Ajunsesem s-o regret pe Joan. Totuşi, nu mă hotărâm să vorbesc cu ea.
Tratasem multe femei cu dezinvoltură, dar Joan merita mai mult. După vreo zece zile de eschive, împins de la spate de Lauren, de Marcus şi de secretara noastră, m-am hotărât în sfârşit s-o anunţ de întoarcerea Rebeccăi. Ca un laş, am invitat-o la prânz în cel mai la modă restaurant, la doi paşi de Radio City Music Hall. Mă gândeam că un loc public m-ar fi ferit de o scenă. Am început foarte relaxat prin a discuta politica lui Nixon şi a-i povesti despre noul nostru proiect imobiliar. M-am plâns de viaţa sexuală a lui Marcus care nu ne mai prezentase nicio iubită de un secol şi nu mai dispăruse ca altă dată cu vreun nou flirt. Am comentat pe larg meniul, am comandat o friptură, cartofi sotaţi şi un
Bloody Mary ca să-mi fac curaj, apoi mi-am exprimat indignarea în legătură cu acţiuile criminale din Vietnam, unde băieţii noştri mureau cu sutele în fiecare săptămână. Perspicace şi mult mai curajoasă decât mine, Joan mi-a tăiat-o:
— Deci, s-a întors?
— Da, am recunoscut jalnic.
— Şi vrei să mă părăseşti?
— N-am spus aşa ceva.
— Dar o mai iubeşti? a continuat ea pe tonul profesional al unui medic. — Nu ştiu, mă simt pierdut…
Mi-a mărturisit că sperase să mă facă s-o uit, dar că înţelegea. N-o minţisem niciodată în legătură cu asta. Nu putea deci să mi-o reproşeze. Mi-a mai spus că o să-i lipsesc, dar că e prea tristă şi abătută ca să mai termine de mâncat. M-am oferit s-o conduc. A refuzat:
— Nu e cazul s-o mai lungim. Ar fi penibil şi pentru mine, şi pentru tine. Şi eu eram trist. O admiram mult. Fusese o bună prietenă şi regretam c-o făcusem să se îndrăgostească de mine. Faptul că nu împărtăşeam aceleaşi sentimente ne forţa să ne despărţim, pe când indiferenţa ei ne-ar fi garantat o prietenie de durată. Am achitat nota. Nu mâncaserăm nimic. M-a sărutat pe amândoi obrajii, fără să mă lase s-o îmbrăţişez.
131
— Stai cuminte, mă faci să-mi fie şi mai greu, m-a avertizat.
Ajunşi în stradă, m-a privit pentru ultima dată în ochi şi mi-a spus:
— Să faci bine să fii fericit, Wern! Dacă ratezi ocazia cu Rebecca, n-o să te iert în veci.
M-a bătut pe umăr şi a plecat. Am urmărit-o îndepărtându-se, cu inima strânsă. Nu vărsase nicio lacrimă. Mergea dreaptă, grăbită, fără să
privească înapoi.
Peenemünde, Germania, octombrie1943
Se făceau deja cinci ore de când Johann era închis în camera aceea de interogatoriu. Cei doi ofiţeri SS tocmai ieşiseră. Îi era sete şi foame.
Amintirea feţei Luisei îi strângea stomacul, dar după şocul arestării, înţelesese că era victima unei manevre de intimidare. Gestapoul voia să-i trimită un mesaj lui von Braun. Voia să-i intimideze. El căzuse de ţap ispăşitor. Nu vedea altă explicaţie. Acuzaţiile acelea erau ridicole… Sigur că
n-ar fi trebuit să se plângă în legătură cu efortul de război. Îşi regreta imprudenţa, dar în seara aceea se simţise descurajat şi băuse prea mult.
Numai paranoia SS-iştilor putea considera acel unic moment de oboseală
extremă un complot ori un act de sabotaj. Johann se indignase iniţial, dar încet-încet începuse să câştige teren. Ofiţerii dăduseră înapoi. Erau mai puţin înverşunaţi decât la începutul interogatoriului. Ceea ce-i rănea cel mai tare nu era că se afla acolo, ci faptul că fusese denunţat de unul dintre colegi.
Întotdeauna îi considerase pe cei din echipa de la Peenemünde ca pe o familie. Nu înţelegea. Trecuse în revistă feţele celor prezenţi în seara aceea: Hermann? Nu, lui Hermann îi era groază de Gestapo. N-ar fi îndrăznit niciodată să vorbească cu un ofiţer SS. Konstantine? Imposibil. Se înţelegeau de minune, lucrau în acelaşi birou şi dejunau mai totdeauna împreună. Pe de altă parte, Christin, soţia lui, ar fi fost capabilă. Era o pacoste. Şi geloasă pe Luisa. Doar că nu reuşea să-şi amintească dacă aceasta mai era acolo atunci când pronunţase blestemata aia de frază. Friedrich era prezent, dar n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Era prea timid şi foarte îndrăgostit de Marthe, care locuia de vreo două săptămâni la ei. N-ar fi făcut nimic împotriva familiei ei.
Obosit, Johannn îşi frecă faţa. Elfreide, nu. Guillem, nici atât. Atunci cine? Cine? Andrei? Cu atât mai puţin. Da, fuseseră ceva fricţiuni între ei, dar de acolo până a-l trimite la Gestapo… Se gândi că va trebui să lase toate întrebările acestea pentru când se va întoarce la bază. Putea conta pe von Braun să-i dea o mână de ajutor. Detestabilul incident urma să se 132
lămurească cât de curând. Führerul însuşi făcuse din V₂ o prioritate absolută. SS-iştii vor fi nevoiţi să-şi revizuiască atitudinea. Se ridică. Făcu de două ori înconjurul mesei de metal. Zgomotul încuietorii îi atrase atenţia.
Îngheţă.
— Ce cauţi aici? îl întrebă glacial pe bărbatul în uniformă SS care tocmai îşi făcuse apariţia.
Kasper nu răspunse imediat. Se uită la el în tăcere, cu un surâs răutăcios pe buze, apoi se apropie.
— Bună, Johann. Nu prea te bucuri să mă vezi…
Era tulburător să-i vezi pe cei doi fraţi unul lângă altul. Dacă unul dintre ei n-ar fi avut haină militară, i-ai fi putut confunda.
— Parcă hotărâsem să nu ne mai vorbim, i-a răspuns Johann.
— Asta era înainte să-mi furi nevasta. Am venit după ea, şuieră fratele lui mai mare.
— Nu ţi-am „furat” soţia, Kasper. Marthe a venit să se refugieze la noi ca să scape din infernul pe care îl trăieşte alături de tine.
— Sărăcuţa! Şi tu o crezi?
— O cred pentru că te cunosc. Eşti nebun, Kasper. Nebun şi periculos.
Părinţii noştri ar fi trebuit să te închidă undeva.
— Până una alta, tu eşti cel închis. Iar eu decid dacă vei fi liber sau nu.
Kasper trase un scaun şi-şi aprinse o ţigară. În picioare lângă
fereastră, Johann îl întrebă:
— Ce vrei?
