Comunistul avea dreptate. Johann îşi dădea seama de asta şi avea s-o înţeleagă mult mai crunt încă atunci când, câteva săptămâni mai târziu, prizonierii deja extenuaţi fură nevoiţi să părăsească lagărul. Se văzură în 183

situaţia de a suporta timp de douăsprezece zile toată sălbăticia pe care oamenii aceia o puteau manifesta asupra celor aflaţi încă în grija lor.

Prizonierii fură adunaţi într-o dimineaţă pe esplanada din centrul lagărului.

Gardienii îi anunţară ca urmau să fie transferaţi. Nu li se dădu voie să-şi recupereze lucrurile. Barierele fură ridicate, porţile deschise şi curând lagărul rămase gol. Încă din primele ore de marş, prizonierii care nu reuşeau să ţină pasul fură împuşcaţi cu un glonţ în ceafa, iar cadavrele rămaseră

abandonate. Se întâmplă la Nassenheide şi la Sommerfeld. Aceleaşi fapte abominabile se petrecură la Herzberg, Alt Ruppin şi Neuruppin, unde optzeci şi cinci de persoane fură executate, la fel ca şi la Herzsprung, cu acelaşi număr de victime. Johann se încăpăţâna să-i susţină pe Ernst, dar prizonierul care rezistase atâta vreme condiţiilor de viaţă inumane din lagăr avea dizenterie. După mai bine de zece kilometri, la limita puterilor, îl rugă

pe Johann să-i lase acolo. Acesta din urmă vru să-i tragă cu forţa, dar prietenul lui abandonase lupta. Câteva minute mai târziu, pocnetul unei împuşcături îi spuse lui Johann că se terminase. El continuă, sufocat de un amestec de turbare şi suferinţă. Ruşinea de a nu fi fost în stare să-i salveze, îndoiala că nu făcuse tot ce era posibil îl măcinau precum acidul. În timpul acelui calvar, gesturile de generozitate şi încurajările din partea celorlalţi îi ajutau pe unii dintre ei să reziste, să meargă mai departe, să nu se prăbuşească sub ploaia de lovituri. Prizonierii formau ciorchini umani, ca un singur organism împărtăşind aceeaşi durere şi protejându-i în mijloc pe cei slabi, pentru a încerca să înainteze, anevoie, dar să avanseze, pentru a rămâne în viaţă încă puţin. Trupurile chircite jalonau drumul. Setea era chiar mai rea decât foamea şi frigul care le îngheţa zdrenţele ude. La capătul a patru zile, ajunseră într-un lagăr provizoriu, în câmp deschis. împrejmuit cu sârmă ghimpată, era supravegheat şi din turnurile de control cu trăgători SS. în interiorul acestui pătrat al infernului, de vreo treizeci de hectare, legea celui mai puternic şi foamea mistuitoare sfârşiră prin a-i împinge pe bieţii nefericiţi la lupte sordide şi la acte de demenţă. Demnitatea umană era călcată în picioare. Cazurile de canibalism se înmulţiră pe marginea gropilor comune. Alţii smulgeau buruieni, păpădii şi urzici. Frunzele copacilor la care se putea ajunge fuseseră mâncate, scoarţa smulsă până la doi metri şi jumătate înălţime şi pentru mâncare, dar şi pentru foc, apoi lemnul propriu-zis sfâşiat pentru a face un fel de pastă masticabilă. Râul care i-ar fi putut ajuta să-şi potolească setea era atât de poluat cu excremente, încât cei care se lăsau tentaţi mureau. Un singur puţ oferea apă potabilă, deoarece atingea direct o pânză freatică. Era păzit de SS-işti. A te apropia însemna să dai cu banul pentru propria viaţă. Într-o seară, un miracol se produse sub forma 184

unei duzini de camioane de la Crucea Roşie. Fură salutate cu urlete de bucurie, dar era doar câte un colet pentru trei oameni şi distribuirea alimentelor prilejui noi scene de barbarie. Norocoşii fugiră deoparte cu câţiva pesmeţi ori biscuiţi, dar în halul de epuizare şi deshidratare în care se aflau, de-abia reuşiră să înghită acele alimente uscate care le zgâriau limba şi cerul gurii.

A doua zi, marşul reîncepu. Prizonierii lăsară din nou în urmă pe mulţi dintre camarazi, care se înveliseră în pături direct pe pământ şi nu se mai treziseră. Fiecare pas le provoca o suferinţă atroce. Continuau, chiar dacă aveau certitudinea că doar două opţiuni îi puteau aştepta la capătul drumului: moartea ori eliberarea. Două zile mai târziu, un al doilea miracol, veritabil de data aceasta, se produse în pădurea Raben Steinfeld, unde convoiul dădu peste ruşi. Sfârşitul calvarului se produse în tăcere. Victimele erau atât de epuizate şi de înfometate, că nu mai avură nici măcar forţa de a se bucura. Uşurarea, infinită şi mută, le era umbrită de spectrul miilor de fraţi dispăruţi. Doar în acel moment, Johann îndrăzni să se aşeze, fără să se teamă de gloanţele asasinilor. Îi mulţumi în sinea lui Luisei pentru că îl susţinuse şi îl protejase. Dacă supravieţuise, fusese doar pentru a-i regăsi, pe ea şi pe copil.

