— Şi ceilalţi? a insistat Marcus.

— Dane i-a trimis în Israel, unde pot fi judecaţi. I-am trecut graniţa în Mexic şi de acolo a fost joacă de copii.

Furia mă prindea din nou în ghearele ei.

— Dar cine îi finanţează pe tipii ăştia, cu avioane şi tot tacâmul?

— Mii de victime sunt gata să plătească orice preţ pentru ca aceşti monştri să ajungă în faţa justiţiei, a răspuns Rebecca pe un ton glacial.

— Şi dacă v-aţi înşela asupra celor pe care îi prindeţi? nu s-a lăsat Marcus.

— Nu ne-am putea înşela, a contraatacat ea muşcător. Avem mult mai multe probe decât ar fi necesare. Dacă ţara asta n-ar fi coruptă până în măduva oaselor, nenorociţii ăia ar fi fost de mult pe scaunul electric.

A făcut o pauză ca să nu se lase dusă de val. Şi-a turnat un pahar de votcă, care a ajutat-o să-şi reia şirul gândurilor.

— În timpul respectivelor misiuni i-am cunoscut pe majoritatea anchetatorilor şi istoricilor care încearcă să dea de urma criminalilor nazişti.

După dezvăluirea mamei mele din seara în care ai venit la noi la cină, am luat legătura cu ei. Trebuia să aflu mai multe despre acel faimos ofiţer SS

care răspundea la numele de Zilch. Am plecat în Germania, unde am rămas câteva săptămâni ca să adun informaţii. Un profesor de istorie din Berlin, care ne ajută de câţiva ani, a găsit nişte fotografii în arhivele naziste.

S-a dus să caute prin harababura de materiale pentru pictură şi a scos dintr-un teanc de hârtii un plic din hârtie groasă legat cu panglică roşie. L-a deschis şi a scos mai multe instantanee de diferite mărimi. Mi-a întins unul, iar eu l-am luat cu un gest brusc. Lauren şi Marcus s-au apropiat şi ei.

— A fost făcută în momentul în care savanţii care au inventat 165

dispozitivele V₂ s-au predat autorităţilor americane. La vremea aceea, ştirea a făcut mult zgomot. Acolo e creierul echipei: Wernher von Braun, a explicat ea, arătându-ne un bărbat brunet, destul de arătos, cu umeri laţi.

— Dar e tipul de la Disney. Adoram filmele lui despre spaţiul cosmic!

a exclamat Marcus.

— E în acelaşi timp „tipul” din lagărul de muncă Dora. Conducea o uzină de fabricare a proiectilelor în care mii de muncitori au fost transformaţi în sclavi. „Muncitorii” erau obligaţi să lucreze într-un ritm infernal. Tipul ăsta a omorât mai mulţi oameni decât au făcut-o proiectilele pe care le-a inventat, i-a tăiat-o Rebecca.

— Şi noi urmăream filmele lui, îţi aminteşti, Werner? a murmurat Lauren, şocată. Man în Space şi Man and the Moon…

Eu stăteam cu buzele strânse.

— Este eroul unei întregi generaţii! Milioane de copii americani au visat la spaţiu şi la călătoriile pe Lună datorită lui! a suspinat Lauren, îngrozită, întorcându-se spre Rebecca.

— Ştiu. Dar e şi un fost ofiţer SS.

— Şi aş putea să ştiu ce legătură are cu pretinsul meu tată biologic?

Rebecca ne-a întins altă fotografie.

— Asta e mai veche. Făcută după declaraţia de război, în timpul unei inspecţii a lui Himmler la baza Peenemünde.

Am înşfăcat imediat fotografia. Alături de von Braun şi de alţi oameni de ştiinţă, un bărbat sărea în ochi. Îi depăşea cu un cap pe toţi ceilalţi şi semăna cu mine ca două picături de apă. Lângă el, o tânără blondă, fermecătoare, care mi-a făcut inima să bată mai tare. Legenda preciza:

„Profesorul Johann Zilch şi soţia lui, Luisa”.

