Speram ca acel spaţiu al copilăriei să-mi poată aduce un fel de linişte, de alinare. M-am simţit şi mai rău decât în agitaţia Manhattanului. Îi adoram pe Armande şi pe Andrew, dar nu-i înţelegeam. Păreau că-şi cer mereu scuze pentru că trăiesc. Păstrasem pentru ei, într-unul dintre proiecte, un superb apartament la oraş, în care refuzau să stea şi pe care preferaseră să-i închirieze. Bănuiam că mama era responsabilă pentru această decizie. Era extrem de geloasă şi nu voia ca tata să dispună de un loc pentru escapade amoroase. Petrecuse atâţia ani susţinându-l şi păzindu-l, încât nu mai ştia să
gândească altfel. În Hawthorne trăiau toţi prietenii lor, ziceau ei, şi în plus acolo aveau şi curte. Le trimiteam periodic o sumă de bani pe care mama se îngrijea ca tata să n-o cheltuiască. El reuşise totuşi să-şi cumpere o maşină, plăcerea lui vinovată. Poate că juca ceva mai mult rummy şi avea câteva costume drăguţe, dar Armande îl ţinea din scurt. Refuza să ia o menajeră sub pretextul că întreţinerea casei o ajuta să-şi menţină silueta. Îi spuneam că
folosind banii pe care îi trimiteam putea să-şi plătească mai degrabă nişte cursuri de gimnastică, dar i se părea „ridicol ca la vârsta ei să dea din picioare scălâmbăindu-se pe muzica care le plăcea tinerilor”. Aş fi vrut ca ei să se bucure de lux, să vină să locuiască undeva aproape de mine şi să-şi schimbe vechile obiceiuri. Joan îmi spunea că ceea ce făceam eu nu era generozitate, ci egoism. Lor le plăcea viaţa pe care o aveau, casa pe care o cumpăraseră după eforturi de ani de zile, curtea în care Lauren şi cu mine crescuserăm. „Vrei să le faci plăcerile, dar dispreţuieşti tot ce au construit.
Vrei să cumperi cu un cec munca de-o viaţă a cuiva”. Modestia lor trezea în 102
mine sentimente contradictorii. Mă simţeam vinovat că mă îndepărtasem de ei, cei care îmi dăduseră totul cu atâta generozitate, dar nu-mi puteam reprima nicio oarecare ranchiună.
Părăsindu-mă, Rebecca mă considerase nedemn de ea, trimiţându-mă
înapoi la clasa socială pe care o meritam, la educaţia mea incompletă, la ignoranţa în legătură cu regulile care protejau atât de bine lumea ei. O uram pe ea, dar mă uram şi pe mine şi chiar dacă eram conştient că nu aveam dreptate, îi uram şi pe-ai mei pentru că nu mă făcuseră egalul Rebeccăi. Întrun fel, mi se părea că era vina lor. Acea încăpăţânare de a nu schimba nimic din ceea ce îi ancora fără ieşire în sânul clasei de mijloc din care eu mă
zbăteam să mă desprind mă rănea profund. Nu mă puteam abţine să nu le-o spun şi în minutul următor să mă condamn că puteam fi atât de ingrat.
Încercam apoi să mă revanşez pregătindu-le diferite surprize. Odată, după
ce i-am trimis s-o vadă pe sora mea în California, le-am invadat casa. Nu mai puţin de zece muncitori au fost trimişi acolo în lipsa lor. Le-am instalat o poartă electrică şi o uşă automată la-garaj, pentru ca tata să nu trebuiască să
coboare de fiecare dată din maşină să învârtă manivela care îi provoca dureri de spate. Am renovat baia şi bucătăria şi am zugrăvit sufrageria şi camera de zi. Le-am cumpărat un pat cu pernă de apă, gândindu-mă tot la spatele tatii, apoi am construit spălătoria la care mama visa de ani de zile în vechea anexă lipită de casă. Transformată într-o încăpere adevărată, cu două
ferestre, avea chiar şi o maşină de spălat nouă, un uscător, un fier de călcat profesional şi un mic atelier de croitorie. Un perete întreg era ocupat de un curcubeu de bobine cu aţă de cusut, iar cel opus avea etajere cu materiale aşezate în camaieu7. O măsuţă adăpostea un Singer ultimul răcnet. În sertarele maşinii, împărţite în mici casete de lemn, şireturi, elastice, nasturi, dantelă, panglici, foarfeci şi tot felul de alte ustensile de croitorie. Donna, care mă ajutase la această treabă, cumpărase chiar şi un manechin pentru probe şi o masă uriaşă pentru croit. Ardeam de nerăbdare să le văd reacţia şi m-am dus să-i aştept la aeroport. Au fost surprinşi să mă găsească acolo.
Am insistat să-i conduc eu însumi acasă. Tata, derutat de poarta cea nouă, a crezut în primul moment că am greşit adresa. A fost încântat de iniţiativă şi superimpresionat de uşa de la garaj. Mama, pe de altă parte, s-a enervat:
„Eşti nebun să cheltuieşti atâţia bani! Total inconştient!” N-a încetat să se plângă pe toată durata vizitei mele. Nu dădea de cap noului cuptor, frigiderul ăsta zău, e prea mare… Şi unde o să mai punem lemnele acum, că
7 Tehnică de tip tipografic care foloseşte diferite culori, altele decât gri, pentru a crea imagini monocromatice de grafică, având o componentă decorativă ridicată.
