— Da, sunt sigur!

Mi-a pus braţele în jurul gâtului şi a vrut să se lipească de mine, strivindu-şi sânii de pieptul meu, dar i-am prins cu fermitate şoldurile ca s-o ţin la distanţă.

— Opreşte-te, dragule, s-a alintat ea, sărutându-mă uşor pe buze.

Am încercat să protestez, dar ea nu s-a oprit.

— Vezi că n-ai chef să vorbeşti? a insistat, ffecându-se de mine.

Am strâns-o şi mai tare, făcând-o să se mişte mai mult.

— Dă-ţi jos tricoul, i-am ordonat.

A făcut-o, cu un gest plin de graţie. Faptul că era epilată la subraţ m-a făcut să mă gândesc că premeditase momentul, îmbrăcată, părea prea slabă.

Goală, avea tot ce trebuia, unde trebuia. Sânii, fermi şi rotunzi, împungeau uşor în sus. Îmi plăcea atât de mult gâtul ei lung şi umerii bine definiţi. În oglindă, am prins cu coada ochiului reflexia noastră. Rebecca, cabrată, era frumoasă ca o nimfa. Se înclina înainte. Spatele şi talia se arcuiau spre fesele rotunde.

— Dacă ai impresia că mă poţi avea printr-o şmecherie aşa de grosieră… i-am spus imobilizând-o cu forţa.

— Tu eşti cel care mă poate avea, dacă vrei, bineînţeles.

— Dintr-odată pari foarte trează, i-am replicat, plimbându-mi un deget pe sexul ei.

A închis o clipă ochii, absorbită, aproape scrupulosă în dorinţă.

Văzând efectul pe care îl aveam asupra ei, mi s-a trezit şi mie pofta. Rebecca nu părea deloc jenată. Când a deschis ochii, a insistat:

— Asta nu are nimic de-a face cu conversaţia.

141

— Mă înnebuneşti, Rebecca, am tras eu concluzia, răsturnând-o ca un luptător de judo.

Am lungit-o pe pat, continuând să-i ţin mâinile la spate. A încercat puţin să se desprindă, dar mişcările din bazin n-au făcut decât să mă ajute să

mă extrag din cearşaf şi să mă instalez între picioarele ei. Trupurile noastre se regăseau cu o aviditate stângace. O striveam şi o brutalizam, dar asta nu făcea decât să-i sporească dorinţa. Îi dădeam ordine cu o voce joasă. Ziceam

„te rog” doar de formă, iar ea se conforma. O ridicam şi o îndoiam cu o uşurinţă deconcertantă. Uitasem cât de incredibil de moale îi era pielea. M-a rugat să termin înăuntrul ei. Îmi iubea forţa, duritatea corpului în opoziţie cu moliciunea şi rotunjimile ei. Când făceam dragoste îmi dădeam seama ce înseamnă a fi „făcuţi unul pentru altul”.

A doua zi, s-a trezit în zori, odată cu mine. Rareori dormeam mai mult de cinci ore. Adoram acele momente în care oraşul se odihnea, iar eu eram treaz. Rebecca s-a îmbrăcat şi s-a proţăpit în faţa mea, cu mâna întinsă.

— Poţi să-mi dai nişte bani?

Ideea că-mi cerea să-i plătesc pentru noaptea trecută mi-a trecut ca o umbră prin minte. Fără să-mi lase timp să formulez în cuvinte acest gând, l-a măturat cu un surâs sincer:

— Nu pentru aia, idiotule. Am destui bani, dar nu la mine. Trebuie să

merg să iau materiale. Ca să lucrez, să pictez! Nu mai am nimic.

Pentru prima dată în ultimele săptămâni, o regăseam pe Rebecca „de dinainte”, glumeaţă, independentă, hotărâtă. Am scos din portofel un teanc gros de bancnote, am numărat patru sute de dolari şi i-am întins banii cu un aer interogator. A mişcat mâna în semn că vrea mai mult şi eu am dublat suma. I-a băgat în buzunar cu aceeaşi lipsă de fasoane cu care mi se dăruise în ajun. — Nu-ţi face griji, o să ţi-i dau înapoi.

— Nu-mi fac griji şi nu trebuie să mi-i dai înapoi, i-am spus, amuzat de îndrăzneala şi determinarea acestui mic animăluţ feminin care mi-a depus pe buze un sărut distrat, cu ochii deja duşi către lumea sa imaginară, înainte de a o şterge nu ştiu unde fără să mănânce ori să vrea să se întoarcă

în pat. Manhattan, 1971

Rebecca şi Lauren au împărţit camera cea mare de la mansardă pe 142

care au transformat-o în atelier şi în spaţiu de practicat yoga pentru a profita de lumina de la amiază. Când eu şi Marcus ne-am întors acasă în acea seară, le-am găsit pe una stând în cap şi pe cealaltă cocoţată pe un taburet, cu un batic legat pe cap şi faţa mânjită de vopsea, ţinând patru pensule în mână şi una în gură. Retuşa degradeurile unei compoziţii ce se dovedea a fi un uriaş penis în erecţie.

