Am rămas încremenit. La fel şi Marcus şi Lauren. Rebecca a profitat de stupoarea noastră ca să se dea jos din pat şi să se îmbrace pentru cină şi, cu un aer în egală măsură triumfător şi fericit, s-a înclinat în faţa mea ca o actriţă în faţa publicului. Lauren şi Marcus au izbucnit în râs.

— Cum adică mă părăseşti? a întrebat apoi, înteţind astfel râsetele surorii mele şi ale celui mai bun prieten.

— Aşa. Pur şi simplu! N-o să mai exişti pentru mine! i-am strigat furios. — Hai, nu fi rău, pătlăgică.

— Pătlăgică? Asta e numele tău de alcov? s-a mirat Marcus ridicând o sprânceană.

— Nu mă mai enerva şi tu! m-am indignat eu. Apoi, neştiind nici ce să

răspund, nici ce să mai fac, am ieşit din cameră în culmea furiei.

149

M-au urmat râzând pe înfundate la Chez Marcel. O jumătate de sticlă

de Bordeaux mai târziu, mă calmasem. Totuşi, am hotărât să rezolv o dată

pentru totdeauna problema noastră casnică. Doar nu-mi cumpărasem prima mea casă ca s-o transform în pubelă. A doua zi l-am sunat pe Miguel.

Patronul cubanez traversa o perioadă nefastă. Acceptase să organizeze două

mari petreceri în Hamptons pentru un escroc care dispăruse fără să-i plătească. Nefericitul era acum hărţuit de furnizori. Uitaseră, fiinţe umane nerecunoscătoare şi ahtiate după bani, că îi îmbogăţise în ultimii trei ani. L-am sunat ca să ne recomande pe cineva. S-a oferit el însuşi.

— Şi afacerea ta? Credeam că-ţi convine să fii independent…

— Nu mi-a reuşit, domnule Werner, decât atunci când am lucrat pentru dumneavoastră.

Afacerea a fost încheiată în câteva minute şi pentru noi a început o altfel de viaţă. Cubanez de origine, cu trupul înghesuit într-o uniformă

impecabilă, Miguel era cea mai bună femeie în casă din Manhattan. Avea o pasiune pentru locuinţele bine întreţinute. Cosea, broda, spăla şi apreta, aranja buchete de flori somptuoase şi gătea ca un mare chef. Îi plăceau dulapurile de bucătărie pline, conservele de legume făcute în casă, borcanele de dulceaţă cu etichete scrise caligrafic, farfuriile acoperite, şervetele aranjate după moda veche, sticlăria fină şi argintăria. Îşi admira cu religiozitate sertarele burduşite cu teancuri de şervete şi feţe de masă

călcate la dungă. Lucrase multă vreme pentru hoteluri renumite înainte să

fie angajat de o familie din înalta societate newyorkeză. Experienţa respectivă se terminase prost. Fiul cel mare al familiei, în vârstă de vreo douăzeci de ani, se îndrăgostise nebuneşte de el. îl curtase pe cubanez cu asiduitate timp de optsprezece luni. Relaţia lor de dragoste a fost cauza concedierii sale. Pentru Miguel a însemnat o dublă dramă, atât pe plan profesional, cât şi sentimental.

I-am anunţat triumfal pe ceilalţi trei membri ai bandei despre intenţia mea. Lauren a fost şocată că am putea angaja pe cineva ca să se ocupe de rufele noastre murdare. Găsea absolut imoral să exploatăm o altă fiinţă

umană pentru nevoile noastre boeme. I-am explicat că nu era vorba să

„exploatăm”, ci să oferim un loc de muncă cuiva care avea nevoie. Şi care se oferise singur…

— Capitalismul e plaga acestei lumi, s-a indignat Lauren. Refuz să mai rămân în această casă dacă intenţionaţi să martirizaţi o femeie în casă.

— Dar nu te deranjează absolut deloc când acest odios capitalism te ajută să-ţi deschizi centrul de sănătate.

— E minimum din ce poţi face! Ajutându-mă să-i îngrijesc pe ceilalţi, 150

dai înapoi ceva din ce datorezi societăţii!

