Mă străduiam deja de câţiva ani să-i reconstitui trecutul, când am dat peste o femeie pe Fifth Avenue. Eu şi mama bântuiam prin magazine. Nu-mi place în mod deosebit să-mi cumpăr haine, aşa cum aţi putut remarca, a adăugat cu o jumătate de surâs, dar e unul dintre drogurile ei şi modul în care înţelege să-şi manifeste afecţiunea. Când mama a văzut-o, tocmai ieşeam de la Saks. Parcă toată lumea din calea lor s-a dat la o parte. S-au oprit amândouă, încremenite, apoi s-au aruncat una în braţele celeilalte.
Plângeau şi se îmbrăţişau strâns. Îşi mângâiau feţele şi părul. Şi repetau:
„Trăieşti!” Femeia aceea îi zicea mamei „Lyne”. Mama o numea „Edwige”. Eu nu înţelegeam nimic. Mama a făcut prezentările. „Ea e Rebecca, fiica mea”.
Edwige a început să plângă şi mai tare: „Ce norocoasă eşti, Lyne. Ce noroc să
ai o fată aşa de frumoasă. Aşa perfectă. Eu n-am putut”. Am întrebat dacă
Edwige urma să vină la noi la masă. Amândouă au avut o mişcare de recul. S-au privit şi s-au înţeles fără cuvinte. Edwige era îmbrăcată modest. Lucra ca vânzătoare într-unul dintre magazinele de pe Fifth Avenue. Mama şi-a scos cerceii rotunzi cu diamante, brăţările, colierul de aur de care nu se despărţea niciodată, nici măcar când dormea, pentru că-i ascundea cicatricea de la gât. A fixat cerceii în urechile lui Edwige care protesta. I-a pus brăţările cu forţa în buzunare. I-a luat mâinile şi i-a înghesuit în palme colierul, închizându-i pumnii:
— E atât de puţin. Pe mine mă ajuţi dacă le accepţi. Te rog…
S-au mai îmbrăţişat strâns încă o dată. Mama a adăugat:
— Dacă ai nevoie de ceva, orice ar fi, caută-mă. Locuiesc în partea de 155
est a parcului pe 80th Street.
Şi-a smuls apoi o pagină din agendă şi i-a scris în grabă adresa. S-au despărţit foarte repede. Mama a continuat să plângă şi în maşină. Îmi tot repeta: „Nu-ţi face griji draga mea. Nu-ţi face griji, sunt lacrimi de bucurie”, dar eu îmi dădeam seama că e vorba mai degrabă de nefericire, decât de veselie. Anii pe care încercase să-i dea uitării invadau din nou prezentul, mai intens ca oricând. Femeia aceea o impresionase aşa de mult, încât am întors oraşul pe dos ca s-o întâlnesc din nou. M-am oprit la toate adresele de pe Fifth Avenue până să descopăr locul în care lucrase cu câteva săptămâni în urmă, sub un nume diferit. Am petrecut apoi luni întregi ca s-o conving. Nu voia să-şi trădeze prietena. N-o să încerc să vă descriu durerea mamei, pentru că e de nedescris. Ca tot ceea ce s-a petrecut în locurile alea. Încerc doar să vă expun faptele.
Eram mişcat de frământarea Rebeccăi. Marcus şi Lauren, la fel de uimiţi, nu scoteau nici ei vreo vorbă. Rebecca nu reuşea să ne urmărească.
Privirea îi rătăcea undeva departe, dincolo de noi şi de prezent. Când şi-a reluat povestea, pe obraji au început să-i curgă lacrimi, fără să-i altereze tonul inflexibil şi pragmatic al vocii. Ca şi cum n-ar fi fost conştientă. Ca şi cum altcineva plângea în locul ei.
