar comandantul Hamill a refuzat-o. Două săptămâni mai târziu, secretara s-a măritat şi şi-a luat o lună de concediu. La întoarcere, Luisa, Johann şi copilaşul nu mai erau. Nu lăsaseră nicio adresă.

— Nu mai înţeleg nimic, am zis eu masându-mi tâmplele.

— Eu nici atât. Lipsesc prea multe elemente. Nu-mi mai rămâne decât un singur lucru de spus şi veţi şti şi voi tot atât cât ştiu şi eu: am întrebat-o pe secretara de la Fort Bliss dacă are vreo fotografie a Luisei, ca să încerc să-i dau de urmă. Până la urmă, mi-a vândut una.

Rebecca mi-a întins fotografia cu imaginea unei femei durduliiţmând în braţe un băieţel blond. M-am simţit emoţionat până la lacrimi văzându-mă în braţele mamei, descoperindu-i faţa pe care mi-o imaginasem de mii de ori şi pe care încercasem în van de atâtea ori s-o regăsesc din perioada fragedei mele pruncii, alături de vocea, parfumul, gesturile şi tandreţea ei.

Mă uitam la poza aceea cu toată pasiunea şi aviditatea reprimate timp de ani întregi. Încercam ca prin puterea privirii s-o fac să învie şi s-o recunosc.

Voiam să-mi oblig memoria să-i recunoască pe copilul care fusesem, pentru 169

a deveni parte din mine, piatra de temelie pe care urma să mă reclădesc. În timp ce priveam şi priveam tot mai concentrat, iluzia s-a spulberat brusc.

Mi-am simţit faţa asprindu-se:

— Ai remarcat şi tu, nu? a reluat Rebecca.

— Da, am replicat prompt. În fotografia din Germania pe care mi-ai arătat-o, Luisa Zilch era foarte blondă, cu faţa în formă de inimă şi ochi deschişi la culoare. Femeia care mă ţine în braţe în asta de aici are faţa rotundă şi părul şi ochii negri.

— Da, asta mă preocupă şi pe mine… Care dintre ele este adevărata Luisa? — Şi care dintre ele este adevărata mea mamă?

Manhattan, 1971

Rebecca deschisese cutia Pandorei. Aveam impresia că mă trezesc după un cutremur. Întrebările care mă urmăriseră în adolescenţă şi pe care depusesem atâta efort să le amuţesc îşi făceau loc afară din tenebrele conştiinţei mele. Mi se părea imposibil să le mai ignor. M-am hotărât să-i întâlnesc iară întârziere pe von Braun. La vremea aceea era director de strategie la NASA. În anul pe care îl consacrase lămuririi trecutului meu şi al mamei sale, Rebecca se gândise să-i facă o vizită, dar îşi zisese apoi că eu eram mai în măsură să-i fac să vorbească. Numele şi înfăţişarea mea urmau să aibă un efect garantat asupra lui. Von Braun era un martor prea important ca să riscăm să-i trezim suspiciuni printr-o întâlnire inopinată.

Era singurul care ar mai fi putut dezlega enigma originilor mele sau măcar, în lipsa cheii care ne-ar fi adus toate răspunsurile, ne-ar fi putut sugera alte piste şi alţi martori. Legendara eficacitate a Donnei a intrat imediat în acţiune. Asistenta noastră a insistat pe lângă Bonnie, secretara lui von Braun, convingând-o să-i vorbească şefului ei despre mine. Numele de familie a făcut restul: savantul mă putea primi vinerea următoare, pe la sfârşitul dimineţii, la sediul NASA.

Am luat un avion spre Washington, dimineaţa devreme în ziua întâlnirii. Refuzasem propunerea Rebeccăi de a mă însoţi. N-ar fi fost capabilă să-şi ascundă furia, iar a-l pune pe von Braun pe banca acuzaţilor nu mi se părea cel mai bun mijloc de-al face să vorbească. Eram agitat. Îmi imaginasem cele mai rele scenarii şi încercasem să mă pregătesc pentru fiecare dintre ele. Dacă îmi confirma că tatăl meu fusese un sadic pervers, 170

responsabil de crime de război, cum aş fi putut să mă mai eliberez de această otravă? Puteam fi fructul răului fără să fiu rău eu însumi? Chiar dacă

Marcus şi Lauren îmi repetaseră de nenumărate ori că un copil nu putea fi făcut responsabil de crimele părinţilor săi, mie mi se părea că sângele meu era viciat. Descoperisem, bine ascunsă în străfundurile fiinţei mele, o fiară

necunoscută, capabilă să iasă la suprafaţă în orice moment. Nu eram deja brutal, coleric, gata de orice ca să obţin ce voiam? Nu mi se reproşaseră deja cinismul şi duritatea? într-o singură seară devenisem propriul meu inamic, iar ceea ce avea să-mi dezvăluie von Braun risca să mă facă să nu mai pot trăi cu mine însumi.

Sediul NASA se afla într-o clădire impresionantă, construită din sticlă

şi beton. La primul etaj, am fost întâmpinat de faimoasa Bonnie. Micuţa femeie durdulie avea un păr şaten-roşcat care îi cădea în bucle strânse peste ochelarii roşii. Era încarnarea profesionalismului.

— Domnul director tocmai termină o şedinţă, va veni într-un moment, mi-a explicat introducându-mă într-o încăpere cu lambriuri de lemn de culoare închisă.

Mi-a propus ceva de băut şi eu am acceptat un pahar cu apă. A închis uşa în urma ei. M-am uitat în jur. O mochetă groasă înăbuşea zgomotul paşilor. Aşezate pe un dulap puţin înalt, machete ale rachetelor Saturn, înalte de un metru, se aliniau de-a lungul peretelui. Un birou impozant en loupe d’orme părea să ocupe toată camera. Pe suprafaţa lui lăcuită, alături de telefon, am inspectat premiile pe care cele mai prestigioase instituţii ştiinţifice şi civile americane i le conferiseră savantului german. De cealaltă

parte, lângă etajerele de perete pline de lucrări de istorie şi tehnică, o serie de fotografii cu rame din lemn îi înfăţişau pe acesta din urmă în compania preşedintelui Kennedy, a preşedintelui Johnson, a preşedintelui Eisenhower şi a altor personalităţi. O draperie plisată de culoare maro ascundea o parte a ferestrei, cernând lumina strălucitoare a acelei dimineţi care era pe sfârşite. Stăteam în picioare în faţa biroului când von Braun şi-a făcut apariţia. Părea mult mai bătrân decât în fotografii ori decât în amintirile mele din copilărie, când mă uitam la emisiunile lui televizate despre Lună, cosmos şi sistemul nostru solar. Părul negru şi des îi era străbătut de şuviţe cărunte. Purta un costum în carouri de culoare închisă, cămaşă albă şi cravată albastru-deschis.

— Bună ziua, tinere, încântat de cunoştinţă, m-a salutat el, strângându-mi mâna şi bătându-mă pe umăr părinteşte. Incredibilă

asemănare! a mai remarcat privindu-mă cu atenţie. Avea încă un puternic accent german. Pot să-ţi spun Werner? Ştii că avem acelaşi prenume…

171

— Bineînţeles, am spus eu. Cred totuşi că ne separă un „h”.

— Adevărat, mama ta a preferat numele meu fără „h”. Ştiai că sunt naşul tău?

Mi-am simţit inima începând să bată mai tare auzindu-l vorbind despre mama. Am încercat să-mi păstrez un aer cât mai calm posibil:

— Nu, nu ştiam.

— Mă rog, naş… Asta îmi spusese mama ta când era însărcinată.