— Şi ce altceva propui, dacă nici tu, nici Rebecca, nici Marcus, nici eu nu avem timp să facem aşa ceva? i-am replicat, străduindu-mă să rămân calm. — Dacă ne împărţim sarcinile, vom reuşi singuri.

— Ultima dată când ai încercat să împarţi sarcinile cu gaşca ta de săriţi anesteziaţi nu ţi-a ieşit prea bine… Aşa că lasă-mă pe mine s-o fac, m-am enervat eu.

— Nu, dar vedeţi pe ce ton îmi vorbeşte? Faptul că ai un cârnat în pantaloni nu-ţi dă niciun drept!

— De fapt nu e vorba despre cârnat, ci despre carnetul de cecuri.

— Banii! Doamne! Cuvântul magic! s-a lamentat ea. Nu există nimic mai important pe lumea asta.

— Nu, nu există. Şi nu văd care-i problema ta.

— E de un materialism! a suspinat Rebecca ridicându-şi ochii spre cer, ceea ce a sfârşit prin a-l enerva până şi pe Marcus.

— Până acum nu v-am auzit plângându-vă de materialismul nostru!

— Când te-ai născut cu o linguriţă de argint la gură şi nu ştii să fierbi nici măcar un ou, e simplu să critici materialismul altora, l-am susţinut eu, cu subînţeles.

Soneria a venit să calmeze spiritele. Era chiar Miguel. Venea să vadă

casa şi studioul. A salutat cu amabilitate, simţindu-ne tensiunea. Când am rămas singuri, i-am explicat tema conversaţiei cu sora mea. Pentru a-i înlătura reticenţele, a chemat-o pe Lauren în ceea ce el numea „bibliotecă”.

Era vorba de încăperea de la primul etaj unde, cu excepţia unei Encyclopaedia Britannica, vrafuri de reviste, câteva pahare murdare şi schiţa unei sculpturi în ghips a Rebeccăi, etajerele erau complet goale. Nu ştiu ce au vorbit, dar la ieşirea din cameră, Lauren a părut absolut cucerită. Miguel a reuşit să se impună rapid. Cu accentul lui hispanic nostim şi şuierător, ni se adresa ceremonios cu „Domnule Werner”, „Domnişoară Rebecca”,

„Domnule Marcus” şi „Domnişoară Lauren”. I-am tot repetat că nu era necesară atâta solemnitate, dar n-a vrut să audă. Uzanţele nu erau o obligaţie pentru el, ci o artă de a trăi, pe care, pe lângă faptul că voia să ne-o împărtăşească – având în vedere că marea majoritate o ignora – o îmbrăţişa cu plăcere. Majordomul, cum dorea să fie considerat, ne-a făcut o diagnoză

dintre cele mai severe. Ne mutaserăm plini de entuziasm. Mobilele din vechiul apartament, demodate şi stricate, păreau să se piardă în camerele uriaşe. Chiar şi Marcus se lăsase sustras de negocierile pentru construcţia turnului şi de-abia îşi aranjase camera. Miguel s-a dovedit o adevărată zână

151

a amenajărilor interioare. I-am dat mână liberă să redecoreze. Mi-a prezentat o listă de zece pagini şi mai multe propuneri. I-a făcut o plăcere nebună să aleagă perdele, să confecţioneze veioze din vase ieftine, să