— Mama mea s-a născut în 1929 la Budapesta. A fost arestată pe 30
martie 1944 împreună cu tatăl ei, la câteva zile după ce naziştii au invadat Ungaria şi s-a format noul guvern. A ajuns la Auschwitz-Birkenau pe 17 mai 1944, după patru zile de drum fără apă sau mâncare. La sosire, nişte bărbaţi îi aşteptau pe deportaţi ca să-i ajute să coboare din vagoane. Acele vagoane de transportat animale nu aveau scăriţe. Unul dintre ei a apucat-o pe mama de subsuori şi, pe când o punea jos, i-a şoptit: „Fereşte-te să urci în camion”.
Ea n-a stat prea mult pe gânduri. S-a supus. Ar fi vrut să-i ia şi pe tatăl ei, dar acesta abia putea merge. SS-iştii l-au urcat cu forţa în vehiculul burduşit. N-a apucat nici să-i îmbrăţişeze. Nu l-a mai văzut niciodată. Cei care urcau în camion erau slăbiţi, epuizaţi, prea bătrâni ori prea tineri, deja bolnavi. N-am nicio îndoială în legătură cu soarta pe care au avut-o. Mama a mers pe jos cei câţiva kilometri până în lagăr. Mărginit de sârmă ghimpată, drumul era o limbă de noroi negru şi îngheţat. Orice culoare părea să fi dispărut din acel peisaj acoperit de zăpadă mânjită, prin care înainta un şir nesfârşit de siluete gârbovite. Lumea era în alb şi negru. Vedea barăci mizere la ferestrele cărora se iţeau feţe cadaverice. Ochii fantomatici de pe acele feţe au făcut-o să întrevadă ororile ce o aşteptau. La cincisprezece ani, mama părea de şaptesprezece. Avea deja forme. Era foarte frumoasă. La intrarea în lagăr, SS-istul care făcea selecţia nu şi-a dat seama cât de tânără
156
e. În caz contrar, ar fi trimis-o la moarte. În interiorul incintei, li s-a spus să
se dezbrace. De la vârsta de şase ani, când doica o ajuta încă să-şi facă
toaleta, mama nu se mai dezbrăcase în faţa nimănui. S-a trezit goală. Goală
în zăpada iernii poloneze. Sub ochii a sute de femei şi bărbaţi. Încovoiată de ruşine şi frig, nu avea destule mâini să se acopere. În faţa ei, cei care veniseră împreună cu ea au început să fie tunşi din cap până-n picioare. Alţii stăteau deja la coadă pentru tatuaje. Au tatuat-o şi pe ea cu un ac murdar care i s-a înfundat în carne de vreo treizeci de ori, fără cea mai mică măsură
de igienă. Cerneala s-a răspândit mascându-i numărul. Triunghiul reprezenta o jumătate de stea a lui David. Îi era frică. Îi spuseseră că trebuie să înveţe numărul pe dinafară, dar devenise ilizibil. Când au început să-i radă părţile intime, imediat înainte de a se ocupa şi de părul din cap, un SS-ist a intervenit. Ea n-a înţeles ce zicea. A luat-o cu o mână de păr. I-a dat capul pe spate şi i-a deschis gura pentru a-i inspecta dinţii ca unui cal. Apoi a zis: „Blocul 24”. Doar ea şi încă o fată, o evreică poloneză care răspundea la numele de Edwiga şi pe care probabil am întâlnit-o câţiva ani mai târziu pe Fifth Avenue, au avut acea şansă. Dacă se poate vorbi despre aşa ceva.
Un SS-ist i-a dat mamei un metru pătrat de fetru cafeniu-închis ca să
se acopere şi a condus-o în picioarele goale la o primă clădire. A fost spălată, dezinfectată, apoi spălată din nou cu o mănuşă din păr. A fost dusă apoi întrun birou unde o femeie medic a supus-o la diverse examene medicale dintre care şi unul ginecologic. A verificat dacă e virgină şi l-a informat pe gardianul care o adusese. Au târât-o spre altă clădire mai mică, de cărămidă
roşie, de la intrarea în lagăr, unde mai erau vreo alte douăzeci de femei.
Locul era numit „divizia veseliei”.
