Puteau chiar să şi le rezerve, dacă nu fuseseră cerute de vreun superior ierarhic. Mama a avut neşansa să placă unuia dintre ofiţerii superiori, care s-a dovedit a fi şi unul dintre cei mai violenţi. Era un bărbat foarte masiv, deosebit de musculos. Ar fi putut să-ţi frângă gâtul cu o singură mână. Avea părul de un blond sumbru şi ochii de culoarea gheţii. Frumuseţea îi făcea 158
cruzimea şi mai greu de suportat. Mama, care nu mai cunoscuse niciun bărbat până atunci, a fost deflorată cu violenţă la numai câteva ore de la sosirea în lagăr. A mai „servit” încă cinci bărbaţi în acea primă zi. „Stăpânul”
ei, aşa cum îi plăcea să i se spună, se lăuda că nu e gelos. Dimpotrivă, îi plăcea să împartă. Avea o plăcere perversă pentru cicatrice. Mama nu avea decât cincisprezece ani şi o piele de copil. Tipul şi-a făcut o plăcere perversă
în a i-o „şifona”. Folosea tot felul de instrumente chirurgicale pe care le ţinea într-o trusă mică de piele roşie. Era ca şi cum puritatea i s-ar fi părut o insultă, iar prospeţimea o condamnare. Simţea nevoia să aducă inocenţa la nivelul degradării sale. Îi plăceau strangularea şi ochii ieşiţi din orbite la graniţa cu moartea. Edwige, tovarăşa mamei, n-a fost luată decât o dată de respectivul, dar îl descria ca pe diavolul în persoană. Bărbatul făcuse studii de chimie destul de avansate şi ar fi putut face carieră în domeniu. Îşi găsise totuşi terenul cel mai propice în SS.
Contrar a ceea ce îi spuseseră gardienii, mama n-a fost „înlocuită” la finalul primelor trei luni. Scăpase ca prin minune de orice boală şi nu rămăsese însărcinată. Totuşi traumatismele, disperarea şi ruşinea acelei vieţi o secătuiseră. Începând din prima lună, nu i-a mai venit menstruaţia.
Edwige o invidia. Ea fusese nevoită să facă, cu ajutorul unei alte fete, un chiuretaj, care îi salvase viaţa, dar o lăsase sterilă. Cred că acea iubire maternă interzisă a făcut-o să se ataşeze de mine şi să-mi povestească prin ce trecuseră, în ciuda pactului tacit care o lega de mama.
Rebecca a rămas pentru câteva momente pe gânduri, apoi şi-a reluat povestirea.
— Mama a ajuns la Auschwitz-Birkenau într-unul dintre cele mai nefaste momente posibile. Naziştii curăţau lagărele de ţigani, în jurnalul ei, am găsit bucăţi minuscule de hârtie: reţete de bucătărie pe care femeile le schimbau între ele în rarele momente de odihnă. Printre ele, un scurt comentariu legat de prizonieri. Spunea că li s-a cerut să sape o groapă
adâncă. Odată treaba terminată, au fost aliniaţi pe marginea gropii şi SS-iştii i-au împuşcat. Alt val de prizonieri le-a luat apoi locul. împuşcăturile răsunau, victimele cădeau, acoperind corpurile celor de dinainte. Mareea umană a continua să înainteze şi să se retragă, până când a umplut groapa, care apoi a fost acoperită. Edwige mi-a povestit şi ea, bâlbâindu-se, despre acea zi de vară când pentru prima dată n-a mai plouat cu cenuşă. Nemţii făcuseră o orchestră de evrei. În lagăr se aflau unii dintre cei mai buni instrumentişti din lume. Au interpretat timp de o oră piese sublime. Oamenii cântau şi din gură. Acea frumuseţe a marcat-o pe mama mai mult decât multe dintre ororile pe care le-a suferit. I-a fisurat armura şi i-a atins 159
sufletul, chircit undeva într-o zonă necartografiată a fiinţei sale. Din momentul acela, n-a mai fost aceeaşi. De atunci n-a mai vorbit cu nimeni.
Abia dacă mai mânca. Apoi, într-o seară de august, pe când SS-iştii erau ocupaţi până peste cap cu mormanele de cadavre rămase în urma unei noi
„curăţenii”, a evadat. Edwige n-a înţeles niciodată cum a reuşit, nici cine a ajutat-o. Jurnalul intim m-a ajutat să reconstitui momentul: unul dintre gardieni se îndrăgostise de ea. El a fost cel care l-a doborât pe torţionarul mamei în plină acţiune. Apoi şi-a pus uniforma lui şi a ajutat-o. N-o să aflu probabil niciodată cum a părăsit lagărul. Nici măcar un gardian în uniformă
SS nu avea voie să scoată de acolo un prizonier… Acel bărbat a reuşit…
Rebecca a făcut din nou o pauză. Părea că-şi pierduse forţele.