Rămaseră pe loc o săptămână. Johann nu află niciodată cum reuşiseră

să-i identifice ruşii. Erau mii de victime purtând aceleaşi zdrenţe, având aceeaşi faţă emanciată, acelaşi piept scofâlcit prin care ieşeau oasele, şi totuşi eliberatorii îl recunoscură. Serviciile secrete ruseşti întocmiseră cu siguranţă o listă a savanţilor de la Peenemünde. În momentul în care soldaţii Armatei Roşii îi preluară pe supravieţuitori, se şi apucară să-i recenzeze.

Numele, data naşterii şi profesia fură notate pe liste interminabile. Johann se mulţumi să declare că era inginer, fără alte precizări, dar detaliul fu de-ajuns ca să-i alerteze pe ofiţerii ruşi care îi căutau cu asiduitate pe inventatorii proiectilelor V₂.

Fu interogat de mai mulţi responsabili, până să fie prezentat lui Serghei Korolev. Omul de ştiinţă supradotat fusese trimis în Germania de Stalin însuşi pentru a recupera toată documentaţia şi materialul disponibil în legătură cu faimoasele V₂. Chiar dacă foarte tânăr, acesta înţelesese la fel ca şi von Braun imensul potenţial al carburantului lichid pentru propulsia motoarelor spaţiale. Ajunsese foarte rapid la comanda centrului de cercetare pentru rachete spaţiale. Munca lui se văzuse însă redusă la nimic de jocurile politice. Korolev revenea şi el după şapte ani de prizonierat, aşa că în pofida celor treizeci şi opt de ani pe care îi avea, părea cu zece mai bătrân. Era un bărbat cu umerii laţi şi trăsături plăcute, în ciuda faptului că

185

nu zâmbea niciodată. Îşi pierduse dinţii din faţă după ce se alesese cu mandibula zdrobită în urma unui interogatoriu. Scorbutul contractat în Kolyma, cea mai înspăimântătoare temniţă din Uniunea Sovietică, îi făcuse praf restul de dinţi. Deşi considerat în mod oficial duşman al poporului, Korolev îşi reluase funcţia. Stalin tocmai lansase un program ambiţios de perfecţionare a rachetelor balistice şi nu se putea lipsi de un ajutor atât de preţios. Nemţii aveau zece ani avans în domeniu. Proiectilele V₂ îi fascinau pe oamenii de ştiinţă şi pe militarii din toată lumea. Stalin voia să pună

mâna pe tehnologie cu orice preţ. Până în acel moment, Serghei Korolov nu făcuse nicio brânză. Descoperirea lui Johann Zilch, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui von Braun, în zona controlată de Armata Roşie, era un noroc incredibil. Zilch era deja în echipă în momentul în care nemţii îşi lansaseră primele rachete cu rază lungă de acţiune. Afectuos numite Max şi Moritz, acele jucării de un metru şaizeci şi şaptezeci şi două de kilograme nu depăşiseră atunci altitudinea de 3, 5 kilometri, dar erau sortite unui viitor strălucit. Johann participase la fiecare etapă ulterioară şi la fiecare îmbunătăţire adusă dispozitivelor, care se arătaseră ulterior destul de performante cât să bombardeze Londra, lansate de pe continent. Era deci un om extrem de preţios, iar Korolev, care avea ca şi von Braun obsesia spaţiului, îi făcu o propunere pe care prizonierul nu avu cum s-o refuze.

Când Johann fix luat în custodie, cuvintele lui Ernst, camaradul său comunist, îi răsunară în minte: „Din partea lor, poţi să te aştepţi întotdeauna la mai rău”. Nu era deloc convins că urma să aibă o soartă mai bună

schimbând tabăra.

Manhattan, 1971

Trebuia să ies din capcana aceea psihologică cât mai repede. Donna s-a ocupat să contacteze cele mai bune firme de detectivi particulari din ţară.

Am angajat cinci agenţi sub comanda unui al şaselea, Tom Exiey, poliţist pensionat de la brigada Omoruri care îşi deschisese propria firmă de investigaţii şi care îmi fusese recomandat de şeful poliţiei din New York. L-am revăzut şi pe Dane. Rebecca m-a convins că era cel mai în măsură, împreună cu reţeaua lui, să mă ajute să rezolv misterul naşterii mele.

