— I-aţi cerut să plece?

— El a fost cel care a vrut să ne părăsească. Nu mai suporta acea situaţie. Cercetarea fusese nucleul vieţii lui. Îşi pierduse femeia pe care o iubea, familia, ţara. Nu mai putea să-şi facă meseria. Viaţa lui nu mai avea niciun sens. Bineînţeles că mai erai şi tu, dar Johann era prea distrus ca să-ţi mai poată face loc în viaţa lui.

— Credeţi că şi-ar fi putut pune capăt zilelor?

— A plecat de la Fort Bliss împreună cu Marthe la doi ani după ce am ajuns acolo. Îşi găsise un loc de muncă într-o uzină agricolă care fabrica îngrăşăminte şi pesticide. N-aveam niciun motiv să-i împiedic. De altfel, nu era singurul care pleca… în acel moment nu aveam nimic de oferit acelor oameni care mă urmaseră orbeşte într-o ţară pe care nu o cunoşteau.

— N-aţi mai ţinut legătura cu el?

— Am încercat de mai multe ori să sun la el la birou. Nu mi-a răspuns niciodată. Când întrebam de el, telefonista îmi spunea invariabil: „Domnul Zilch este bine”. M-am gândit că-i trezeam prea multe amintiri dureroase.

Luisa, războiul, amnezia lui…

Von Braun mi-a propus să mergem să luăm prânzul împreună. Ciudat pentru mine, dar nu-mi era foame şi voiam să ne continuăm discuţia. Mai aveam mii de întrebări pe care aveam de gând să i le pun. M-a condus la cantina rezervată directorilor NASA. Foarte mare, era luminată de un perete de sticlă. O duzină de mese acoperite cu feţe albe şi luxos aranjate ocupau întreg spaţiul. Nu se vedea nicio femeie la orizont, nici măcar la servire. Von Braun şi-a salutat câţiva colegi. Toţi îl priveau cu respect, chiar cu timiditate.

Bărbatul acesta, îmi spuneam, avea o uimitoare capacitate de adaptare.

După ce fusese adulat de regimul nazist, era acum omul celei mai puternice ţări din lume. Nu puteam decât să mă înclin, făcând abstracţie de consideraţiile de ordin moral, în faţa acestui tur de forţă. Von Braun avea un apetit solid şi perspectiva mesei i-a redat jovialitatea. Am încercat o altă

abordare:

— Şi Marthe? Ce-mi puteţi spune despre ea?

— Era o femeie voluntară, cu un caracter puternic. Dacă îşi punea ceva în cap, era greu s-o convingi de contrariu.

180

— Vă înţelegeaţi bine?

— Da şi nu. Se ocupa de tine într-un mod admirabil, nimic de zis. Era inteligentă, instinctivă. Era şi curajoasă, lucru dovedit în momentul în care ne-am predat americanilor. Când s-a despărţit de soţul ei şi a venit să

locuiască împreună cu noi la bază, a făcut studii de infirmieră pentru a putea să se întreţină singură. Alte femei la fel de tinere s-ar fi mulţumit să rămână

sub protecţia cumnatului, dar Marthe era genul independent. Voia să fie stăpână pe destinul ei. Luisa, mama ta, o adora.

— Şi atunci de ce nu vă prea înţelegeaţi cu ea?

— Eu o apreciam, dar celelalte femei din grup n-o plăceau. Se iscau tot timpul tot felul de bârfe. Marthe nu lăsa de la ea. Era o solitară. Se ţinea la distanţă. Avea şi ciudăţeniile ei. Reacţii deseori iraţionale…

— Ce fel de ciudăţenii?

— Din momentul în care ne-am întâlnit în Bavaria, Marthe a început să-i antipatizeze pe Johann. Credea că era periculos pentru copil. Nu voia să-i lase să se apropie de tine. Nu poţi împiedica un tată să-şi ia în braţe copilul!

