— Nu ştiu exact… Vreo zece, poate cincisprezece, n-am hotărât nimic… a răspuns ea deranjată.

— Dar te gândeşti să te întorci la noi când?

— Când mama o să se simtă mai bine…

— Mama ta se simte rău de mai bine de douăzeci de ani şi nu există

niciun motiv să crezi că-şi va reveni. De ce trebuie să stai cu ea tocmai acum?

A tăcut, abordând acel aer trist şi obosit care mă făcea să-mi pierd răbdarea. Aveam impresia că mă minte. I-am spus-o.

— Nu eşti singura fiinţă de pe planetă, Wern! Familia mea are nevoie de mine. N-ar trebui să fie o problemă…

I-am amintit răspicat de ce ar fi putut fi o problemă. Uitase felul în care mă trataseră ai ei? Dar dispariţia aceea insuportabilă? Incertitudinile legate de părinţii mei? Faptul că refuza să facă un copil cu mine?

— Iar începi? s-a enervat ea.

Nu ne-am atins niciunul de mâncare. Am lăsat un teanc de bancnote pe masă, ca să nu fiu nevoit să aştept nota. Nu voiam să mă cert cu Rebecca în public, cu atât mai puţin în faţa lui Donald Trump şi a lui Ernie. Odată

192

ieşiţi, am început să ne răstim unul la celălalt. Ne-am despărţit supăraţi.

Coborând pe Fifth Avenue, eram într-o stare de nervozitate de nestăpânit.

La birou, lumea s-a risipit văzându-mă sosind, iar acasă, Marcus, Lauren şi Miguel m-au evitat şi ei, sătui de crizele şi de obsesiile mele. Spre seară am ieşit fără ei, ca să mă văd cu o gaşcă de petrecăreţi în compania cărora am făcut o noapte albă. Ca şi ultima dată când Rebecca mă lăsase cu ochii în soare, am încercat să mă consolez cu noi cuceriri. Nu suportam să fiu lăsat baltă şi nici să dorm singur. În zilele care au urmat am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi umplu patul. Respectivele domnişoare, destul de fermecătoare de altfel, au avut parte de o primire cât se poate de neprietenoasă din partea lui Lauren şi a lui Shakespeare. Câinele, mai ales, s-a dovedit intransigent. A mârâit la fiecare dintre invitatele mele şi m-am văzut nevoit chiar să-i închid la cât de agresiv s-a arătat faţă de o editoare brunetă care mi-a ţinut companie ceva timp. Chiar şi Marcus, care ar fi putut face conversaţie şi cu o plantă decorativă dacă uzanţele ar fi cerut-o, nu s-a arătat deosebit de amabil. Când i-am atras atenţia, mi-a întors-o scurt:

— Înverşunarea ta de a o înlocui e tot atât de patetică pe cât de inutilă. Ai putea măcar să ai decenţa să nu ne impui şi nouă prezenţa acestor ersatz8? Rebecca nu e doar fosta ta, e şi prietena noastră.

Atitudinea lor mi s-a părut imposibil de înţeles. Rebecca plecase, nu eu! Femeia aceea nu putea fi satisfăcută… Dacă vreunul dintre ei avea instrucţiunile de utilizare, aş fi fost încântat să mi le pună şi mie la dispoziţie. Între timp, îmi căutam o tipă drăguţă, cu pretenţii normale, ca de exemplu a ieşi la restaurant, a te vedea cu prietenii, a pleca în weekend şi a cumpăra bijuterii. O femeie care avea timp pentru mine, care nu trebuia să

fie somnambulă ca să-mi facă un ou fiert şi care nu avea să-mi tortureze prietenii cu trecutul ei complicat, cu revelaţiile ei devastatoare, cu problemele existenţiale şi demonii ei de artistă.

— Adică vrei o angajată? m-a luat Lauren peste picior. O tipă pe care s-o plăteşti ca să se ocupe de tine.

— Avantajul cu femeile care te iubesc pentru bani e că ştii ce ai de făcut ca să le păstrezi, i-am trântit-o eu înciudat.

Renunţând să primesc binecuvântarea surorii şi a celui mai bun prieten al meu, m-am hotărât să mă văd cu doamnele care mă consolau, în afara casei. Faptul că dormeam în altă parte fără să-i iau şi pe el a fost lovitura de graţie pentru Shakespeare. A renunţat la rezistenţa lipsită de 8 Înlocuitoare, în germană. ( N. t.) 193

violenţă şi a trecut la acţiune. Odată, pe când mă întorceam în zori după o noapte cu un fermecător manechin din Venezuela, am găsit în dormitor o declaraţie de război. Nu numai că urinase în pat, dar cum era perfect capabil să deschidă şifonierul, îmi rosese metodic toate perechile de pantofi.

