cu ochii mari. Cei doi nu reuşiră să-şi dea seama dacă se mira de felul în care se purtau ori dacă, într-adevăr, îi era foame. Armande se apropie în patru labe de copilul care o urmărea neîncrezător. Puse în faţa lui biberonul cu suc şi o farfurie cu prăjitură. Cu capul aplecat, acesta se concentra în continuare asupra piciorului său drept pe care şi-l ţinea cu ambele mâini. Minute în şir, nu schiţă niciun gest. Andrew avu o intuiţie salutară:

— Întoarce-te cu spatele. Dacă nu ne uităm la el, poate va scăpa de timiditate.

Bărbatul pivotă pe loc şi o luă pe Armande lângă el. Auziră un sunet slab, ea vru să se întoarcă, dar Andrew o opri:

— Aşteaptă. Dă-i timp. Totul o să fie bine, draga mea. Trebuie să aibă

vreme să ne cunoască.

Pe cadranul ceasului Patek pe care îl cumpărase în 1943, cu puţin timp înainte de a pleca în Europa, îi arătă ora la care avea voie să arunce o primă privire. Ea îşi lăsă capul pe umărul lui. După toate acele luni de aşteptare, fiecare minut i se părea o oră.

În grădină, umbrele începură să se alungească, până când ajunseră să

se suprapună. Ultimele raze de soare dispărură de pe peluză. Nu mai auzeau nimic. La încheietura lui Andrew, limbile ceasului indicau ora şapte fără un sfert. Se întoarseră în sfârşit. Cu biberonul încă strâns în mână şi cu tetina în gură, Werner dormea, întins pe o parte. Prăjitura dispăruse.

— Bietul copilaş. N-a mai rezistat, murmură Armande.

— Hai să-i ducem în cameră, hotărî Andrew, la fel de emoţionat.

Luă copilul, al cărui cap îi căzu pe braţ. Werner nu se trezi nici măcar atunci când îl dezbrăcară şi îl schimbară, şocaţi să descopere cât de murdare îi erau hăinuţele. Aveau să afle în zilele următoare că Werner era un băieţel curat, dar responsabila agenţiei de adopţie, neavând timp sau chef să se preocupe de el, îi pusese scutece. Pielea copilului era foarte iritată. Armande îl spălă cu grijă. Se antrenase cu copiii din vecini. Făcea gesturi liniştitoare, precise. Pregătise sosirea fiului ei de multă vreme. Se sfătuise cu cele mai bune mame din Hawthorne şi citise toate cărţile legate de acest subiect, precum îngrijirea bebeluşului şi a copilului de Benjamin Spock sau Manualul mamei perfecte a doctorului Jarred Blend.

Armande avea un întreg dulăpior sanitar consacrat copiilor, cu şampon Johnson, fără lacrimi, săpun Palmolive „pentru copii”, un flacon de ulei de migdale dulci cu un ursuleţ pe el, talc şi cremă antiiritaţii în cantităţi impresionante. Avea de toate. O comodă plină de prosopele de baie, de cuverturi brodate şi de cearşafuri. O perie de păr foarte moale, o forfecuţă

de unghii cu protecţie din plastic albastru. O cantitate de schimburi pe care 118

Andrew o considera exagerată. În pătuţul alb cu grilaj, aşezat pe un soclu de lemn pe care Armande îl vopsise, lăcuise şi montase cu mâna ei, îl aşteptau deja cinci animale de pluş: un urs, un iepuraş, o ţestoasă din fetru, o pisică şi un ponei. În ultimele săptămâni, ar fi vrut să mai cumpere şi altele ca să

umple golul greu de suportat, dar Andrew o oprise:

— E deja Arca lui Noe, nu pătuţ! Lasă-i spaţiu. Va veni. De data asta nu vom mai fi dezamăgiţi.

Cum copiii prietenilor lor aveau între şapte şi paisprezece ani, Armande moştenise valize întregi de haine. Umpluse cu ele două etajere.

Intenţionase să-i confecţioneze fiului ei şi haine noi, dar acum se felicita că

nu o făcuse înainte de sosirea lui: Werner i se părea foarte înalt pentru vârsta lui. Andrew îi zugrăvise camera în galben, şi Armande instalase două

fotolii pe rotund. Ar fi putut sta ore întregi să-şi privească băiatul dormind.

Adjectivul posesiv îi venise pe buze natural. Era fiul său. îl aşteptase atât de mult!

Ar fi vrut să-i mângâie părul blond care părea să aibă o viaţă proprie.

Să-i sărute obrăjorii şi gâtul. Să-i pipăie braţele şi picioarele. Să-l gâdile, să-i audă râzând, să-i inspire cu voluptate mirosul de copil, pentru a şi-l întipări în memorie. Avea atâta dragoste de oferit, încât simţea că se sufocă. Şi îi era teamă că Werner va refuza să se lase iubit. Trebuia să-i ia cu binişorul, bineînţeles… Să-i câştige prima privire, primul cuvânt, primul mulţumesc, primul sărut. Aşa că mama din ea rămase tăcută. De-abia îndrăznind să se mişte ca să nu-i trezească, savura somnul copilului care o lăsase cel puţin să-i devoreze din priviri.

— E aşa de frumos… murmură ea.

— Magnific, confirmă soţul ei.

