— Crede-mă că ar fi indicat să aştepţi să facă mai întâi un duş.
N-am lăsat-o pe draga mea soră nici măcar să se aşeze ca să bea o cafea şi am împins-o spre baie:
— Dă-mi hainele, cobor cu ele la spălătorie. Deschide la 7…
Lauren s-a supus şi, în timp ce Marcus prepara micul dejun, am coborât cu toate hainele ei la chinezul care ne spăla rufele. Cu tot profesionalismul lui, omul a părut interzis de cât de mizerabile puteau fi. Am revenit cu melci cu scorţişoară şi brioşe cu afine, calde. Înfăşurată într-un prosop, Lauren a ieşit de la duş cu părul ud.
— Acum pot să te îmbrăţişez! a exclamat Marcus şi a lipit-o îndelung de el.
— Terminaţi odată, amândoi! m-am scandalizat eu şi m-am dus să-i aduc dintr-un sertar o cămaşă de-ale mele.
Marcus i-a completat ţinuta cu o pereche de colanţi pe care îi păstra pentru sporturile de iarnă, când mergea la Aspen. Am zăbovit la un mic dejun prelungit, în timpul căruia Lauren ne-a povestit decepţiile pe care le suferise. Auzind de felul în care fusese tratată, mi s-a urcat sângele la cap, dar ea m-a împiedicat să mă lansez într-o expediţie de răzbunare în California. În aşteptarea mutării în legătură cu care asociatul meu nu înceta să mă bată la cap, Lauren s-a instalat în fostul nostru birou şi în noua noastră viaţă.
Sora mea avea opinii ferme despre aproape orice. I-am împărtăşit, la 112
rândul meu, problemele mele amoroase şi, văzându-mă atât de chinuit de pierderea Rebeccăi, chiar dacă „aveam totul pentru a fi fericit”, s-a decis să
se ocupe serios de mine. Echilibrul şi fericirea mea au devenit misiunea vieţii şi colacul ei de salvare, modalitatea prin care-şi putea transforma îndoielile în certitudini. În trei săptămâni, a reuşit să ne organizeze viaţa de zi cu zi. A început cu alimentaţia. Atunci când nu ieşeam la restaurant, Marcus şi cu mine ne hrăneam doar cu paste, pizza, hamburgeri, cartofi prăjiţi şi covrigi săraţi ori dulci. Lauren s-a declarat revoltată de acest regim.
Eu am fost în al nouălea cer. O văzusem mereu pe mama făcând mâncare, aşa că gătitul mi se părea că este una dintre principalele înzestrări ale femeilor. Entuziasmul mi-a mai scăzut când s-a hotărât să scoată carnea din meniu. A înlocuit-o cu un fel de pastă insipidă numită tofu, înainte de a duce cu noi un război nemilos pentru a ne converti la regimul vegetarian.
Proteinele animale „poluează trupul şi spiritul” şi ea se revolta împotriva acelor otrăvuri pe cât de mortale, pe atât de inutile, îngurgitate de adepţii
„dezastrului dietetic occidental”. A intenţionat să-i convertească chiar şi pe Shakespeare la soia, dar câinele meu a contraatacat cu o grevă a foamei de o săptămână. Lauren a făcut schimbări şi în apartament. Cumpăra flori în fiecare zi şi ardea beţe aromatice cu miros de patchuli, care îmi dădeau dureri de cap. A pus şaluri indiene pe canapele, a transformat salonul în templu budist şi bucătăria în pepinieră de plante bizare şi depozit de seminţe şi mirodenii din lumea întreagă. Din clipa în care deschideam uşa, eram întâmpinaţi de aroma de curry şi aveam impresia că, după ce mai şi mâneam, chiar şi pielea îmi era impregnată de acelaşi miros. Joan îmi spunea că în realitate miroseam a chimen şi a curcuma, ceea ce nu era rău deloc. Cântăreaţa, care părea încântată de întorsătura pe care o luaseră
lucrurile, nu înceta să converseze cu Lauren despre mâncăruri şi politică.
Cum ne găsea cam tensionaţi şi „în conflict cu propriile emoţii”, draga mea soră ne-a iniţiat şi în yoga. Punea la nesfârşit o melodie a unui călugăr care zdrăngănea ore întregi la unica coardă a instrumentului său. Marcus părea mai deschis decât mine la această aventură interioară, ceea ce mă făcea să
cred că avea pentru sora mea ceva gânduri vinovate.
O dată pe zi, Lauren ne punea să ne lungim pe podeaua din salon.