— E al tău? s-a muzat Marcus.

— Nici vorbă, m-am indignat eu.

— Vaza, he al tău, a declarat Rebeca, cu pensula între dinţi.

— Ce declaraţie consistentă şi frumoasă, a pufnit Marcus. Nu te ştiam aşa bine dotat.

Cu capul încă în jos, Lauren a plusat şi ea:

— Când era mic, treaba asta o fascina pe mama. O are enormă.

— Gata, terminaţi! m-am enervat eu.

— A, nu, n-o să terminăm deloc, a anunţat Rebecca, scoţându-şi pensula din gură şi venind să mă sărute.

— Fără DPA, vă rog! a anunţat Lauren, revenind pe picioare, cu faţa la fel de roşie ca a mea, dar din motive pur gravitaţionale. Nu e frumos în public. — DPA? a încercat să se dumirească Marcus.

— Demonstraţie publică de afecţiune, a explicat ea, pieptănându-şi pletele lungi şi întunecate.

În seara aceea am mâncat pe terasă pâine cu măsline, roşii şi brânză

stropite cu câteva sticle de Chianti. La desert, Lauren ne-a delectat cu căpşune cu frişcă proaspăt bătută. Eu duceam încă dorul fripturii mele de vită şi a cartofilor sotaţi în unt, dar sora mea menţinea ferm ideea de

„vegetarian în întregime”. Tot atunci ne-a anunţat că o să-şi reia studiile ca să se perfecţioneze în psihologie şi hipnoză. Doctorul Bonnett îi sugerase şi acupunctura. Această disciplină nu se regăsea deocamdată printre cele universitare, aşa că îi propusese s-o înveţe chiar el, ca apoi să-şi completeze cunoştinţele când avea să se ivească ocazia. Spera ca în viitor să-şi poată

deschide un centru de sănătate. După ce am întrebat-o dacă masajele ei vor include şi părţile intime ale bărbaţilor, la care, ca să mă provoace, Lauren a răspuns afirmativ, m-am declarat gata să investesc în centrul ei. Ne-am petrecut un timp încercând să-i găsim un nume potrivit. Trebuia să fie ceva care să cuprindă dezvoltarea personală, dar şi plăcerea sexuală şi am sfârşit prin a cădea de acord asupra lui Ederis. Am întrebat-o dacă va funcţiona pe bază de abonament sau de prestaţie individuală. Lauren ne-a ţinut o întreagă teorie explicându-ne că va urmări „să facă bine oamenilor, nu să se 143

îmbogăţească”. Mi-am muşcat buzele ca să nu-i spun că ar fi fost o bună

ocazie să înceapă să se arate responsabilă. Părinţii noştri îi plătiseră studiile în San Francisco, pe care nu le terminase, eu îi dădusem banii pentru partea ei de fermă, pe care nu se gândise să o ceară înapoi la plecare şi o întreţineam deja de câteva luni. O adoram, dar nu-mi plăceau tiradele ei moralizatoare despre bani, materialism şi profit, care apăreau din ce în ce mai des pe tapet.

Marcus şi cu mine lucram la cel mai ambiţios proiect al nostru: un turn pe Fifth Avenue, în inima Manhattanului. Bătălia se anunţa dificilă. Nu doar terenul era valoros şi râvnit de mulţi, dar Primăria însăşi îşi băgase nasul în afacere. Ajutorul acordat de municipalitate era repus în discuţie.

Fără acest avantaj fiscal, proiectul devenea infinit mai puţin rentabil. Alt pariu, terenul îngust. Ca să reziste la vânt şi la eventualele cutremure, un turn de o asemenea înălţime ar fi trebuit să fie ridicat pe o bază mult mai largă, pentru a obţine autorizaţiile de construcţie. Frank Howard rezolvase aceste probleme de structură, dar dacă din pricina amplasamentului am fi fost nevoiţi să-i facem cu câteva etaje mai mic, proiectul şi-ar fi pierdut toate avantajele financiare. Ne-am pus în mişcare toate pârghiile. Lauren nu era de acord cu felul ăsta de lobby. Chiar dacă i-am explicat că dragii noştri competitori nu-şi făceau deloc procese de conştiinţă şi că nu ezitau să

meargă chiar mai departe decât noi, ea tot era de părere că nu ar fi trebuit să

„ne coborâm la nivelul lor”. Marcus, obişnuit să mijlocească acorduri de pace, ne interzisese să mai deschidem subiectul, dar între frate şi soră nu e nevoie de cuvinte pentru a şti ce gândeşte celălalt sau ce se străduieşte să