Peenemünde, nevasta băcanului care le ajutase, pe ea şi pe doica mea, drumul spre Alpi… Mărturisirile ei umpleau spaţiile lipsă lăsate de von Braun în timpul întâlnirii noastre de la NASA. Piesele puzzle-ului se aşezau la locul lor cu repeziciune. Îi sorbeam cuvintele. Şi aşteptam lovitura de graţie. Greşeala care îi înfiera pe părinţii mei. Rebecca, Marcus şi Lauren erau la fel de încordaţi ca şi mine. Abigail, prietena lui Marthe, încerca să

destindă atmosfera. Ne servea cu citronadă pe care noi nu apucam s-o bem, ne aducea farfurii cu tartă cu afine pe care nu apucam s-o mâncăm. În timpul episoadelor celor mai triste ale acelei odisei dintr-o Germanie sfâşiată de război, îşi aşeza cu gesturi nervoase ochelarii roşii şi îşi scutura buclele cu un aer consternat. Se uita neliniştită la Marthe, dar aceasta nu mă vedea decât pe mine. Ajunsese la momentul întâlnirii cu von Braun, când incapabil să mă mai abţin, am întrerupt-o brutal:

— Johann a fost cumva la Auschwitz?

— La Auschwitz? a repetat ea. Dar ce să facă el acolo?

— Să facă parte din personalul de-acolo, să se ocupe de prizonieri…

am precizat eu, ca să nu spun cameră de gazare, tortură, viol şi alte crime care mi se învălmăşeau prin minte.

201

— Dragul meu, tatăl tău n-ar fi putut să omoare nici măcar o muscă…

Nu era genul. Era un om cerebral, un savant. Nu era făcut pentru lumea reală. Cu atât mai puţin pentru război…

— Şi totuşi a dispărut o bună bucată de vreme… a intervenit Rebecca.

Marthe s-a uitat la ea ca şi cum atunci i-ar fi descoperit prezenţa. A examinat-o un moment, cu faţa impasibilă, apoi a răspuns:

— Johann a fost arestat de Gestapo şi, dacă a fost la Auschwitz – ceea ce m-ar surprinde –, a fost dus ca prizonier. Nu am nicio dovadă în acest sens, domnişoară, dar pot să vă spun ceea ce am bănuit dintotdeauna.

Johann e mort. N-a mai revenit niciodată în echipa lui von Braun la sfârşitul războiului. Ceea ce însă ştiu cu siguranţă este că acela care a venit cu noi în Statele Unite a fost Kasper şi nimeni altul. A reuşit să se dea drept fratele său şi să părăsească Germania înainte ca Aliaţii să înceapă să regleze conturile.

Asta ştiu şi v-o spun cu mâna pe inimă. Cât despre Johann, odihnească-se în pace, n-am mai auzit niciodată nimic despre el.

După această declaraţie, s-a lăsat un moment de tăcere. Tatăl meu biologic nu era deci monstrul pe care mi-l descrisese Rebecca. Ce ciudat să

găsesc atât de uşor soluţia unei enigme care mă tortura de ani întregi.

Marcus a fost primul care şi-a revenit din şoc. S-a ridicat şi a venit să mă

bată pe spate fericit:

— Ce veste nemaipomenit de bună, Wern.

— Ce uşurare! a exclamat şi Lauren sărindu-mi de gât şi strângându-mă tare în braţe.

Mi-a dat drumul o clipă, apoi m-a îmbrăţişat din nou. Marthe şi Abigail ne priveau surprinse. Nu înţelegeau prea bine motivul acestei izbucniri. M-am întors spre Rebecca, căutându-i reacţia. Mi-a aruncat o privire a cărei semnificaţie îmi scăpa. Oare se mai putea îndoi? Nu reuşeam să-mi dau seama ce gândea de fapt. Frumoasa mea rămânea distantă, misterioasă, de nedescifrat. N-a schiţat niciun gest. Am simţit o mare tristeţe pe care m-am străduit s-o maschez. Sperasem că acele câteva cuvinte aveau să fie suficiente pentru a mă dezvinovăţi şi pentru a opri mişcarea tectonică

care mă îndepărta tot mai mult de ea. Înţelegeam însă că lucrurile erau, aşa cum se întâmpla întotdeauna cu ea, mult mai complicate. Marthe şi-a reluat povestea.