Trebuia să-i închidem pe Shakespeare, pe care această poziţie îl arunca în transă şi venea să ne lingă pe faţă de cum începea lecţia. Eu eram refractar în mod special la meditaţie. Vocea tărăgănată şi murmurată pe care o adopta Lauren ca să ne încurajeze să ne observăm ressspiraţia, să ne relaxăm muşchii feeeţei, liiimba, braaaţele, gaaambele şi întreeeg cooorpul îmi provoca crize de râs. Ea însă nu se dădea bătută. Râsul era, în opinia ei, o 113
terapie în sine. Era felul meu de a-mi elibera tensiunile. Termina şedinţele bătând de câteva ori într-un bol tibetan rezonant, pe care ni-l punea după
aceea pe burtă. Ultima vibraţie odată stinsă, eu mă ridicam dintr-un salt ca să iau din nou telefonul şi să mă ocup de lucrările de pe şantiere care nu înaintau niciodată în ritmul în care aş fi vrut. Sora mea nu părea să se lase descurajată de efectul nesemnificativ pe care îl aveau tehnicile ei asupra comportamentului meu şi se consola cu progresele făcute de Marcus. Omul cumpărase toate tratatele pe teme de spiritualitate pe care i le recomandase şi curând devenise as în materie. Dacă genul ăsta de literatură mă lăsa indiferent, cu masajele m-am obişnuit foarte repede. O micuţă japoneză mă
făcuse să gust, cu câţiva ani în urmă, plăcerile acestui gen de tratament, dar nu mă abandonasem niciodată pe mâinile unui profesionist. Lauren avea har. Depista zonele dureroase şi le detensiona ca prin minune. Avea o forţă
nebănuită şi deosebit de eficace asupra picioarelor, care afirma ea, îţi permiteau să vindeci aproape întreg organismul. Nu înţelegeam mare lucru din principiile medicinei chinezeşti pe care încerca ea să mi le explice, dar eram în extaz încă din momentul în care îmi ataca degetele mari. Se încăpăţâna în schimb să ne ungă pe amândoi cu un fel de mixtură de ierburi āyurvedice care păta hainele şi reuşise să îngălbenească din prima emailul cabinei de duş. O adoram, dar n-ai fi găsit pe toată suprafaţa pământului, cu excepţia părinţilor mei, o fiinţă mai diferită de mine. Din fericire, aveam şi momente de respiro. Lauren dispărea în mod regulat timp de una sau două
zile să cânte în vreo casă ocupată de oameni fără adăpost sau să doarmă în Central Park. Marcus se îngrijora mereu în timpul respectivelor momente în care pleca. Eu şi Shakespeare profitam ca să ne facem de cap. În vara aceea, New York-ul era în plină efuziune Flower Power. Tineri veniţi din toată ţara se întâlneau aici ca să demoleze lumea construită de părinţii lor. Respingeau în bloc capitalismul, individualismul şi dispreţul criminal cu care oamenii tratau planeta. Lauren era şi ea idealistă, revoltată, într-un cuvânt, în pas cu ei, în timp ce eu şi Marcus ne foloseam din plin de acea societate hidoasă
care ne permitea să evoluăm într-un timp atât de scurt.
*
Obţineam succes după succes. Petrecerea de inaugurare a Z & H
Center adună laolaltă tot ce avea New York-ul mai grozav, sexy şi important.
Lauren nu înceta să-mi facă reproşuri în legătură cu „materialismul” meu şi cu oamenii pe care îi frecventam, capitalişti influenţi şi îngrozitori, bancheri fără scrupule, ambiţioşi şi avizi de putere, pe scurt oameni care îmi semănau. Doar Joan, al cărei militantism, dar şi muzică o încântau, avea valoare în ochii ei. Cântăreaţa era idolul ei, exemplul de succes de la care 114
puteam învăţa şi pe care îl puteam urma pentru binele omenirii. În ciuda criticilor însă, sora mea se distră pe cinste la petrecere. îmbrăcată într-un sari lila, cu părul negru prins în coc şi ochii negri intens machiaţi, părea o adevărată indiancă. Mulţimea îmbrăcată în întregime în violet îţi lua ochii.
Fotografii mitraliau scena. Ne puseseră să pozăm, pe Marcus, pe Shakespeare şi pe mine la înălţime, pe scările mecanice. Câinele meu fusese pentru prima oară în viaţa lui toaletat într-un salon de înfrumuseţare. Purta o zgardă grea din piele mov, în fapt o curea feminină donată de Lauren.
Dădea din coadă şi făcea feţe celor care soseau, ca şi cum ar fi fost el însuşi gazda evenimentului.
— Câinele meu e cel mai monden animal din New York, am remarcat eu.
— Ceea ce compensează puţin aerul tău campestru, mi-a servit-o Marcus.
Joan a avut un succes nebun. Instalaserăm scena în curtea interioară
acoperită din mijlocul clădirii. De fiecare dată când avea un concert, mă
minunam, cunoscându-i firea timidă şi tandră, de felul în care se metamorfoza. Devenea instantaneu capabilă să umple scena, să atragă toate privirile, să comunice cu publicul. Degaja bucurie şi o energie aproape mistică. Un minut mai târziu, când cânta fără orchestră, acompaniindu-se doar cu chitara, o baladă irlandeză, crea o atmosferă atât de intimă, încât aveam impresia că suntem doar cinci-şase persoane în sală, chiar dacă eram înconjuraţi de mii de persoane.
Furaţi de iluzie, deveneam apropiaţi, chiar prieteni. Captivi şi transportaţi îi împărtăşeam emoţia din toată fiinţa. A terminat pe o notă
care a durat parcă un veac şi a cărei ultimă vibraţie s-a stins într-o linişte de templu, urmată imediat de o mare de aplauze. Adoram acele momente de glorie. Ajungeam să mă simt aproape îndrăgostit. Dar odată coborâtă de pe piedestal, Joan redevenea femeia simplă şi directă, şi admiraţia mea scădea direct proporţional. Detestam faptul că nu eram în stare să-mi joc şansa. Cu o cămaşă de dantelă albă peste pantalonii evazaţi, cu părul moale pieptănat cu cărare, era de o gingăşie luminoasă. Lauren a felicitat-o cu un entuziasm mişcător. Ar fi putut fi surori. Aveau acelaşi oval al feţei, ochi mari, negri şi rotunzi şi piele cu străluciri de ambră. În plus, împărtăşeau aceeaşi viziune despre viaţă şi lume.
O cunoştinţă a dorit să cumpere nişte lucrări ale Rebeccăi. L-am refuzat. Tablourile ei păreau puţin pierdute în imensitatea spaţiului. Cu excepţia câtorva rari amatori de artă, invitaţii nu le acordau decât o atenţie distrată. Eram nervos. Îi promisesem lui Marcus că aveam s-o şterg cu totul 115
din amintirea mea, dacă nu apărea. Eram hotărât, în cazul unui eşec, să