Vinovatul era de negăsit şi, în dorinţa criminală de a-l scoate din bârlog, am trezit toată casa. Lauren, care avea un foarte important examen de acupunctură peste câteva ore, a ieşit din camera ei ca o furie şi mi-a aruncat o carte în cap, reproşându-mi că egoismul meu depăşea orice limite.

— Nu eşti singura fiinţă de pe planeta asta, a strigat, refren pe care îl mai auzisem deja din gura Rebeccăi şi care m-a scos şi mai tare din sărite.

Marcus a apărut şi el într-o pijama cu dungi albe cu bleumarin. Cu o sprânceană ridicată şi bărbiat rigidă a declarat că „circul ăsta începe să

devină penibil”.

Cât despre Miguel, care îl adăpostea pe rebel sub patul lui, culcat cu botul pe labe, liniştit dar hotărât, nici n-a îndrăznit să iasă din cameră.

Acel atentat canin la autoritatea mea m-a pus pe gânduri. Am pus deprimarea lui Shakespeare pe seama faptului că nu avea companie şi că

poate şi el voia să devină tată: „Are deja patru ani. Echivalentul a treizeci în ani omeneşti. Simte nevoia să aibă urmaşi”.

Manhattan, 1972

Rebecca plecase deja de opt săptămâni interminabile, când Tom Exiey, detectivul particular pe care îl angajasem, m-a sunat să-mi dea veşti bune. Cu ajutorul echipei sale, o găsise pe Marthe Engerer. Mătuşa mea era în viaţă şi locuia în Statele Unite, mai precis în Louisiana, la vreo patruzeci de kilometri de New Orleans. Lucra ca infirmieră la domiciliu şi trăia cu o tipă medic psihiatru. Tom nu cunoştea natura exactă a relaţiei lor, iar eu mi-am imaginat două fete bătrâne care hotărâseră să-şi unească singurătăţile.

Toţi acei ani în care încercasem să dau de urma părinţilor mei naturali mi-au revenit în minte. La vremea aceea, eram convins că soluţia enigmei naşterii mele se găsea undeva în Germania, o ţară ale cărei uzanţe şi limbă nu le cunoşteam. Şi iată că, după atâta timp, răspunsurile la întrebările mele nu se ascundeau într-o Europă străină, ci mă aşteptau aici, la distanţă de un zbor scurt cu avionul. Tom obţinuse şi adresa Marthei Engerer. Mersese până

acolo şi o găsise. Preferase să n-o contacteze iară să vorbească cu mine, de teamă să n-o sperie şi s-o piardă. Niciunul dintre noi n-avea idee despre 194

rolul pe care îl jucase în timpul războiului. Poate că nu voia să revină asupra acestui subiect. Când am primit telefonul lui, tocmai luam masa împreună cu Marcus şi Lauren. Le-am spus şi lor noutatea. Au fost de părere că ar trebui s-o anunţăm şi pe Rebecca. M-am opus. Era exclus să merg să mă rog de ea ca să mă însoţească. Ea era cea care trebuia să facă primul pas. Nu voiam să

cedez niciun centimetru.

— Marthe Engerer nu-ţi aparţine, Wern. Da, poate o să-ţi dea informaţii despre tatăl tău adevărat, dar poate s-o ajute şi pe Rebecca în încercarea de a face lumină în trecutul mamei sale. Nu ai dreptul s-o excluzi în felul acesta, a protestat Lauren.

— S-a exclus ea singură, după cum ştii, i-am întors-o eu, oferindu-i lui Shakespeare o bucată mare de carne de pui.

Nu puteam s-o iert pe Rebecca pentru că-şi alesese din nou familia în detrimentul meu. Cu atât mai puţin îi înţelegeam tăcerea din ultimul timp.

