— Nu e nimic grav, o să faci o vânătaie şi atât, a decretat ea.

Indiferenţa ei nu m-a împiedicat să golesc tava de gheaţă din frigider cu un zgomot infernal. Am răsturnat jumătate pe jos împreună cu tot vraful de prosoape de bucătărie, în graba de a-mi confecţiona un bandaj supradimensionat, înainte de a merge să mă trântesc pe canapeaua din salon. Mă săturasem de felul în care mă ignora Rebecca. De patru zile se servea de mine ca de un încălzitor, strecurându-şi mâinile şi picioarele îngheţate sub burta ori sub fundul meu şi dându-mă la o parte după ce o încălzeam. Lauren a aruncat o privire în cameră. Cu o faţă fericită, Rebecca aţipise din nou lângă Shakespeare, care îmi luase locul de cum plecasem.

Acum mă mai şi înlocuise cu câinele! M-am simţit şi mai rău, deoarece canapeaua era prea scurtă pentru mine. Am petrecut o noapte îngrozitoare 129

reluând în minte povestea noastră, întorcând-o pe toate feţele şi urzind planuri de răzbunare împotriva odioşilor Lynch şi a fiicei lor. A doua zi, nimic nu se schimbase.

— E frumoasa din pădurea adormită! a tras Marcus concluzia, pe când stăteam toţi trei lângă patul în care ea dormea încă. Ai încercat s-o săruţi?

— După ce m-a muşcat cum m-a muşcat, nu am intenţia să risc, am bombănit eu. Ar putea foarte bine să-mi taie limba.

— Bine că limba şi nu altceva… a glumit Lauren atrăgându-şi priviri scandalizate din partea noastră. Of, băieţi, n-aveţi niciun strop de umor, a suspinat ea.

Am plecat la treabă. Pregăteam o ofertă pentru a cumpăra încă trei loturi de teren. Echipa noastră întocmise bugetul şi concepuse proiectul de dezvoltare. Mai mulţi arhitecţi, între care organizaserăm o competiţie, urmau să ne prezinte propuneri de proiecte. Am stat toată ziua în şedinţe.

Când ne-am întors acasă, situaţia nu se schimbase cu nimic. Era chiar mai rea. Într-o noapte, Rebecca s-a hotărât să facă o baie. Am reuşit să evit in extremis o inundaţie: uitase robinetele deschise. A doua zi, pe la trei dimineaţa, s-a apucat să gătească tot ce era prin dulapurile din bucătărie.

După o săptămână de nesomn, eram dărâmat şi n-am auzit-o ridicându-se.

Când s-au trezit, Lauren şi Marcus au găsit aliniate frumos pe masa din bucătărie două platouri de lasagna, budincă de macaroane cu brânză, taboulé, o prăjitură cu gris şi stafide, o cantitate industrială de cheese-cake-uri pe care desenase figuri geometrice bizare, o salată de roşii şi cinci boluri cu un fel de tarama pe care o făcuse cu brânză albă şi cu toate conservele de sardine cumpărate pentru Shakespeare. Criza Rebeccăi m-a făcut să înţeleg că, în ciuda tuturor celor pe care le spusese în timpul picnicurilor noastre în parc, era o bucătăreasă experimentată. Chestia m-a încântat, chiar dacă

Lauren o asocia unui „automatism primar”.

— Locul femeii nu e neapărat în bucătărie, crede-mă, a adăugat vexată. M-am bucurat mult mai puţin câteva zile mai târziu, când am descoperit fresca pictată cu degetele cu ketchup şi muştar pe peretele din bucătărie. Lui Marcus i s-a părut foarte frumoasă perspectiva pădurii întretăiate de figuri geometrice identice cu cele de pe cheese-cake-uri.

— Din păcate, dată fiind natura pigmenţilor, lucrarea nu va avea o viaţă prea lungă, a remarcat apoi visător.

Şi a avut dreptate. Shakespeare a pecetluit soarta acelei opere de artă

efemere, lingând peretele la o înălţime de un metru şi jumătate.

130

— Nu e o femeie, e o fetiţă de trei ani! mă înfuriam eu, ori de câte ori mai descopeream o nouă năzbâtie.

A cusut, de exemplu toate şosetele mele, confecţionând un fel de taburet în formă de floare, foarte reuşit în opinia lui Lauren. Pentru ca cele noi, cumpărate de Donna, să nu mai aibă aceeaşi soartă, am fost nevoit să

pun lacăt la comoda unde se găseau. Eram frustrat şi nemulţumit.

Ajunsesem s-o regret pe Joan. Totuşi, nu mă hotărâm să vorbesc cu ea.

Tratasem multe femei cu dezinvoltură, dar Joan merita mai mult. După vreo zece zile de eschive, împins de la spate de Lauren, de Marcus şi de secretara noastră, m-am hotărât în sfârşit s-o anunţ de întoarcerea Rebeccăi. Ca un laş, am invitat-o la prânz în cel mai la modă restaurant, la doi paşi de Radio City Music Hall. Mă gândeam că un loc public m-ar fi ferit de o scenă. Am început foarte relaxat prin a discuta politica lui Nixon şi a-i povesti despre noul nostru proiect imobiliar. M-am plâns de viaţa sexuală a lui Marcus care nu ne mai prezentase nicio iubită de un secol şi nu mai dispăruse ca altă dată cu vreun nou flirt. Am comentat pe larg meniul, am comandat o friptură, cartofi sotaţi şi un

Bloody Mary ca să-mi fac curaj, apoi mi-am exprimat indignarea în legătură cu acţiuile criminale din Vietnam, unde băieţii noştri mureau cu sutele în fiecare săptămână. Perspicace şi mult mai curajoasă decât mine, Joan mi-a tăiat-o:

— Deci, s-a întors?

— Da, am recunoscut jalnic.

— Şi vrei să mă părăseşti?

— N-am spus aşa ceva.

— Dar o mai iubeşti? a continuat ea pe tonul profesional al unui medic. — Nu ştiu, mă simt pierdut…

Mi-a mărturisit că sperase să mă facă s-o uit, dar că înţelegea. N-o minţisem niciodată în legătură cu asta. Nu putea deci să mi-o reproşeze. Mi-a mai spus că o să-i lipsesc, dar că e prea tristă şi abătută ca să mai termine de mâncat. M-am oferit s-o conduc. A refuzat:

— Nu e cazul s-o mai lungim. Ar fi penibil şi pentru mine, şi pentru tine. Şi eu eram trist. O admiram mult. Fusese o bună prietenă şi regretam c-o făcusem să se îndrăgostească de mine. Faptul că nu împărtăşeam aceleaşi sentimente ne forţa să ne despărţim, pe când indiferenţa ei ne-ar fi garantat o prietenie de durată. Am achitat nota. Nu mâncaserăm nimic. M-a sărutat pe amândoi obrajii, fără să mă lase s-o îmbrăţişez.

131

— Stai cuminte, mă faci să-mi fie şi mai greu, m-a avertizat.

Ajunşi în stradă, m-a privit pentru ultima dată în ochi şi mi-a spus:

— Să faci bine să fii fericit, Wern! Dacă ratezi ocazia cu Rebecca, n-o să te iert în veci.

M-a bătut pe umăr şi a plecat. Am urmărit-o îndepărtându-se, cu inima strânsă. Nu vărsase nicio lacrimă. Mergea dreaptă, grăbită, fără să

privească înapoi.

Peenemünde, Germania, octombrie1943

Se făceau deja cinci ore de când Johann era închis în camera aceea de interogatoriu. Cei doi ofiţeri SS tocmai ieşiseră. Îi era sete şi foame.

Amintirea feţei Luisei îi strângea stomacul, dar după şocul arestării, înţelesese că era victima unei manevre de intimidare. Gestapoul voia să-i trimită un mesaj lui von Braun. Voia să-i intimideze. El căzuse de ţap ispăşitor. Nu vedea altă explicaţie. Acuzaţiile acelea erau ridicole… Sigur că

n-ar fi trebuit să se plângă în legătură cu efortul de război. Îşi regreta imprudenţa, dar în seara aceea se simţise descurajat şi băuse prea mult.

Numai paranoia SS-iştilor putea considera acel unic moment de oboseală

extremă un complot ori un act de sabotaj. Johann se indignase iniţial, dar încet-încet începuse să câştige teren. Ofiţerii dăduseră înapoi. Erau mai puţin înverşunaţi decât la începutul interogatoriului. Ceea ce-i rănea cel mai tare nu era că se afla acolo, ci faptul că fusese denunţat de unul dintre colegi.

Întotdeauna îi considerase pe cei din echipa de la Peenemünde ca pe o familie. Nu înţelegea. Trecuse în revistă feţele celor prezenţi în seara aceea: Hermann? Nu, lui Hermann îi era groază de Gestapo. N-ar fi îndrăznit niciodată să vorbească cu un ofiţer SS. Konstantine? Imposibil. Se înţelegeau de minune, lucrau în acelaşi birou şi dejunau mai totdeauna împreună. Pe de altă parte, Christin, soţia lui, ar fi fost capabilă. Era o pacoste. Şi geloasă pe Luisa. Doar că nu reuşea să-şi amintească dacă aceasta mai era acolo atunci când pronunţase blestemata aia de frază. Friedrich era prezent, dar n-ar fi făcut niciodată aşa ceva. Era prea timid şi foarte îndrăgostit de Marthe, care locuia de vreo două săptămâni la ei. N-ar fi făcut nimic împotriva familiei ei.

Obosit, Johannn îşi frecă faţa. Elfreide, nu. Guillem, nici atât. Atunci cine? Cine? Andrei? Cu atât mai puţin. Da, fuseseră ceva fricţiuni între ei, dar de acolo până a-l trimite la Gestapo… Se gândi că va trebui să lase toate întrebările acestea pentru când se va întoarce la bază. Putea conta pe von Braun să-i dea o mână de ajutor. Detestabilul incident urma să se 132

lămurească cât de curând. Führerul însuşi făcuse din V₂ o prioritate absolută. SS-iştii vor fi nevoiţi să-şi revizuiască atitudinea. Se ridică. Făcu de două ori înconjurul mesei de metal. Zgomotul încuietorii îi atrase atenţia.

Îngheţă.

— Ce cauţi aici? îl întrebă glacial pe bărbatul în uniformă SS care tocmai îşi făcuse apariţia.

Kasper nu răspunse imediat. Se uită la el în tăcere, cu un surâs răutăcios pe buze, apoi se apropie.

— Bună, Johann. Nu prea te bucuri să mă vezi…

Era tulburător să-i vezi pe cei doi fraţi unul lângă altul. Dacă unul dintre ei n-ar fi avut haină militară, i-ai fi putut confunda.