O gardiană SS le-a rebotezat pe mama şi pe tovarăşa ei: „De acum încolo te cheamă Lyne”, i-a spus mamei.
Cealaltă fată avea să se numească Edwige.
Mama a vorbit puţin cu celelalte femei, încercând să înţeleagă ce o aştepta. Acestea n-au avut inima s-o prevină. Pe de altă parte, băile şi frecatul energic îi şterseseră tatuajul, dezvăluind, sub număr, triunghiul care îi trăda originea evreiască. Femeile au pus-o în gardă. Simbolul acela era foarte periculos. Viaţa lor depindea acolo de felul în care îi satisfăceau pe gardienii SS, dar legile lor rasiale le interziceau să aibă relaţii cu evreice. Una dintre ele a sfătuit-o să-şi umple zilnic triunghiul cu cerneală. I-a mai dat o călimară mică cu un beţigaş de lemn, lăsată de altă femeie. Mama a întrebat ce se întâmplase cu acea femeie.
— A început să tuşească şi au trimis-o în celelalte blocuri, a răspuns una dintre fete. Deci, nu uita niciodată să-ţi înnegreşti triunghiul, a insistat 157
ea.
Litera delta de culoare neagră era semnul asocialelor, adică a prostituatelor sau a criminalelor de drept comun nemţoaice, care nu riscau să fie victimele unei execuţii sumare la fel ca alte prizoniere. Cererea de
„lucrătoare sexuale” era mare. Începând din primăvara anului 1944, SS-iştii au început să le aleagă în funcţiile de propriile lor criterii estetice sau înclinaţii perverse, fără să mai ţină seama de codul stabilit de Himmler, după
care „doar femeile de la care poporul german nu mai are nimic de aşteptat pot fi selecţionate”. Lăsau să se creadă că era vorba despre „muncă
voluntară”. Chiar şi prizonierele începuseră să gândească la fel. Mama a înţeles destul de repede ce o aştepta. Chiar şi primăvara şi vara fulgi ca de zăpadă murdară cădeau deasupra lagărului aproape în fiecare zi. O ninsoare gri, cu miros înţepător, care acoperea lumina soarelui. O ploaie de cenuşă
umană. În Blocul 24, cele care se revoltau erau ameninţate cu crematoriul.
Dacă nu se potoleau, chiar ajungeau acolo. Blocul 24 era rezervat în mod oficial prizonierilor arieni sau merituoşi, dar în 1944 fuseseră create două
secţiuni care satisfăceau nevoile SS-iştilor. Bărbaţii, dacă se supuneau regulilor, ar fi trebuit să realizeze actul sexual – autorizat doar din motive de igienă psihică şi mentală – într-o singură poziţie: cea a misionarului. Un gardian supraveghea buna desfăşurare a „procesului” printr-o fantă de la uşa camerei. Era uşor de rezolvat ca supraveghetorul să închidă ochii. Dacă
tipul voia femeia în patru labe, trebuia să plătească în plus. Dacă voia s-o bată, costa mai mult. După fiecare întâlnire, femeile trebuiau să se spele, folosind un lichid antibacterian şi antispermicid, să-şi ascundă vânătăile, să-şi şteargă lacrimile ori sângele, înainte de a-şi relua „serviciul”. De dimineaţa până seara erau obligate să tacă. Dacă un SS-ist era pus în dificultate de una dintre femei – pentru că acesta se confesase cuiva în legătură cu tratamentul de care avea parte – acesta o „înlătura” imediat. În opinia tuturor, fetele de la Blocul 24 erau norocoase. Dispuneau de săpun din belşug. Purtau lenjerie toată ziua, şapte zile din şapte. Se machiau. Mâncau bine, pentru că SS-iştii nu le voiau prea slabe. Aveau şansa să supravieţuiască câteva luni în plus dacă nu se îmbolnăveau sau dacă nu rămâneau însărcinate. O sarcină le semna condamnarea la moarte.
SS-iştii le alegeau în funcţie de preferinţe. Unii aveau favoritele lor.