— Am ajuns la Fort Bliss în ianuarie 1946, împreună cu vreo sută de savanţi nazişti. Foarte puţini reuşiseră să-şi ia şi familiile cu ei. Acestea urmau să fie aduse mai târziu. Eu mă strecurasem în acest prim grup alcătuit în totalitate din bărbaţi, pentru că von Braun se considera naşul tău. Nu voia să te lase în urmă. Acceptase să mă dau drept Luisa şi a făcut în aşa fel încât 202

să-i însoţesc. În timpul traversării te-ai comportat exemplar. Marea nu era liniştită. Spre deosebire de majoritatea adulţilor, nu ai avut rău de mare.

Mâneai fără să faci nazuri, dormeai liniştit, chiar şi atunci când valurile erau cât casa şi eu aveam impresia că ne sunase ceasul. Când am ajuns în Texas, n-ai părut deranjat nici de căldură. Aveai o rezistenţă impresionantă pentru un copil de vârsta ta. La Fort Bliss am fost cazaţi în barăci temporare, care s-au dovedit până la urmă locuinţe permanente. Locuiam împreună cu tine în acelaşi bungalow cu von Braun, pentru că el primise două camere în loc de una. O simplă foaie de tablă ne servea de acoperiş. Fără altă izolaţie, sub soarele texan tabla se încălzea ca rezistenţa unui prăjitor de pâine şi temperatura urca uşor la 45 de grade. Îţi petreceai timpul într-o cădiţă, sub paletele leşinate ale unui ventilator vai de capul lui. Trăiam în autarhie. Nu existam din punct de vedere legal. Bărbaţii, rămaşi fără ocupaţie, se simţeau inutili. La fel ca în Bavaria pe când aşteptau sfârşitul războiului, jucau cărţi şi şah, fumau, ascultau muzică şi aşteptau ca zilele acelea care semănau atât de bine unele cu altele să treacă. Doar Kasper se bucura de situaţie. Cât timp echipa nu făcea nimic, impostura sa trecea neobservată, în ziua în care von Braun şi-ar fi reînceput munca de cercetare, s-ar fi dovedit imediat cum Kasper n-avea nicio idee despre aeronautică ori despre rachetele V₂. În momentul acela colegii lui ar fi înţeles că nu era Johann. Aşa că impostorul nu voia ca ziua aceea să vină curând. A avut la dispoziţie aproape un an.

Dacă faptul că nu putea părăsi baza îl scotea din sărite, cel puţin se găsea la adăpost de represaliile Aliaţilor. În Europa, procesul de la Nürnberg era în desfăşurare şi noi l-am urmărit în presa americană. Majoritatea membrilor echipei nu vorbeau engleza, aşa că mi se cerea să traduc. La auzul acelor poveşti, Kasper devenea sumbru. Nu ştiam ce făcuse în timpul războiului. Ne separaserăm chiar la începutul conflictului, imediat după invadarea Poloniei. Dar ştiam cât era de sadic şi văzându-i expresia tulburată care i-a deformat trăsăturile când, în octombrie 1946, presa americană a relatat executarea vinovaţilor, am înţeles că avea multe să-şi reproşeze. Visând la momentul în care urma să-mi recapăt libertatea, am profitat de acele luni de inactivitate a echipei ca să obţin, în cadrul armatei americane, diploma de infirmieră. Cea pe care o luasem în Germania nu era recunoscută în Texas.