E adevărat că Johann era tulburat, că-şi pierduse memoria, dar ea ar fi trebuit să dea dovadă de înţelegere, de răbdare. Să-l ajute şi să te ajute să

stabiliţi o legătură afectivă. Ea, dimpotrivă. Ba chiar a încercat să fugă cu tine. Marthe nu era mama ta şi maniera aceea de a te apăra avea în ea ceva disproporţionat.

Chelnerul a venit să ne ia comanda. Destins de perspectiva mesei, von Braun a băut două pahare mari de vin roşu şi şi-a întins cu generozitate unt pe pâine înainte să-i pot atrage din nou atenţia:

— Aveţi idee ce s-a întâmplat cu Marthe? l-am întrebat.

— Din nefericire, nu, a răspuns el cu un aer dezamăgit. Nu prea îţi pot fi de mare ajutor. Singurul lucru pe care pot să ţi-l spun e că Marthe n-ar fi permis niciodată să fii adoptat. Niciodată! Nu cerea nimic de la viaţă, decât să se ocupe de tine. Aproape nimeni nu te putea atinge în prezenţa ei.

Avusese pentru mama ta o afecţiune… cum să spun, o afecţiune pasională, uneori deranjantă, pe care a transferat-o asupra ta. Tind să cred că

tensiunile între ea şi tatăl tău de-aici proveneau. Când trăia, Luisa era un tampon între ei. După dispariţia sa, ai devenit o miză. Oare Johann a îndepărtat-o, exasperat că nu te putea avea doar pentru el? Dar în cazul acesta de ce ai ajuns la orfelinat? O fi fost Marthe victima vreunui accident?

Nu-mi explic ce s-a putut întâmpla…

— Credeţi că a păstrat numele de Luisa Zilch ori şi l-a schimbat?

— Bună întrebare. Nu-mi dau seama ce formalităţi ar fi implicat un asemenea demers. Oare care era numele ei de fată, să vedem… Lasă-mă să

181

mă gândesc… A! Mi-am amintit: se născuse Engerer. Marthe Engerer. Poate că e o pistă de urmat.

Am continuat să-i pun întrebări în timp ce ne luptam să terminăm prânzul bogat. Chiar dacă descoperisem şi partea întunecată a lui von Braun şi chiar dacă auzeam vocea Rebeccăi amestecându-se cu cea a conştiinţei mele, mi-era greu să nu-i simpatizez. Nu reuşeam să înţeleg cum nişte oameni atât de inteligenţi şi educaţi putuseră închide ochii sau participa efectiv, în timpul războiului, la o asemenea barbarie.

După masă, von Braun m-a dus în birourile consacrate proiectelor şi machetelor asupra cărora stăteau aplecaţi o armată de ingineri. Apoi i-a spus şoferului său să mă conducă la aeroport. Îi părea rău că nu mă putuse ajuta mai mult. Rămânea la dispoziţia mea pentru oricare alte întrebări ar mai fi apărut. M-a făcut să-i promit că o să-i mai vizitez. Data viitoare urma să luăm masa la el. Voia să mi-i prezinte pe soţia şi pe copiii lui. Pe scurt, mă

adoptase. Mi-a propus bineînţeles s-o aduc şi pe logodnica mea, dar n-am avut inima să-i spun că o astfel de întâlnire era puţin probabilă, asta dacă nu voia să se trezească legat şi pus într-un avion cu destinaţia Israel, unde avea să fie judecat. Şi-a luat rămas-bun à l'américaine, strângându-mă în braţe cu multă căldură în timp ce îmi repeta: „I-am iubit mult pe părinţii tăi, să ştii”, ca apoi să izbucnească într-un râs tunător.

La finalul zilei, în timp ce-mi puneam centura de siguranţă

răspunzând distrat surâsului seducător al unei pasagere drăguţe, mă

simţeam agitat şi lipsit de confort. Graniţele care separă răul de bine mi se păreau mai vagi ca oricând. Viaţa mea îmi scăpa printre degete. Mă întrebam dacă aveam să mai reuşesc vreodată să-mi recapăt controlul asupra ei.