După acea dispariţie de un an, după toate jurămintele de iubire şi fidelitate, cum putea să-mi facă aşa ceva? Urmare a prânzului nostru ratat, nu mai primisem niciun semn de la ea, cel puţin nu în mod direct. Marcus, Lauren şi chiar Miguel vorbiseră cu ea la telefon în legătură cu diverse chestiuni practice, ceea ce-mi sporea şi mai mult ranchiuna. Vorbea cu toţi rezidenţii casei, mai puţin cu mine. Sora şi cel mai bun prieten al meu erau prea indulgenţi. Îi treceau cu vederea orice, iar eu găseam acest parti-pris de neiertat. Ar fi trebuit să fie de partea mea, nu să se complacă în această

pseudoneutralitate. Ar fi fost de aşteptat să refuze şi ei să vorbească cu Rebecca, să creeze în jurul ei un vid, ca s-o facă să ne ducă dorul şi să se întoarcă. Lipsa lor de loialitate mă rănea. Când le-o spuneam, Lauren scotea artileria grea:

— Nu ne poţi cere să încetăm s-o iubim de pe-o zi pe alta doar pentru că voi doi sunteţi incapabili să vă comportaţi ca nişte adulţi!

— Lauren are dreptate, Wern. Afecţiunea pe care i-o purtăm ei nu are nimic de-a face cu ceea ce simţim pentru tine… îi cânta Marcus în strună.

Au fost nevoiţi să insiste vreo două zile ca să mă convingă s-o las şi pe Rebecca să vină cu noi în Louisiana. Dar cum încă refuzam să o sun, Lauren s-a hotărât să se ocupe ea, în timp ce Donna organiza călătoria. Trebuia să

mergem toţi patru împreună cu Tom Exiey. Cu o săptămână înainte de plecare, detectivul a sunat-o pe Marthe Engerer dându-se drept vânzător de echipamente medicale. A stabilit cu ea o întâlnire, ceea ce ne garanta că avea să fie acasă în ziua în care urma să ajungem. Am plecat împreună cu Tom, Marcus şi Lauren. Rebecca ni s-a alăturat la aeroport. Dacă era să judec după

privirea pe care mi-a aruncat-o, era furioasă. Nu vedeam ce-mi putea 195

reproşa. Ne-am salutat de departe, cu un semn scurt din mână, fără să ne apropiem. Contrariat, am plecat să caut un chioşc de ziare şi am făcut turul magazinelor din aeroport în căutarea unui cadou pentru Marthe. Am ales o cutie enormă de biscuiţi. În avion, m-am aşezat lângă Marcus. Ascuns în spatele ziarului Financial Times, n-am mai scos niciun cuvânt. Cele trei ore şi jumătate de zbor mi s-au părut interminabile. În spatele meu, Lauren şi Rebecca pălăvrăgeau cu o lipsă de griji care m-a enervat şi mai tare. Mi-aş fi dorit ca Rebecca să vorbească cu mine, să-mi explice, ori să mă înjure, orice în afară de a se preface că nu exist. Marcus a încercat să mă facă să mă

relaxez. N-am răspuns la niciuna dintre tentativele lui decât prin onomatopee şi mormăieli. A sfârşit prin a renunţa şi s-a cufundat cu un aer concentrat în celebra Love Story a lui Erich Segal. Era timpul să-şi găsească şi el pe cineva.

Stewardesele ne-au servit cu ceva de mâncare. Cum îmi era foame, i-am mai cerut o porţie celei mai drăguţe dintre ele. Cu obrajii în flăcări, ea m-a servit, apoi s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:

— V-am pus şi două prăjituri cu ciocolată. Nu ezitaţi să mă chemaţi dacă mai aveţi nevoie de orice altceva.

În spatele meu, conversaţia fetelor s-a oprit brusc. Furia Rebeccăi era palpabilă. Am sporit amabilităţile îndreptate spre stewardesă, dar fosta mea iubită şi-a reluat discuţia cu Lauren şi mi-a stricat toată mica plăcere pe care o simţisem când îşi manifestase gelozia.

La coborârea din avion ne-a întâmpinat o căldură umedă, aproape tropicală. Nu aveam bagaje de cală, aşa că am ieşit în câteva minute. Un mic microbuz roşu-aprins ne aştepta. Părea că suntem în excursie. În spatele meu, Marcus, Lauren şi Rebecca au izbucnit în râs din cine ştie ce motiv. Nu înţelegeam cum puteau fi atât de veseli şi relaxaţi. Marthe Engrer avea să-mi răspundă la întrebări care mă torturau de ani de zile. Viitorul, dar şi trecutul meu depindeau de această întâlnire. Mie îmi era rău de la emoţii, iar prietenii mei se ţineau de glume. Aşa că am explodat: