— Sunt prea departe ca să citesc semnătura, m-am apărat.
— N-ar trebui să aveţi nevoie de aşa ceva. Se poate observa dintr-o simplă privire! m-a pus el la punct întorcându-mi spatele.
Nu m-am dat bătut. Câteva minute mai târziu, când s-a lăsat un scurt moment de tăcere, am făcut o nouă încercare:
— Rebecca mi-a povestit că intenţionaţi să construiţi un muzeu pentru colecţia dumneavoastră de obiecte de artă. Eu sunt pasionat de arhitectură, graţie lui Frank şi lui Marcus, am explicat, adresându-le un surâs aliaţilor mei, care m-au încurajat din priviri. Mă întreb la ce fel de clădire v-aţi gândit…
— Rebecca vă spune prea multe lucruri. Acest proiect e confidenţial, mi-o tăie el. Cât despre lucrări, mulţumesc că vă oferiţi serviciile, dar am deja destui lucrători.
— Nu doream să-mi ofer serviciile, nu dezvolt decât propriile mele proiecte, am răspuns eu iritat. Şi nu ştiam că acest proiect despre care aţi dat deja un interviu în New York Times este confidenţial.
Pentru un scurt moment, Nathan Lynch a părut stupefiat de faptul că
îndrăznesc să-i arăt împotrivire, apoi a renunţat cu aceeaşi replică pe care ar fi folosit-o şi fiica lui:
— Dacă credeţi tot ce apare prin presă…
M-am aşezat mai bine în fotoliu şi m-am retras într-o tăcere ofensată.
Frank şi Marcus au mai încercat de câteva ori să mă atragă în conversaţie.
Nathan Lynch i-a întrerupt sistematic. Avea prostul obicei de a-i acoperi pe cei care încercau să vorbească. M-am lăsat pradă unei reacţii de antipatie violentă contra lui. Majordomul a venit să-mi propună încă un pahar de whisky, pe care l-am acceptat. Nathan Lynch a reacţionat cu promptitudine:
— În ritmul în care goliţi paharele, puteţi păstra toată sticla.
92
— Excelentă idee, am contraatacat eu, luând-o de pe platoul majordomului şi punând-o pe gheridonul din apropiere.
Angajatul a tresărit şi s-a grăbit să pună o bucată de fetru roşu între sticlă şi lemnul pictat. Marcus mi-a făcut un gest discret de simpatie, pentru a mă ajuta să-mi păstrez calmul. Am coborât ochii şi m-am concentrat pe modelele covorului. N-am mai scos niciun sunet în următoarele douăzeci de minute înainte de apariţia Rebeccăi. Nu-mi plăcea deloc că mă abandonase pe teren inamic. Mă simţeam separat de lume, pradă unui sentiment acut de solitudine. Doar sunetul bucăţilor de gheaţă lovindu-se de pereţii paharului la fiecare nouă înghiţitură îmi mai amintea că existenţa mea nu era virtuală.
Cu degetele albite de efort, am strâns turbat de furie braţele fotoliului. Aş fi vrut să mă ridic, să sparg paharul de perete şi să plec, când ea şi-a făcut apariţia. Era palidă. Vizibil agitată. I-a salutat pe însoţitorii mei cu un entuziasm excesiv. M-am simţit profund rănit când m-a sărutat, la fel ca pe ei, pe obraz. I-am aruncat o privire sumbră, ea m-a privit părând să spună:
„Doar n-o să-ţi bag limba în gură în faţa tatălui meu”. M-a deranjat şi mai tare când s-a aşezat pe canapea, departe de mine, vorbind ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Spre deosebire de tatăl ei, ea mă atrăgea în conversaţie, dar pe un ton detaşat şi monden, care m-a înfuriat şi mai tare. M-am închis într-o tăcere sumbră. Prietenul meu mă privea cu faţa aia înţepată care voia să spună „fa şi tu un efort!”, dar mă simţeam atât de dezgustat de această
ipocrizie şi atât de incapabil să mă mai prefac, încât am rămas paralizat.
Mama Rebeccăi a venit să completeze coşmarul. Şi-a făcut o intrare teatrală, s-a oprit puţin şi m-a fixat într-un fel deranjant, înainte de intra în încăpere.