La începutul anului 1947, von Braun a primit autorizaţia de a se întoarce în Germania, sub escortă militară, pentru a se căsători cu verişoara sa, Maria-Luise von Quirstop. S-a întors la Fort Bliss împreună cu tânăra lui soţie şi cu părinţii ei. Am fost nevoită să mă mut. Von Braun nu mai putea să

justifice în faţa comandantului bazei de ce nu locuiam cu „soţul meu”. Ne-au alocat mie, unchiului tău şi ţie o locuinţă cu trei camere într-o clădire 203

administrativă. Era mai confortabilă decât baraca, desigur, dar nu mai eram protejaţi împotriva lui Kasper. Am plonjat într-un nou infern. Trebuia să-mi ascund urmele de lovituri, tăieturile, entorsele şi luxaţiile. Era la fel ca la începutul căsniciei mele. Prefăcându-mă că totul era în regulă. Am încercat să plec de câteva ori, chiar să mă întorc cu tine în Germania, dar nici americanii, nici von Braun nu s-au îndurat de mine. Am întrezărit în sfârşit o speranţă în momentul în care von Braun a primit undă verde pentru a-şi continua cercetările. Nu urma să dispună, desigur, de finanţarea care i-ar fi permis să construiască dispozitivul visurilor sale, dar putea avansa măcar în cercetările sale teoretice. Pentru a nu fi prins în flagrant delict şi pentru ca incompetenţa lui să nu iasă la iveală, Kasper a grăbit lucrurile şi a cerut să

plece. Evident că nu se punea problema ca eu să rămân cu echipa şi cu atât mai puţin să te păstrez pe tine fără unchiul tău, aşa că a trebuit încă o dată să

mă aplec sub jugul lui Kasper. Şi-a justificat plecarea invocând sechelele amneziei de care suferea. Memoria lui ştiinţifică, le spunea colegilor, fusese afectată de torturile pe care le suferise. Cu lacrimi în ochi – pentru că era un foarte bun actor – i-a explicat lui von Braun că a se vedea atât de neputincios îi cauza o ruşine şi o suferinţă de nedescris. A cerut permisiunea de a-şi căuta un loc de muncă şi să plece. Von Braun l-a ajutat să obţină acte pentru noi trei şi un serviciu la Sanomoth, o societate specializată în produse fitosanitare. Soarta părea să-mi surâdă în sfârşit. Era începutul unei noi vieţi.

Kasper urma să plece în drumul lui, eu împreună cu tine în altă parte, aşa cum îmi promisese în Germania, promisiune pe care o repetase şi după

aceea cu câteva ocazii. N-aveam niciun motiv să-i suspectez de contrariu.

Avea pentru tine o adevărată aversiune – erai fiul fratelui său, adică al celui mai vechi şi mai detestat duşman al lui – şi nu simţea pentru tine decât un dispreţ suveran. Totuşi, nu lăsam garda jos. Din precauţie, brodasem pe toate hăinuţele tale ultima dorinţă a Luisei: „Acest copil se numeşte Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele, e ultimul dintre noi”. Scrisesem de asemenea întreaga ta poveste pe două pagini de hârtie, în dublu exemplar, şi o cususem în dublura uneia dintre haine. Dacă, printr-un joc crud al sorţii, Kasper reuşea să ne despartă, adăugasem şi numele meu şi modalitatea de a mă găsi prin intermediul profesoarei mele de la şcoala de infirmiere de la Fort Bliss, precum şi datele lui von Braun şi ale secretarei comandantului Hamill, cu care mă împrietenisem. Nu ştiu ce fel de instinct mă împinsese să

recurg la aceste precauţii, pentru că în acel moment eram convinsă că

nenorocitul de Kasper va fi încântat să plece şi să ne părăsească fără să se mai uite înapoi. Nu-mi mai rămânea decât să-mi caut de lucru. Locurile de muncă nu lipseau în Texas. Ţara era în plină dezvoltare. Urma să ai în 204

curând vârsta potrivită pentru a merge la grădiniţă… De-abia aşteptam să ne începem noua noastră viaţă în doi. Ştiam că organizarea tuturor acestor lucruri avea să fie dificilă, dar nu mă temeam. Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum mi-am închipuit eu.