Zona de ocupaţie sovietică, octombrie 1944

Johann fusese transferat la Oranienburg-Sachsenhausen, lagărul model al regimului nazist. Încă de la început avusese parte de torturile pe care SS-iştii le aplicau cu mare plăcere prizonierilor. I se ordonase să se dezbrace. Îi fură date în schimb haine de lucru gri pe care erau vopsite fâşii albe ce barau atât partea de jos a pantalonilor, cât şi pieptul şi spatele hainei.

I se ceru de asemenea să-şi coasă pe piept un triunghi de stofa, ce îi indica statutul de trădător de ţară. I se dădu şi încălţăminte cu talpă de lemn.

Pentru că nu-şi făcuse bine patul, o saltea de paie imposibil de aranjat, începu prin a petrece o lună întreagă la carceră, un loc fără lumină, unde 182

douăsprezece ore pe zi nu putea nici să se aşeze, nici să se culce. În spaţiul minuscul, nu putea face nici măcar un pas. Singurul lucru care îi rămânea era să se lase de pe un picior pe celălalt, ridicând genunchii ca să ajute sângele să circule şi să nu îngheţe de frig. Încerca să nu piardă noţiunea timpului. Considera că cele trei vizite ale gardianului reprezentau o zi, iar orele lungi fără prezenţa vreunei persoane, o noapte. După douăzeci şi opt de zile în întuneric, făcu greşeala de a se revolta. I se dădea deja a patra oară, ca unică masă, acelaşi şobolan vlăguit. Gardianul îi aducea pentru a cincea oară respectivul rozător, când Johann se aruncă asupra torţionarului său ca să-i vâre animalul mort în gură. În faţa tuturor prizonierilor, îl legară gol de

„Bock”, o masă de tortură. Un SS-ist îi administra douăzeci şi cinci de lovituri de baston, până când îi transformă spatele şi fesele într-o masă sângerândă.

Ernst, un prizonier comunist care era acolo de trei ani, îl ajută să se îngrijească cu ambalaje de margarină păstrate cu grijă.

— Probabil că eşti un protejat de-ai lor, îi spusese Ernst. Eu aş fi fost împuşcat pentru mult mai puţin. Bătaia cu bastonul e pedeapsa cea mai uşoară…

Johann trebuie să fi făcut realmente obiectul unor consemne speciale, pentru că, după acel tratament, nu se mai întoarse la carceră, ci fu trimis la un atelier. Şaisprezece ore pe zi trebuia să descoasă haine şi încălţăminte pentru a descoperi eventuale comori ascunse. Înţelesese atunci că lucrurile aparţineau prizonierilor jecmăniţi, poate chiar executaţi, iar numărul lor, impresionant, îi făcea inima să stea în loc. Deseori găsea în buzunarele mantourilor, hainelor sau pantalonilor fotografii cu femei şi copii râzând. I se rupea sufletul gândindu-se la toate acele vieţi frânte. Se gândea la Luisa şi la copil… Se ruga să fie sănătoşi şi la adăpost. Alteori, simţea ascunse în dublura ori în talpa vreunui pantof un inel ori un lanţ de aur, vreo piatră de valoare ori bancnote. Obiecte intime, precum medalioane cu şuviţe de păr ori scrisori de dragoste, îl făceau să înţeleagă ororile pe care le născuse ţara lui şi pe care, izolat la Peenemünde, nici măcar nu le bănuise. Da, fusese privilegiat. Războiul nu fusese pentru el decât o realitate abstractă, vaga justificare a cercetărilor pe care le făcea, în niciun caz monstrul acesta care îi distrugea carnea, sufletul şi mintea, transformându-l într-un animal rănit şi abrutizat.

— Crezi că ai atins limita, crezi că asta e tot, dar e doar începutul. Din partea lor, poţi să te aştepţi întotdeauna la şi mai rău, îi mărturisise Ernst.