— Nu manifestă niciun semn clinic care ne-ar putea nelinişti. E doar anemică. Aş înclina deci pentru o disfuncţionalitate de ordin posttraumatic.
În anumite cazuri de violenţă sau de şoc extrem, mi-a explicat, fiinţa umană
poate încerca să se vindece prin somn.
— Şi ăsta e deci un lucru bun?
— Da, în afară de cazul în care genul acesta de recuperare se transformă în alienare completă. Unii bolnavi îşi reiau încet-încet modul de viaţă normal, alţii nu-şi mai revin niciodată, preferând coconul sigur al visului. — Când vom putea şti dacă ea o să-şi revină?
Doctorul Bonnett nu putea să-mi spună. Narcolepsia cerea multă
răbdare. Bolnavii aveau nevoie de timp. Date fiind loviturile pe care tânăra femeie le suferise, Dumnezeu ştie ce voia să uite subconştientul ei. A scris o reţetă pentru tot felul de tonifiante pe care urma să i le dea după ce primea rezultatele analizelor de laborator. A plecat sugerându-mi să-i sun în mod regulat ca să-i ţin la curent cu evoluţia bolii. În timpul discuţiei noastre, Rebecca s-a ghemuit cu genunchii la piept pe canapea şi a adormit din nou cu pumnii strânşi.
137
Starea ei de izolare părea interminabilă. Muream de dorinţă şi ea abia îmi observa prezenţa. Revăzusem pe rând trei dintre fostele mele amante, genul de tipe care mă primeau fără fiţe. Mă dedasem la toate poziţiile şi practicile mele favorite, dar carnea lor mi se păruse lipsită de viaţă şi plăcerea mecanică. Aceste tentative ratate m-au lăsat şi mai plin de frustrare. De când Lou îmi furase acel prim sărut la uşa sălii de sport a liceului, mâncasem pe pâine femeile, degustându-le ca pe nişte fructe delicioase, bucurându-mă de harurile, de parfumul, de textura, de furiile şi de fragilitatea lor. Plecând de la fetele acelea cu care într-o altă viaţă parcă
îmi plăcuse să fac dragoste, nu simţeam mai multă emoţie ori împlinire decât dacă le-aş fi strâns mâna. Copleşit de umilinţă, seara, de-abia lungit în pat lângă o Rebecca adormită, pumnalul se simţi din nou prezent în rinichii mei. I-am împărtăşit lui Marcus deznădejdea mea.
— Totuşi e hilar că tu, Don Juan-ul din Manhattan, îţi descoperi calităţi de monogam! m-a luat el peste picior.
— Chiar nu mai găsesc nimic interesant în treaba asta, dă-ţi seama.
— Dacă mădularul tău îţi spune că e îndrăgostit şi fidel, ar trebui să-i asculţi. — Mădularul meu cred că e masochist. A făcut o fixaţie pentru singura ţipă din lumea asta care nu poate să m-ajute cu nimic.
Eram bolnav şi fără chef de viaţă. Exasperată, Lauren mi-a închis gura într-o dimineaţă.
— Atunci, sun-o pe Joan! Cel puţin cu ea te puteai culca!
— Da. Cu ea erai mult mai relaxat, a întărit asociatul meu, culegând de la colţul gurii lui Lauren o firimitură de tartină.
Văzându-mă pălind periculos, semn ce anunţa una dintre crizele de furie la care nu aveau chef să asiste, cei doi au mutat conversaţia pe subiectul noii noastre case. Trebuia să ne mutăm la sfârşitul săptămânii şi speram ca această schimbare de atmosferă să aibă un efect pozitiv asupra Beccăi. În doar câteva zile, Marcus găsise o casă fermecătoare în Village. Din cărămidă, cu patru etaje, fusese renovată în întregime. Strada liniştită îmi plăcuse, şi casa de asemenea. Prevăzută cu luminatoare largi, bucătărie, spălătorie şi un studio independent care ocupa subsolul ce dădea spre o mică curte. La parter, un living spaţios şi o sufragerie, la primul etaj, alt living. Cele patru dormitoare erau repartizate între al doilea şi al treilea etaj.
În sfârşit, o terasă şi o cameră spaţioasă la mansardă. O investiţie excelentă.
Village era în plină reconstrucţie şi nu mă îndoiam că achiziţia mea avea să-şi sporească valoarea în timp. Ultimele noastre proiecte fuseseră atât de fructuoase, că am putut să cumpărăm casa fără să facem vreun împrumut, 138
ceea ce mi-a permis să-i şi scad preţul deja negociat de Marcus. Acesta mi-a propus să participe şi el, dar a avea o casă a mea era un vis din copilărie, chiar dacă era evident că urma să locuim împreună. Tatăl lui, Frank, pe de altă parte, nu era prea încântat, atâta vreme cât deţinea o jumătate de bloc în Central Park şi îi propusese de nenumărate ori lui Marcus să se mute acolo. Donna s-a ocupat de toate aranjamentele pentru mutare, cu eficienţa ei obişnuită. În ziua Z, cinci polonezi musculoşi ca nişte culturişti au apărut la apartament şi au început să-i golească. În mijlocul cutiilor de carton, Marcus şi cu mine munceam pe brânci, ocupaţi cu o nouă afacere.
