găsesc şi un nou apartament. În plus, luasem decizia s-o rog pe Joan să se mute cu mine. O admiram, o respectam, iar dragostea îmi făcuse mai mult rău decât bine. Prietenia plină de senzualitate pe care o împărtăşeam mi se părea o mult mai fericită modalitate de a-mi înfrumuseţa viaţa. Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu ea. Încercam să mă conving singur că văzând-o zi de zi o să ajung s-o iubesc. În seara aceea, în timp ce afacerea noastră triumfa, mi se părea totuşi că timpul trece cu viteză de melc. Fiecare blondă văzută
din spate mă făcea să tresar. Niciuna nu era cea pe care o aşteptam. Nu reuşeam să-mi ascund nici nerăbdarea, nici dezamăgirea.
Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, în timp ce invitaţii începeau să danseze, am renunţat. Joan nu voia nici ea să rămână fără mine.
L-am lăsat pe Marcus să joace singur rolul de amfitrion. Am plecat fără să
salut pe nimeni, însoţit doar de Joan şi de Shakespeare. Am condus-o până
acasă la ea. M-a încercat regretul văzând eforturile pe care le făcea ca să-şi ascundă tristeţea. Zâmbetul îi era prefăcut, iar vocea veselă îi suna fals.
Totuşi, nu puteam să rămân. În seara aceea nu mă simţeam în stare. Am sărutat-o, i-am spus că e frumoasă şi că fusese punctul culminant al petrecerii. Când a închis uşa în urma ei, mi-am jurat ca a doua zi o să-i cumpăr o bijuterie. Până la urmă, ar fi fost aproape o cerere în căsătorie.
Urma să-i propun să locuiască cu mine, nu era de ici, de colo. Ar fi trebuit să
mă simt fericit, dar nu mă puteam gândi decât la durere. Rana cea veche îmi era atât de familiară. N-o mai simţisem din adolescenţă, din anii aceia în care mă întrebam nopţi întregi de ce mă abandonaseră „adevăraţii” mei părinţi.
Mă simţeam singur şi pierdut.
Hawthorne, NewJersey, 1948
Micul Werner nu înţelegea engleza. Armande, care aşteptase acel moment de luni întregi, plângea. Andrew îşi strânse soţia în braţe. Nici el nu se simţea mai în largul său. Şefa agenţiei de adopţii, o tipă uscăţivă, cu părul şaten grizonant, le lăsase copilul ca pe un colet.
— Vă doresc mult curaj, declarase. Nu înţelege nimic şi e pur şi simplu odios.
Băieţelul de trei ani nu manifestase nici cel mai mic regret văzând-o plecând, dar când Andrew încercase să-i ia în braţe spunându-i „omuleţule”, Werner începuse să ţipe cu o forţă terifiantă, care îl făcuse pe bravul agent 116
imobiliar să bată în retragere.
— Cred că trebuie să încerci tu, o femeie e mai puţin ameninţătoare, a decretat el.
Armande nu avu nici ea succes. Copilul striga după „mama”, plângând deznădăjduit. Îţi rupea sufletul. În toţi anii aceia în care aşteptase un miracol, Armande uitase cât de absolută poate fi deznădejdea unui copil. Era cu atât mai neputincioasă cu cât asistenta socială nu avusese timp să-i vorbească despre Werner. Nu ştia nimic despre ce-i place, despre obiceiurile pe care le are sau despre trecutul lui. În faţa casei din lemn vopsit în alb pe care soţii Goodman o cumpăraseră imediat după căsătorie, copilul nu voia să
fie atins. Nu-i lăsa nici să se apropie. Pentru a nu-i speria şi mai tare, viitorii părinţi îl lăsară pe peluză şi se aşezară în faţa lui. Vorbeau cu voce calmă
între ei în timp ce Werner, vizibil obosit, cu faţa congestionată şi cu pieptul scuturat de suspine, se juca maşinal cu picioarele şi-i privea cu ochii aceia deschişi la culoare şi sălbatici. Aşteptară o oră. Micuţul, epuizat fără îndoială
de drum şi de emoţii, clătina din cap cu ochii aproape închişi. Era pe punctul să adoarmă, dar nu lăsa garda jos.
— Probabil că-i e foame. Şi sete, declară Armande. Mă duc să-i aduc ceva. Reveni câteva minute mai târziu cu un platou pe care îl puse între ei şi copil. Când se apropie de el cu un biberon cu suc de fructe, Werner începu din nou să ţipe. Femeia dădu înapoi.
— Nu-ţi fie teamă, dragule. Uite, gata, plec.
Tânăra se aşeză din nou lângă Andrew.
— Ce-o să ne facem? se impacientă ea.
— Fii liniştită, pare zdravăn.
Nu era chiar ce-şi imaginase el. Copilul acesta atât de blond, cu ochii lui aproape fără culoare care păreau să ţi se uite în suflet… Fuseseră
preveniţi că începutul va fi greu, dar Andrew nu-şi dăduse seama de asta până în acel moment. Se uită mai atent. Werner era voinic. Avea o privire extrem de intensă, ca şi cum înăuntrul corpului aceluia abia conturat, caracterul deja format era infinit mai puternic decât persoana lui. Văzând cum micuţul îi ţine pe ei, doi adulţi, la o distanţă respectuoasă, se simţi impresionat şi mişcat. Năzdrăvanul ăsta îi plăcea foarte mult. Îi aruncă o privire soţiei sale, care se uita la copil cu o dragoste aproape neliniştitoare.
Îşi spuse că totul avea să fie bine.
— Hai să gustăm prăjitura. Poate că o să vrea să ne imite… propuse el.
Tăiară bucăţele din checul pe care Armande îl făcuse cu atâta drag în ajun şi îşi manifestară satisfacţia prin exclamaţii exagerate. Werner îi privea 117
cu ochii mari. Cei doi nu reuşiră să-şi dea seama dacă se mira de felul în care se purtau ori dacă, într-adevăr, îi era foame. Armande se apropie în patru labe de copilul care o urmărea neîncrezător. Puse în faţa lui biberonul cu suc şi o farfurie cu prăjitură. Cu capul aplecat, acesta se concentra în continuare asupra piciorului său drept pe care şi-l ţinea cu ambele mâini. Minute în şir, nu schiţă niciun gest. Andrew avu o intuiţie salutară:
— Întoarce-te cu spatele. Dacă nu ne uităm la el, poate va scăpa de timiditate.
Bărbatul pivotă pe loc şi o luă pe Armande lângă el. Auziră un sunet slab, ea vru să se întoarcă, dar Andrew o opri:
— Aşteaptă. Dă-i timp. Totul o să fie bine, draga mea. Trebuie să aibă
vreme să ne cunoască.
Pe cadranul ceasului Patek pe care îl cumpărase în 1943, cu puţin timp înainte de a pleca în Europa, îi arătă ora la care avea voie să arunce o primă privire. Ea îşi lăsă capul pe umărul lui. După toate acele luni de aşteptare, fiecare minut i se părea o oră.
În grădină, umbrele începură să se alungească, până când ajunseră să
se suprapună. Ultimele raze de soare dispărură de pe peluză. Nu mai auzeau nimic. La încheietura lui Andrew, limbile ceasului indicau ora şapte fără un sfert. Se întoarseră în sfârşit. Cu biberonul încă strâns în mână şi cu tetina în gură, Werner dormea, întins pe o parte. Prăjitura dispăruse.
— Bietul copilaş. N-a mai rezistat, murmură Armande.
— Hai să-i ducem în cameră, hotărî Andrew, la fel de emoţionat.