Întâlnirea noastră a fost glacială, dar eficace. Nu mă interesa absolut deloc dacă mă plăcea sau nu şi n-am făcut niciun efort ca să-i intru în graţii, exceptând cecul de o sută de mii de dolari pe care l-am semnat în beneficiul 186

asociaţiei sale pentru ajutorarea copiilor deportaţilor. A luat hârtia cu două

degete şi cu o mutră dezgustată şi a vârât-o în buzunar fără niciun mulţumesc. Rebecca m-a văzut pălind şi s-a grăbit să-i conducă spre ieşire, în timp ce Marcus mă servea cu un scotch. Pe asociatul meu nu-i încântau în niciun fel metodele folosite de Dane. Era absolut oripilat de crimele comise în timpul războiului şi de felul în care statul american le ascunsese, dar văzând cum un individ, fie el văr, fiu, frate sau soţ al victimelor Holocaustului, îşi aroga dreptul de a-i judeca şi de a-i pedepsi pe alţi oameni, i se părea o deviaţie periculoasă. Eu, pe de altă parte, îi înţelegeam pe Dane şi pe Rebecca. Răzbunarea rămânea arma cea mai sigură a dreptăţii. Până

atunci n-o folosisem decât în legătură cu afacerile noastre şi nu suferisem niciodată o ofensă suficient de gravă ca să încalc linia de demarcaţie, dar nu aş fi răspuns probabil de reacţiile mele dacă cineva s-ar fi luat de Rebecca, Lauren, Marcus ori de părinţii mei.

— Dai impresia că ai absorbit şocul şi l-ai digerat, dar câteva zile mai târziu revii cu maniera ta proprie de rezolvare a problemei. Deseori se spune că furia de moment ar fi mult mai uşor de gestionat, mi-a spus Marcus.

La zece zile după dezvăluirile făcute de Rebecca, m-am trezit în toiul nopţii lovit de un adevăr atât de evident, încât mi-am scuturat uşor logodnica. Am forţat-o să se aşeze şi am sărutat-o la coada ochilor şi apoi pe toată faţa ca s-o ajut să se trezească, demonstraţie de afecţiune pe care ea a respins-o. A întrebat cu o voce răguşită:

— Ce e? Nici nu s-a luminat de ziuă… Ai avut vreun coşmar?

— Iubito, am anunţat-o radiind, vreau un copil cu tine.

Rebecca a rămas fără cuvinte şi mi-a cerut să repet.

— Vreau un copil cu tine.

— Dar e prea devreme ca să vorbim despre asemenea lucruri!

Oricum, nu sunt sigură că ar fi o idee bună…

A spus-o şi apoi s-a lungit din nou, întorcându-mi spatele.

Am ridicat-o din nou şi am tras-o spre mine.

— Sigur că e o idee bună. E chiar cea mai bună idee pe care am putea-o avea. — Ascultă, nu e nici locul, nici momentul, a repetat ea.

— E foarte important, Rebecca! E vorba despre un copil, copilul nostru! Rebecca a înţeles în cele din urmă că noaptea ei de somn era dusă pe apa sâmbetei. Eram prea animat ca să renunţ ia subiect şi să-i reiau cu calm a doua zi la micul dejun. M-a ascultat încruntată dezvoltând o întreagă teorie 187

care începea cu reconcilierea între popoare şi uitarea tuturor ofenselor, trecea apoi la fuziunea a doua fiinţe ca fiind cel mai frumos gest de iubire posibil şi terminând cu „vreau un copil cu tine, cu forme gingaşe ca astea şi cu mâini şi picioare mari ca astea. O fetiţă cu ochii tăi şi cu faţa asta adorabilă…”

— Wern, mă nelinişteşti… Nu te simţi bine? m-a întrerupt la un moment dat, scrutându-mă cu insistenţă.

— Mă simt foarte bine. Mai bine ca niciodată. Vreau un copil cu tine.

— Dar de unde dorinţa asta subită? De ce acum?

— Pentru că te iubesc şi pentru că din noi doi va ieşi un copil nu numai foarte frumos, ci şi extrem de inteligent!

— Şi nu e doar un mod ca să mă legi cumva de tine?

— Deloc, ştiu foarte bine că nu vei putea niciodată să mă părăseşti, i-am trântit-o cu aplombul meu obişnuit. Dar ar fi mişcarea cea mai bună şi mai frumoasă pe care am putea-o face în această situaţie oribilă în care am ajuns fără să vrem. Bun, atunci? Ce zici? am încolţit-o din nou, gata să mă

pun pe treabă.

— Eu am nevoie să pictez… Creaţia şi procreaţia nu au făcut niciodată

casă bună. Dacă aş face acum un copil, asta ar însemna să-mi închei cariera şi să mă leg pentru vecie de tine.

— Nu-i adevărat! Nu mă gândesc la mine, ci la tine. Uită-te la şoldurile astea frumoase, i-am spus mângâind-o, la sânii şi la burtica asta… Eşti făcută

să dai viaţă şi n-o să fii niciodată o femeie ori o artistă completă până când n-o vei face.

— Absurditatea misogină a ceea ce tocmai ai proferat mă lasă fără

cuvinte.