revopsească şi să retapiţeze fotolii vechi. Eram fascinaţi de toate acele transformări. Rebecca a contribuit şi ea. A confecţionat o măsuţă acoperind cu metal îndreptat cu ciocanul o bobină de cablu industrial goală pe care o găsise pe unul dintre şantierele noastre şi o canapea pentru terasă din paleţi revopsiţi. A agăţat de asemenea deasupra şemineului din piatră mată unul dintre enormele falusuri din seria pe care mi-o dedicase. Miguel s-a topit de admiraţie în faţa acelei opere de artă „magnifice, absolut magnifice”. A rugat-o apoi pe Rebecca, după multe ezitări, să-i arate şi celelalte tablouri din serie. I le-a arătat şi, din acel moment, Miguel a început să mă privească cu ochii unui discipol care îl vede în fiecare dimineaţă pe Iisus apărând gol întrun nimb de lumină. Marcus a trimis după cărţile şi obiectele lui de mobilier, printre care şi frumosul pian cu coadă, care ne anima petrecerile. Casa mea a devenit un palat. Gustul clasic al lui Miguel se îmbina cu fantezia Rebeccăi şi exotismul lui Lauren. Sora mea şi-a recuperat stocul de tapiserii indiene şi de covoare mexicane pe care membrii fostei sale comunităţi au sfârşit prin a i le trimite împreună cu banii pe care i-i datorau, revendicaţi cu amabilitate, apoi cu mai puţină înţelegere de excelentul avocat pe care îl angajasem.

Relaţiile mele furtunoase cu Rebecca erau singurele care întunecau toate aceste eforturi colective. Gustul pentru secrete al logodnicei mele şi înverşunarea cu care refuza să-mi răspundă la întrebări mă enervau la culme. Încă nu primisem nicio explicaţie pentru dispariţia ei şi nu intenţionam să mă resemnez. Am căpătat prostul obicei de a trânti uşile. N-a rămas una nestricată, asta când nu era vorba despre ferestre. La recomandarea lui Lauren, căreia îi plăcea la nebunie să degajeze spaţiile şi spiritele, Miguel le-a scos pe cele care nu erau absolut necesare şi le-a depozitat la subsol. Era greu însă să le ignori pe celelalte, mai ales pe cea de la camera noastră şi de la atelierul Beccăi.

Relaţia noastră presupunea o nesfârşită succesiune de certuri şi de împăcări pasionale urmate de zbenguieli nu mai puţin explozive. Nu eram în stare să ne înţelegem, dar nici să stăm despărţiţi. Era epuizant. După patru luni de la venirea lui Miguel, mă întorceam într-o zi de la birou fără Marcus, care era plecat să cineze cu tatăl lui, când l-am găsit aşezat pe canapea alături de logodnica mea pe Dane, acel pretins impresar despre care ea susţinea că ar fi fost cel mai bun prieten al ei. Stăteau unul lângă altul şi se aplecau, umăr la umăr asupra aceluiaşi document. Fără să spun un cuvânt, m-am îndreptat spre el în paşi de atac, l-am înşfăcat de haină şi l-am scos 152

afară din cameră. Foarte surprins, a încercat să se apere, dar l-am condus la uşă. Scena a durat doar câteva secunde. Tremuram de furie. Înăuntru mă

aştepta o Rebecca ieşită din minţi. M-a lovit şi m-a înjurat spunându-mi că

sunt un descreierat cu care nu mai intenţiona să trăiască niciun minut în plus. Am urmat-o pe scări. S-a refugiat în camera noastră şi s-a încuiat cu cheia. Am spart uşa cu piciorul, ceea ce a făcut-o pe Lauren să apară din atelier. Miguel a ieşit şi el din bucătărie înarmat cu un cuţit de tranşat carnea. A privit scena, înmărmurit. Am intrat. Rebecca, fidelă obişnuinţei, ieşise pe fereastră. Se pregătea să escaladeze faţada. Faptul că am văzut-o asumându-şi un asemenea risc mi-a inspirat suficientă teamă cât să mă

calmez puţin. Am coborât în trombă, dar Lauren m-a împiedicat s-o urmăresc până în stradă. Am ameninţat-o pe fugară de la fereastra livingului:

— Da, du-te la el! Călătorie sprâncenată! Dar să nu te mai întorci! Poţi să-ţi iei adio de la mine!

Ea m-a fulgerat din priviri, şi-a atins tâmpla de trei ori cu degetul ca să-mi sugereze că sunt sărit şi a terminat cu un deget ridicat foarte sus, înainte de a dispărea, în picioarele goale, la colţul străzii. Lauren şi-a petrecut seara încercând să mă facă să raţionez. Trebuia neapărat să învăţ