103
nu mai avem anexa? Cuvintele ei m-au lăsat într-o dispoziţie execrabilă. Aş fi vrut să-mi sară de gât şi să se bucure, dar ea era prea jenată ca s-o facă.
I-am repetat de mai multe ori că aveam economii să-mi ajungă pentru două vieţi, că vânzând imobilele din proprietatea Z & H, bunurile transformate în bancnote ar fi putut să umple toată casa. Degeaba. Refuza să
mă creadă. Zicea că fabulez, că imobilele puteau să nu se vândă şi că erau banii lui Marcus, nu ai mei. Tata încercase şi el să-i explice, dar tot fără
succes. N-a fost nici el mult mai expansiv decât mama, dar măcar nu mi-a ţinut predici şi mi-a mulţumit cu un „băiete, e foarte drăguţ din partea ta să
ai grijă de noi”, apoi a adăugat „dar eşti atât de ocupat, nu-ţi mai face probleme pentru noi, avem tot ce ne trebuie, doar ştii”. Modestia lui mă
enerva. Aş fi vrut să-i văd în culmea fericirii şi cerându-mi mai mult. Aş fi vrut să nu mă zbat în gol, pentru nimeni altcineva decât pentru mine.
*
Zăceam bolnav de furie şi de supărare. Nimic nu mai avea farmec de când Rebecca mă părăsise. Eram încă profund rănit de felul în care mă
tratase. Un an de iubire ideală, de cuvinte tandre şi de proiecte comune se evaporase într-o singură seară. Sunasem la ai ei încă de a doua zi. Dădusem peste guvernantă. Apoi începusem să sun de o sută de ori pe zi.
Literalmente. Răspundea invariabil aceeaşi voce. Urlam la ea aşa cum mă
obişnuisem s-o fac cu şefii de şantier. Femeia izbucnea în lacrimi.
Profesionalismul o obliga să răspundă, iar eu continuam să sun. Mă asigura că familia Lynch nu se afla în New York. Nu ştia unde plecase domnişoara Rebecca. Mă implora să încetez. După două săptămâni de astfel de tratament, a sfârşit prin a renunţa la orice principiu şi a debranşat telefonul.
Între timp, mă înfiinţasem şi la uşă. Sunasem şi acolo de vreo sută de ori, dar majordomul care mă văzuse pe fereastră s-a ferit să-mi deschidă.
Scos din minţi, am bătut cu pumnii şi picioarele. Când m-am pornit să
devastez tufele de merişor din jurul casei cu mâinile goale şi să sparg geamurile de la parter cu lovituri de cot, a chemat poliţia. Am refuzat să plec.
Patru oameni de-abia au reuşit să mă bage în maşină. Ultraj, refuz de a mă
supune autorităţii, violare de domiciliu… Fără ajutorul lui Marcus, ar fi fost mai mult decât încântaţi să mă ţină trei zile la răcoare. Cu intuiţia care-l caracteriza, prietenului meu i-a venit ideea genială de a-i povesti suferinţele mele din dragoste comandantului O’Leary. Mare sentimental, fusese el însuşi părăsit de soţie cu câteva săptămâni în urmă. Fără să-şi dea seama, s-a pornit să-i povestească întreaga lui viaţă lui Marcus, în faţa unei sticle de whisky Redbreast. În momentul în care unul dintre subordonaţi a venit să
bată la uşă, l-a gonit cu o gamă de înjurături care ar fi făcut şi un deţinut să
104
roşească. O’Leary cunoştea prea bine durerea sufletească, cea veritabilă, nu elucubraţiile unui ego rănit sau crizele de posesivitate. În secret, ofiţerul mă
admira pentru că îndrăznisem ceva ce lui îi era interzis. Şi el ar fi avut chef să spargă toate geamurile soacrei lui, acea mizerabilă care, încă de la început, făcuse tot ce-i stătuse în puteri să-i despartă de Maggie. Marcus mă
descrisese ca pe un tânăr de viitor, nebun de dragoste şi dispreţuit de o familie puternică. Un curent de simpatie obscură a început să-i atragă spre mine. La capătul întrevederii soldate cu o sticlă goală şi cu poveşti înecate în lacrimi, cu limba împleticită şi cu ochii cerniţi, ofiţerul a acceptat să mă
elibereze, cu condiţia ca prietenul meu să nu mă mai lase să mă apropii de locuinţa Lynch. Marcus a cerut să mă vadă. Pe un ton sever, mi-a ţinut o morală care se adresa mai mult oamenilor legii decât mie. I-am promis că n-o să mă mai întorc la casa femeii iubite dacă el se obliga să vorbească cu tatăl lui ca să încerce să-i dea de urmă Rebeccăi. A fost de acord. Am ieşit însoţit de bruftuluiala emoţionată pe care mi-a administrat-o O’Leary împleticit: „Hai, tinere, curaj! Şi fără prostii, bine?”
M-am ţinut la distanţă şi Marcus, aşa cum promisese, l-a rugat pe tatăl lui să ancheteze dispariţia frumoasei mele şi a părinţilor ei. Frank Howard a lăsat mesaje la toate casele familiei Lynch, dar s-a lovit de aceeaşi lipsă de reacţie ca şi mine. Familia părăsise ţara fără ca nimeni să înţeleagă de ce.
