— Nu văd ce aveţi de râs. Nu e nimic comic la ziua asta.

Ieşirea mea i-a îngheţat, aşa cum mă aşteptam. Tom Exiey s-a îndepărtat sub pretextul de a vedea încă o dată contractul pentru microbuz la agenţie şi ne-a lăsat să ne reglăm conturile.

— Râdeam pentru că suntem fericiţi să fim din nou împreună, Wern, mi-a spus Rebecca.

— Dacă nu mai suntem împreună e doar din vina ta.

— Ştii bine că lucrurile nu sunt aşa de simple. Şi oricum nu ţi-ai prea pierdut timpul în absenţa mea…

196

Am aruncat o privire bănuitoare spre Lauren şi Marcus ca să aflu cine mă turnase. Au strâmbat amândoi din nas.

— Şi la ce te aşteptai? Să stau liniştit ca tu să binevoieşti să-mi explici de ce ai fugit din nou?

— Ai început să mă înşeli la doar o săptămână de când am plecat! Nu putem spune că ai excelat prin răbdare şi înţelegere. Şi nu-i acuza pe ei, a mai adăugat, văzând cum mă uit urât la sora şi la pretinsul meu cel mai bun prieten… Ai făcut-o dinadins ca eu să aflu. Aşa că am aflat.

— Nu sunt sclavul tău, Rebecca. Nu sunt obligat să te aştept ca un câine în lanţ, fără să primesc măcar un os.

A încercat să-mi dea replica, dar i-am tăiat-o scurt:

— Chiar n-am chef să am pentru a „n”-a oară această discuţie cu tine.

Cu atât mai puţin cu martori. Ai plecat, aşa că asumă-ţi consecinţele.

M-am întors spre Lauren, Marcus şi Tom şi le-am comandat încruntat:

— Acum urcaţi-vă în microbuz şi să plecăm!

M-am aşezat pe locul din faţă. Ceilalţi şi-au împărţit cele două rânduri din spate. Tom conducea. O tăcere grea a domnit în maşină tot restul drumului. Aerul era sufocant. Privind străzile oraşului New Orleans care se derulau în faţa noastră, aveam impresia că sunt într-o ţară străină.

Copertinele de la ferestre, verandele caselor, plantele de pe terase, construcţiile joase aveau ceva exotic. La ieşirea din oraş, drumul se afunda într-o junglă, apoi mărginea o zonă mlăştinoasă. Apele mâloase ascundeau probabil o întreagă faună. Ai fi crezut că eram în America de Sud ori în Brazilia. Doar radioul şi panourile publicitare ne aminteau că suntem totuşi în Statele Unite. A durat vreo jumătate de oră până să ajungem. Marthe Engerer locuia într-un sat la jumătatea distanţei între New Orleans şi Bâton Rouge. Casa din lemn alb avea o verandă străjuită de coloane. Două fotolii din ratan flancau o măsuţă joasă din fier forjat. Ghivece de flori erau atârnate de streaşină, decorând ansamblul cu tuşe de roz şi alb. Peluza, impecabil întreţinută, întregea impresia de spaţiu cochet. Ajunseserăm la timp. Am rămas câteva minute în maşină, ca să-mi fac curaj. Tovarăşii mei tăceau. Marcus mi-a simţit neliniştea:

— Hai, Wern, să mergem noi doi înainte.

Probabil că i-am aruncat o privire pierdută, pentru că a ţinut să

adauge:

— Nu-ţi face griji… Mi-a pus o mână pe spate. Hai, să mergem…

Mi-am adunat forţele şi am străbătut împreună cu Marcus cei câţiva metri care mă separau de destinul meu. Am sunat. O voce de femeie a răspuns:

197

— Vin acum!

O doamnă de vreo şaizeci de ani a deschis uşa. Avea părul lung şi ondulat de un şaten deschis, cu şuviţe cenuşii, ochelari cu rame roşii şi nişte ochi căprui care ne-au examinat cu multă curiozitate:

— Avem o întâlnire cu Marthe Engerer.

— A, da! Echipamentul medical? Dumneavoastră sunteţi? Eu sunt Abigail, s-a prezentat ea întinzându-ne mâna. Marthe e în casă. Intraţi… O

să-i spun să coboare.

Ne-a condus în salon şi ne-a propus o citronadă.

Am acceptat.

— Marthe! Ai musafiri, a strigat apoi, în direcţia scărilor, înainte să

dispară în bucătărie.

Câteva minute mai târziu, Marthe a apărut la intrarea în cameră. Am recunoscut-o imediat. îmbătrânise, bineînţeles, dar rămăsese aceeaşi persoană din fotografia pe care o studiasem vreme îndelungată. Marthe l-a văzut prima dată pe Marcus, care stătea în faţa ei, apoi s-a uitat la mine. Am văzut-o clătinându-se.

— O, Doamne! a ţipat ea înăbuşit, sprijinindu-se de tocul uşii.

Şi-a dus mâna la piept. Abigail, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare, a crezut că va leşina. S-a repezit s-o sprijine.

— Ce se întâmplă, draga mea?

Marthe i-a explicat:

— E Werner, fiul Luisei. Apoi s-a întors spre mine. Nu-ţi imaginezi cât poţi să-i semeni. Eşti copia ei fidelă.

— A cui? am întrebat ca să fiu sigur.

— A mamei tale.

Femeia s-a apropiat cu paşi şovăitori şi a venit să se aşeze lângă mine pe canapea. Genunchii ei îi atingeau pe ai mei. Această apropiere mi-a creat o senzaţie de disconfort, la fel ca intensitatea cu care mă privea. Şi-a trecut o mână prin părul meu. Nu îndrăzneam să mă mişc.

— Sunt atât de fericită că eşti în viaţă. Eşti atât de înalt, de frumos… îi semeni atât de mult!

— Din fotografii, aveam impresia că-i semăn mai mult lui Johann, i-am spus, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna.

— Da, puţin… ca alură, dar nasul, privirea, pomeţii sunt ai ei.

Mi-a prins faţa în palme şi m-a pipăit ca un orb care încearcă să

memoreze trăsăturile cuiva. Atingerea ei m-a făcut să tremur.

— N-am crezut c-o să te mai revăd vreodată. Dacă ai şti cât timp te-am căutat! Luni, ani întregi…

198

— Vorbeşte de tine în fiecare zi, mi-a spus Abigail.

— Îmi era frică să nu te fi omorât…