Participaserăm la o licitaţie pentru nişte terenuri din apropierea gării centrale şi tocmai aflaserăm că zarurile fuseseră măsluite. Nu dispuneam decât de câteva ore pentru a dejuca manevra. Oamenii cu mutarea, urmând instrucţiunile lui Lauren şi ale Donnei, încărcaseră tot în camion, cu excepţia patului în care Rebecca dormea în continuare. Nu părea cu nimic deranjată
de întreaga harababură. La telefon, eu făceam ca toate cele, Marcus flata şi ameninţa. Negocierea era închisă. Odată apartamentul golit, am mai rămas încă o oră, aşezaţi pe podea ca să dăm încă o grămadă de telefoane pentru a înclina balanţa licitaţiei în favoarea noastră, în timp ce lucrătorii mâncau.
Când în sfârşit am reuşit să revenim în cărţi, am lăsat-o pe Donna la faţa locului şi am luat-o pe Rebecca în braţe, după care am urcat-o în bătrânul nostru Chrysler. În razele soarelui de iulie, paloarea ei m-a frapat. Nu mai văzuse aproape deloc lumina şi pielea ei părea translucidă. Părul ei era însă, din nou, blond. Vopseaua mov pe care o detestam se decolorase şi în patru săptămâni, părul scurt, stimulat de orele nesfârşite de somn, crescuse foarte mult. Forma acum o coroană buclată care îi îndulcea faţa şi o făcea să
semene mai mult cu cea pe care o cunoscusem. Am aşezat-o în spate, între Shakespeare şi Lauren. Frumoasa mea a folosit câinele pe post de pernă, lucru de care el a profitat ca să-i lingă cu tandreţe antebraţul. N-a deranjat-o.
Marcus şi cu mine ne-am urcat în faţă şi apoi, cu partea din spate lăsată de greutate, maşina ne-a dus la noua adresă. Muncitorii au pus un pat într-una dintre camerele de la parter, unde am instalat-o pe Rebecca. Dormea, părând foarte fericită. N-am avut timp să fac turul proprietăţii. Imediat ce am intrat, m-am aşezat în salon pe una dintre cutiile de carton, am branşat telefonul pe care îl adusesem cu mine şi m-am pus din nou pe treabă. Donna, perfectă ca de obicei, instalase deja linia. Două ore mai târziu, m-am oprit câteva minute ca să-i sun pe ai mei. Voiam ca weekendul următor să vină să-mi facă o vizită în prima mea casă. Eram sigur că aveau să fie foarte mândri de mine.
*
139
La lăsarea serii, o căldură sufocantă a amorţit oraşul. Se pregătea o furtună. Am instalat-o pe Rebecca în camera de lângă a mea, împreună cu Shakespeare, deoarece trădătorul o urmărea ca o umbră, în timp ce pe mine aproape mă uitase. I-am încuiat cu cheia, privare de libertate pentru care Marcus renunţase să se mai indigneze după ce artista noastră îi cususe într-o noapte unele de altele toate cravatele, ca să facă un covor pe care Lauren îl găsea „sublim”. Sora mea îl împrumutase imediat pentru camera ei, iar asociatul meu fusese nevoit să-şi refacă întreaga colecţie, fără să mai aibă
vreo speranţă că ar putea să-şi recupereze bunurile.
Noaptea, casa se bucura de o linişte profundă, departe de vacarmul cu care mă obişnuisem. Era aşa de cald, încât m-am culcat gol. Pe la ora 1 după
miezul nopţii, am simţit un animal strecurându-se în pat. Am ţipat şi m-am ridicat dintr-un salt, învelit în cearşaf, pregătit să mă apăr. Am recunoscut-o pe Rebecca. Sub impactul surprizei şi al nervilor, am prins-o de gulerul pijamalei şi am dat-o jos din pat. Mi-a aruncat o privire acuzatoare.
— Mi-ai promis că n-o să mă părăseşti.
— Acum îmi vorbeşti? am mârâit eu.
— Întotdeauna ţi-am vorbit, s-a apărat ea.
— Într-o lună nu mi-ai adresat mai mult de zece cuvinte…
— Nu aveam nimic de spus, a răspuns, ridicând din umeri.
Tocmai mă pregăteam să-i sugerez vreo două-trei subiecte, când mi-am dat seama de ceva.
— Cum ai ieşit? Doar am încuiat uşa.
— Ştiu. Să n-o mai faci. Nu-mi place să fiu închisă.
— Totuşi cum ai ieşit?
