Oricum, ţi-a dat numele meu… îmi imaginez că ai venit să vorbim, a mai adăugat savantul propunându-mi să luăm loc în partea mai puţin protocolară a biroului său.

— Aşa este. Speram să mă ajutaţi să aflu răspunsurile la câteva întrebări.

A confirmat cu un surâs plin de căldură şi m-a întrebat:

— Cum se simte tatăl tău?

— Ce vreţi să spuneţi? am răspuns eu cam răstit.

— Johann, tatăl tău, ce mai face? Nu l-am mai văzut de mai bine de douăzeci de ani…

— Nu sunt sigur că înţeleg ce… am început eu, dezorientat.

Am schimbat nişte priviri perplexe, aşa că am precizat:

— Tatăl meu se numeşte Andrew Goodman.

Tăcere. Aşa că am adăugat:

— Am fost adoptat.

Nici dacă aş fi spart masa de sticlă cu un pumn, bărbatul n-ar fi putut părea mai surprins.

— Cum adică adoptat?

— La vârsta de doi ani şi jumătate. De către Armande şi Andrew Goodman, un cuplu care trăia în New Jersey.

— Dar ce s-a întâmplat cu Johann?

— Johann Zilch? Tatăl meu biologic, vreţi să spuneţi?

— Da, tatăl tău…

— Nu l-am cunoscut pe Johann Zilch şi până săptămâna trecută nici nu aveam idee de existenţa lui. Este motivul pentru care am venit să vă văd.

— Nu-mi revin, a zis von Braun atât de tulburat, încât a scos o batistă

din buzunar ca să-şi tamponeze fruntea. Vrei o cafea?

— Nu, mulţumesc.

Până ca von Braun să apuce să iasă, Bonnie, secretara lui, a apărut cu un platou în mână. Mi-a pus în faţă paharul de apă pe care îl cerusem şi l-a servit pe şeful cu ei cu o cafea cu două linguriţe de zahăr, adresându-i-se cu deferenţă şi admiraţie.

172

— Deci, nu vorbeşti germana? m-a întrebat savantul după ieşirea ei.

— Niciun cuvânt.

— Nu reuşesc să-mi dau seama ce s-a putut întâmpla…

După un scurt moment de tăcere, în care a bătut cu degetele pe marginea canapelei, von Braun s-a uitat la ceas şi s-a ridicat.

— Ai mâncat?

I-am făcut semn din cap că nu. A chemat-o pe Bonnie prin interfon şi a rugat-o să-i spună ce întâlniri avea programate. Le-a anulat pe toate până la ora 4 după-amiaza şi s-a aşezat din nou pe canapea.

— Foarte bine, o să te mai reţin. Mai avem nevoie de ceva timp.

Nu mă aşteptasem să întâlnesc un om atât de atent. Portretul pe care mi-l făcuse Rebecca despre crimele lui nu se potrivea cu farmecul şi cu inteligenţa care îi străluceau în ochi. Von Braun era cald, extrem de empatic.

— Dat fiind tot ce mi-ai spus, nu sunt prea sigur că te pot ajuta cu ceva, dar spune-mi totuşi ce ai venit să cauţi…

— Am foarte multe nelămuriri în legătură cu părinţii mei biologici.

Am reuşit să le dau de urmă până la Fort Bliss şi deci până la dumneavoastră, dar din momentul sosirii lor în Statele Unite firele poveştii se amestecă…

Mi-am luat geanta şi am scos faimoasele fotografii. Am ales două

dintre ele şi le-am aşezat în faţa lui.

— Mai devreme aţi menţionat-o pe mama mea biologică. Aţi spus chiar că sunt finul dumneavoastră, aşa că deja mă puteţi ajuta, cu siguranţă, spunându-mi care dintre cele două femei este Luisa Zilch…

Von Braun a luat fotografiile în mână. Cu un aer grav şi încărcat de nostalgie, mi-a arătat-o pe tânăra blondă:

— Iat-o. Eram atât de tineri… a suspinat. Nişte copii… Fotografia asta a fost făcută înainte de război. La Peenemünde.

— Aveţi idee ce s-a întâmplat cu ea? am insistat eu.

A făcut o scurtă pauză ca să mă privească cu un amestec de teamă şi compasiune. Mi-a pus din nou mâna pe umăr şi mi-a spus:

— Bietul meu prieten, e moartă de ani de zile… Dinainte de a veni noi în Statele Unite.

Văzându-mă şocat, a luat din barul de sub bibliotecă o sticlă de whisky şi două pahare, în care a turnat cu generozitate.

— Cred că ai nevoie de ceva mai tare decât cafeaua. Şi eu la fel.

— Din ce cauză a murit?

Directorul von Braun şi-a ales cuvintele cu grijă:

— A fost grav rănită în timpul bombardării Dresdei.

173

Din expresia de pe faţa mea şi-a dat seama că n-avem nici cea mai vagă idee unde se află Dresda.

— E un oraş din Germania, unul dintre cele mai frumoase din câte există. În timpul războiului, englezii l-au ras de pe faţa pământului. Casa în care locuia mama ta a fost atinsă. Nişte soldaţi au scos-o de sub dărâmături, dar nu a mai putut fi salvată. A mai trăit doar cât să-ţi dea ţie naştere…