M-am aşezat pe un coş de alimente care servea drept scaun. Mi-am frecat faţa fără să reuşesc să îndepărtez de pe retină ceea ce tocmai văzusem. Am luat din nou fotografia ca să mă uit mai bine. Un val de emoţii contradictorii începea să mă ia în stăpânire. Camera a început să se învârtă

cu mine. Urechile îmi bubuiau. Ceea ce încercasem ani de zile să îngrop în străfundurile fiinţei mele urca acum la suprafaţă. Imagini caleidoscopice au început să-mi treacă prin faţa ochilor. Armande, Andrew, permanentul sentiment al înstrăinării. Diferenţele. Singurătatea. Copilăria ca o gaură

neagră, teribilii ani ai adolescenţei. Toată acea vreme petrecută căutând şi întrebându-mă fără încetare şi fără succes de ce mă abandonaseră. De câte ori oare încercasem să-mi imaginez cum arătau? De câte ori mă întrebasem dacă le semănam? Să-i văd în sfârşit şi să mă regăsesc atât de mult în trăsăturile lor îmi dădea o stare de ameţeală. Nu reuşeam să asociez acei 166

tineri cu monştrii pe care Rebecca tocmai ni-i descrisese… Mi-a întins o nouă

imagine. Erau patru bărbaţi în costume de baie şi Johann Zilch în cămaşă.

Stăteau pe marginea unei piscine, veseli şi relaxaţi. M-a frapat din nou cât de mult îi semănăm. Era ca şi cum aş mai fi trăit o viaţă înainte despre care nu-mi mai aminteam nimic.

— A fost făcută la Fort Bliss, imediat după război, la sosirea savanţilor în Statele Unite, a precizat Rebecca.

— Ce spui tu acolo!? a exclamat Marcus. Cum îţi poţi imagina că

Statele Unite au putut primi nazişti? Oameni de ştiinţă da, dar în niciun caz nazişti! — Şi totuşi chiar aşa s-a întâmplat, i-a întors-o ea. Trecutul le-a fost şters cu grijă de amicii noştri de la Serviciile Secrete cu sprijinul NASA. De ce crezi tu că autorităţile sunt atât de puţin cooperante?

Marcus a tăcut. Nu-i venea să creadă că responsabilii militari ascunseseră poporului american o informaţie de asemenea importanţă. I-am luat din nou fotografia şi am scrutat cu minuţiozitate faţa călăului lui Judith.

Am lăsat să-mi scape un suspin:

— Acum înţeleg mai bine reacţia mamei tale când am venit la voi…

— A fost absolut traumatizată, a reluat Rebecca. Când am urcat la ea după cină, mi-a vorbit fără oprire. Mi-a dezvăluit într-o seară mai multe decât o făcuse în cincisprezece ani… Eu nu i-am mărturisit nimic din ce aflasem. S-ar fi simţit prea rănită. Mi l-a descris pe torţionarul ei, faimosul căpitan Zilch. Când a intrat în biblioteca în care ne aşteptai, a crezut că îl are din nou în faţa ochilor.

— Dar eu nu am nicio legătură! Eu sunt american, părinţii mei se numesc Armande şi Andrew Goodman, n-am nimic de-a face cu acel nebun care diseca bietele femei cu luni întregi înainte de a mă naşte!

M-am oprit şi m-am uitat la Rebecca cu o privire care dădea de înţeles că acum nu mai era loc de minciună.

— Mama ta ştie că suntem împreună?

Frumoasa mea a roşit, ceea ce-mi demonstră că nu ştia.

— E în spital. Şi-a pierdut complet uzul raţiunii. Doctorul Nars mi-a interzis categoric orice vizită. Tata are încredere în el ca într-un sfânt. Nici el nu se simte mai bine… În unele momente îl înţeleg, în altele deloc. În locul lui, mi-aş fi pus toată averea în joc ca să-i găsesc pe criminal şi să-i fac să

plătească. În loc de aşa ceva, îşi petrece tot timpul la căpătâiul mamei calmând-o când delirează şi citindu-i. N-am niciun chef să mă lupt cu el, aşa că aştept să plece, ca să mă pot furişa s-o văd.

— Cum reuşeşti? s-a mirat Lauren.

167

— Merg în serile cu meciuri de baseball. Paznicul clinicii rămâne lipit de ecranul televizorului şi nu mai bagă pe nimeni în seamă. Sar gardul de la grădină şi mă strecor la etajul al treilea.

— Căţărându-te pe perete, presupun… am adăugat eu.

— Da. Ultima dată am tras o spaimă. Streaşină a cedat dintr-odată şi mi-aş fi rupt cu siguranţă gâtul, dacă storul exterior al sălii comune nu mi-ar fi atenuat căderea. Am reuşit să mă ridic şi să dispar înainte să mă găsească