Andrew trebui să facă uz de toată autoritatea lui ca s-o convingă să

coboare la cină. Între quiché şi friptura de pui urcă totuşi să verifice dacă

„totul e în regulă”, apoi între pui şi restul de chec, apoi între ceai şi curăţenia în bucătărie. În momentul în care se pregătea pentru a „n”-a urcare, Andrew o prinse din zbor:

— Lasă-l să doarmă! O să fie bine…

Armande izbucni în râs şi îşi strânse soţul în braţe.

— Încă nu-mi vine să cred… E perfect.

— Da. Un adevărat voinic.

— De-abia aştept să-i fac cunoştinţă cu soţii Spencer şi Parson!

— Cred că mai degrabă nesuferitei ăleia de Joan Campbell vrei tu să i-l arăţi, pe cinstea mea… o tachină bărbatul.

— Nu eşti prea departe de adevăr… Doamne ce faţă ar face dacă l-ar 119

vedea! — Ar fi furioasă. Fiul nostru e de o mie de ori mai frumos decât al ei.

Începeau să capete încredere. În sfârşit aveau să fie tată şi mamă.

Ceilalţi nu le vor mai putea arunca acele priviri pline de milă. Nu le vor mai putea pune acele întrebări care răsuceau cuţitul în rană: „Deci, când vă

vedem şi pe voi?”, „Vreo veste bună?”, „Eşti însărcinată, spune drept?”

Pentru ea nu va mai exista decepţia din fiecare lună, încă o pată, încă o condamnare. Pentru el, gata cu râsetele şi glumele prietenilor, când se întâlneau la o partidă de rummy: „Trebuie să-ţi dăm lecţii de ţintă!”, „Ia-o de coadă!”, „Şi lumea care zice că francezii ştiu ce fac…” Gata cu încăierările, pe care alcoolul şi jocul le alimentau, cauzate de faptul că unii mergeau prea departe, iar Andrew se vedea nevoit să le înfunde virilitatea pe gât cu lovituri de pumni. Nici tu vorbe în răspăr, nici tu bătăi de joc. N-o să mai şuşotească nimeni, n-o să mai pronunţe nimeni acel cuvânt a cărui umbră se prelingea pe pereţi, îi urmărea, se propaga pe buzele tuturor cunoştinţelor şi le învenina existenţa: „Sterili. Ştiţi… soţii Goodman sunt sterili. Bineînţeles că e vina ei. Nu trebuia să se însoare cu o franţuzoaică. Nu ştia nimic despre ea. Dumnezeu ştie unde şi cum trăia înainte de război… Un avort? Cine ţi-a spus? Nimeni? A, era doar o bănuială? Dar se poate să ai dreptate. Parcă e catolică… De ce te-ai face catolic, dacă nu ai avea niciun păcat de ispăşit? Şi bietul bărbatu-său, care crede tot ce-i spui… Din primul moment am avut impresia că e ceva în neregulă cu fata aia…

În acea seară, Andrew şi Armande se aşezară în camera de zi.

Televizorul – primul din cartier – rămase închis. Cei doi băură Porto şi se tachinară în legătură cu educaţia micului Werner. O să fie politicos şi inteligent, sportiv şi sigur pe sine. O să ajungă cineva… Apoi, puseră muzică.

Ascultară Mémoires of you” de Benny Goodman şi, Une Charade” de Danielle Darrieux, muzica primului lor sărut la Lisieux. Dansară în vârful picioarelor, îmbrăţişaţi. Înainte de a se băga în pat, deschiseră cu infinite precauţii uşa camerei galbene în care dormea cel care, în câteva ore, le schimbase întreaga viaţă. De-abia îndrăzneau să respire şi îl priveau plini de emoţie. În seara aceea, soţii Goodman au fost oamenii cei mai fericiţi din lume.

Manhattan, 1971

Marcus şi Lauren s-au întors pe la 4 dimineaţa, braţ la braţ şi beţi morţi. Incapabili să-şi găsească cheile, s-au agăţat de sonerie ca să mă oblige 120

să mă extrag din pat. Punând punct afacerii Rebecca, nu am avut de ce să mă

grăbesc. Shakespeare a început să latre ca un apucat, strâmind proteste din partea vecinilor. După vreo douăzeci de apăsări pe butonul soneriei, am ajuns la uşă, cu faţa mea de zile proaste. Sora mea purta haina lui Marcus, care o ţinea lipită de el, frecând-o pe spate. Mi-am descărcat o parte din frustrare asupra lor, dar singura reacţie a fost să bufnească în râs:

— Exact cum îţi spuneam! îi mormăi Lauren prietenului meu.

Erau complet duşi. De-abia am reuşit să mă aşez în pat şi idioţilor li s-a părut foarte nostim să iasă din nou şi să reînceapă să sune. Am ieşit din cameră ca un uragan, doborând un scaun pe care Shakespeare abia a reuşit să-i evite. În furia mea, am deschis brutal uşa care s-a trântit de perete cu o bufnitură. Blestemele mi-au rămas în gât când mi-am dat seama cine stătea pe hol. Mi-au trebuit câteva secunde ca să înţeleg că băieţandrul palid cu părul scurt vopsit în mov era Rebecca. I-am recunoscut privirea când a ridicat ochii spre mine.

— Intră, am murmurat eu şocat.