— Nici măcar în seara în care ai venit la noi la cină, Werner, singura seară în care mi-a făcut mărturisiri, n-a putut să-mi povestească cum a evadat. Teroarea îi bloca cuvintele în gât. Mama e foarte talentată la limbi străine. Vorbeşte nu mai puţin de opt. În câteva luni, Edwiga a reuşit s-o înveţe ceva poloneză pentru a se putea face înţeleasă. În primele zile după
evadarea împreună cu respectivul gardian, a găsit ajutor la oamenii din zonă. Graţie ţăranilor acelora au avut ce să mănânce şi au fost puşi în legătură cu mişcarea de rezistenţă din Cracovia. Odată trecută graniţa cu Slovacia, mama a reuşit să scape de gardianul îndrăgostit. A călătorit cu acte false, cât de repede şi de departe posibil. N-a mai încercat să afle ce se întâmplase cu tatăl ei. Nici să se intereseze de ceilalţi membri ai familiei. A fugit sute de kilometri, până a găsit o oportunitate de a veni în Statele Unite.
Am rămas cu gura căscată. Rebecca plângea în tăcere. M-am ridicat ca s-o iau în braţe, dar m-a oprit:
— Aşteaptă. Aşteaptă, te rog.
Tremura. Încovrigată, părea să caute undeva înăuntrul ei curajul care îi lipsea.
— N-am terminat. Nu v-am spus esenţialul.
Am aşteptat, cu sufletul atârnat de buzele ei.
— Torţionarul mamei avea un nume…
Pentru prima dată de la începutul poveştii, cu ochii roşii de plâns, Rebecca şi-a fixat privirea violet în ochii mei. M-am ridicat cu intenţia să mă
apropii de ea. M-a oprit din nou cu un gest şi a spus cu vocea lipsită de orice inflexiune:
— Se numea Zilch. Căpitanul SS Zilch.
Cuvintele şi-au făcut loc în spaţiul dintre noi. Eram ca anesteziaţi.
Revelaţia aceea antrena atât de multe consecinţe, încât nici nu puteam s-o cuprindem pe deplin. Mi-a invadat mintea şi corpul şi m-a privat de 160
capacitatea de a mă mişca şi de a gândi.
— Se numea Zilch, a spus ea încă o dată, şi am dovada că era tatăl tău.
Am început să ţip la ea. I-am spus că e nebună, că eu n-aveam nimic de-a face cu toată povestea aia. Vedea numai rele peste tot. N-avea niciun drept. Dădea vina pe mine din răzbunare. Ce voia? Să mă distrugă? Să mă
tragă după ea în acel infern personal? Nu făcusem nimic ca să merit să fiu tratat în felul acela. Unde găsise o astfel de poveste? Nu ştia cât de tare mă
făcea să sufăr misterul legat de părinţii mei biologici? Era meschin să mă
atace pe acel teren. Jucându-se cu temerile şi cu slăbiciunile mele. Ceea ce-mi spunea era o agresiune inimaginabilă. Era o cruzime nefondată. N-aveam cuvinte să calific aşa ceva. Sau poate aveam unul: perversitate.
Marcus şi Lauren păreau transformaţi în stane de piatră. Pierduţi între noi doi, nu reuşeau să reacţioneze. Tăcerea lor nu făcea decât să dea ecou ţipetelor mele. Lauren a încercat să mă oprească din foiala agitată de colo până colo, dar am evitat-o. Nu voiam să mă atingă. A început să plângă.
Eu am vorbit şi am vorbit, fără oprire. Am spus tot ce aveam pe suflet, apoi am tăcut. M-am uitat la faţa Rebeccăi. A coborât ochii şi am înţeles că spunea adevărul. Furia m-a părăsit dintr-odată. M-a lăsat buimac, pustiit.
Acum ştiam. Îmi dorisem atât de mult să ştiu… dar asta! Marcat cu fierul roşu. Vinovat de ce e mai rău. Născut dintr-o astfel de infamie. Mă
simţeam murdărit. Prins în capcană. Respingător. Ceilalţi n-au scos nicio vorbă, uitându-se la mine înfricoşaţi. Camera a început să se învârtă cu mine.
Urechile îmi bubuiau. Ceea ce acumulasem în toţi acei ani a răbufnit dintr-odată. O erupţie vulcanică.
M-am sprijinit de zid şi am dat cu capul în el, până când m-a oprit Rebecca. Am împins-o cu răutate, apoi mi-a părut rău şi am tras-o înapoi. M-a apucat din nou furia şi i-am zis că ar trebui să-mi dovedească tot ce spusese. Nu puteam crede aşa ceva. Era imposibil.
— Înţelegi? Mi se pare imposibil ca dintre toţi cei patru miliarde de oameni care trăiesc pe planeta asta, tocmai noi doi să fim pătaţi de un sânge care ne uneşte şi ne separă în acelaşi timp pentru totdeauna.