Judith Lynch trebuie să fi fost superbă. Slăbiciunea excesivă, ca şi expresia dură a feţei nu erau senzuale, dar silueta înaltă – îl depăşea clar pe soţul ei –, talia şi şoldurile fine, strânse într-o rochie neagră cu croială elegantă, ochii albaştri spectaculoşi şi opulentul coc blond în stil veneţian atrăgeau fără
îndoială atenţia în mod frapant. Purta prea multe bijuterii, ca şi cum ar fi vrut să se protejeze. Decolteul îi era mascat de un colier greu de regină
egipteană şi antebraţul stâng dispărea aproape complet sub o brăţară de aur masiv. Nathan, Frank şi Marcus s-au ridicat în acelaşi timp, ca să-i sărute mâna pe rând. Am vrut să-i imit, încercând să-mi amintesc sfaturile prietenului meu: nu ridici mâna, sărut-o, dar nu prea apăsat, atinge-o doar uşor cu buzele, dar când mi-a venit rândul, Judith Lynch a îngheţat. A pălit violent sub machiaj. Am văzut-o dând înapoi. Marcus, care era lângă ea, a prins-o de braţ ca s-o ajute să se aşeze. Reacţia ei a sfârşit prin a mă face să
mă simt şi mai prost. M-am apropiat, dar ea mi-a făcut semn să mă
îndepărtez, bâlbâind:
93
— Îmi pare rău, dar nu mă simt prea bine. Sigur din cauza noului medicament pe care mi l-a prescris medicul.
— Ce ţi-a mai dat şarlatanul ăla? s-a enervat soţul ei. N-ar trebui să ai atâta încredere în el, ţi-am mai spus. Mai bine ai vorbi cu doctorul Nars.
— Dragul tău prieten Nars refuză să-mi prescrie somnifere şi eu am nevoie de somn, Nathan. Trebuie să dorm! Poţi înţelege? i-a întors-o ea pe un ton grav.
Nu mai ştiam ce să facem. Marcus şi tatăl lui se lăsau de pe un picior pe celălalt, căutând un subiect de conversaţie. Eu fierbeam. Nu numai tatăl se arăta de o grosolănie insuportabilă, după ce Marcus mă bătuse la cap două săptămâni cu manierele aparent atât de importante pentru el, acum soţia lui era pe punctul de leşina doar uitându-se la mine. Cât despre Rebecca, ea părea cuprinsă de panică. Nathan Lynch a întrebat-o pe soţia lui dacă vrea să urce la ea în cameră, dar Judith părea să-şi revină. Pentru a masca penibilul incident, au cerut să ni se servească apetitivele şi ne-am îndreptat către masă. Cina a fost penibilă. Stăpâna casei nu vorbea aproape deloc, nici eu nu făceam vreun efort în sensul acela. Frank şi Marcus încercau să spargă gheaţa cu anecdote, citate din istorie sau literatură, poveşti amuzante şi râsete forţate. Eu stăteam cu nasul în farfurie şi dădeam gata diferite feluri de mâncare, unul după altul. Mama logodnicei mele nu se putea abţine să nu se uite la mine. Cât despre Rebecca, ea vorbea, bea şi râdea prea mult. La desert, atmosfera s-a destins puţin graţie lui Frank Howard care, contrariat de lipsa de atenţie a lui Lynch faţă de mine, a ţinut să-mi vorbească.
Când ne-am ridicat ca să trecem în camera de zi, s-a petrecut un lucru bizar. În timp ce toţi ceilalţi erau deja dincolo şi eu o lăsasem pe Judith Lynch să treacă în faţa mea, aşa cum mă învăţase Marcus, femeia s-a oprit brusc, a închis uşa care separa cele două camere şi a încuiat-o. L-am auzit pe soţul ei strigând-o de mai multe ori. Apoi, ea a închis şi uşa care ducea spre bucătărie şi s-a îndreptat spre mine. I-am observat ochii arzând de o febră
alarmantă. Era ceva asemănător unei imense dureri ori nebuniei: un sentiment tulburător şi violent. Doamna Lynch s-a apropiat scoţându-şi colierul de regină egipteană şi lăsându-l să cadă pe jos, cu ochii ţintă la mine.
— Doamnă Lynch, nu înţeleg… m-am bâlbâit eu.
Şi-a pus un deget pe buze, în timp ce cu celălalt îşi mângâia o cicatrice fină şi palidă de la baza gâtului, chiar deasupra claviculei.
— Doamnă Lynch, lăsaţi-mă să trec, am repetat eu pe un ton ferm.
După seara pe care tocmai o petrecusem, n-aveam chef s-o văd pe baba asta nebună despuindu-se în faţa mea în mijlocul sufrageriei.
94
S-a aşezat cu spatele pe uşa în care bătea soţul ei şi, tremurând din cap până-n picioare, şi-a scos una dintre brăţările grele de aur de pe mână.
Pielea de pe braţul drept a apărut acoperită în întregime de linii albicioase în formă de patrulater regulat. Pe măsură ce-şi dezvăluia stigmatele, pe faţă i se citea un caleidoscop de emoţii contradictorii: ruşine, mândrie, exhibiţionism, durere şi mai ales un fel de provocare sălbatică, de om nebun.
— De ce îmi arătaţi toate astea? am întrebat-o din nou.