Marthe a făcut o pauză ca să bea un pahar cu citronadă într-o linişte întreruptă brusc de Rebecca:

— Scuzaţi-mă că vă pun această întrebare, doamnă, dar de ce nu l-aţi denunţat? Odată ajunsă în Statele Unite aţi fi putut vorbi despre felul în care Kasper a uzurpat identitatea fratelui său, Johann.

Marthe s-a gândit un timp înainte să răspundă:

— Pentru că-mi era frică. Frică de Kasper fizic vorbind, frică de Kasper moral vorbind, frică de reacţia colegilor lui Johann. Timpurile s-au schimbat. Dar vedeţi, în urmă cu douăzeci de ani, femeile nu se puteau opune bărbaţilor aşa, pur şi simplu. Ar fi fost cuvântul meu împotriva cuvântului său şi cuvântul meu nu valora cine ştie ce. Ar fi fost şi cel mai sigur mod prin care putea să mi-l ia pe Werner. Eu mă ataşasem foarte mult de tine, a precizat ea, dar chiar dacă Luisa mi te încredinţase înainte de a muri, nu aveam niciun drept legal asupra ta. Kasper ne-ar fi putut separa după bunul său plac. Vedeţi, a mai spus Marthe uitându-se la Rebecca, e uşor să găseşti soluţii după ce au trecut atâţia ani, dar hotărârile se iau, din păcate, în tensiunea prezentului.

Eu am continuat cu întrebările:

— Şi când aţi părăsit până la urmă Fort Bliss?

— În mai 1948. Von Braun şi echipa credeau că urma să mă instalez împreună cu tine şi Kasper aproape de sediul firmei Sanomoth. În realitate, stabiliserăm să ne despărţim chiar în acea zi. Îmi găsisem un loc de muncă în El Paso, într-un spital al unei comunităţi protestante. Directorul îmi propusese şi o cameră în incinta spitalului, până când mă organizam şi reuşeam să-mi găsesc o casă. Îi explicasem că sunt văduvă şi că aveam un copil mic. Omul se arătase foarte înţelegător. Cum n-aveam nicio intenţie să-i spun lui Kasper unde aveam să plecăm, îi cerusem să ne lase la o adresă

falsă din centrul oraşului, suficient de departe de spital, ca să nu ne poată

găsi ulterior. Prevăzusem totul, dar făcusem greşeala să cred că „soţul” meu se va mulţumi să-şi urmărească interesul, în loc să-mi amintesc că era capabil să lase la o parte pericolele numai pentru plăcerea perversă de a mă

vedea suferind. Îi subestimasem nevoia viscerală de a mă distruge. Răul există cu adevărat. Sadicii la fel. Nu încercaţi să le găsiţi scuze, pentru că nu au aşa ceva. Totul ţine de structura lor interioară. Îşi găsesc plăcerea în rănile pe care le provoacă. Singura cale este să fugi, ori să-i dobori, dacă poţi, 205

pentru că spaima nu face decât să-ţi creeze un dezavantaj. Eram conştientă

că nu mă puteam lupta cu el. Mă hotărâsem să dispar împreună cu tine şi pentru asta nu trebuia să-i trezesc nicio bănuială. De aceea am acceptat invitaţia lui la prânz. „Ultima noastră masă împreună”, a pledat el cu acea privire care la începutul mariajului nostru reuşea să mă impresioneze. Ne-am dus la Riviera, un restaurant mexican care tocmai se deschisese pe Doniphan Drive. Eram de părere că mâncarea risca să fie prea condimentată

pentru un copil de doi ani şi jumătate, dar Kasper mi-a înlăturat toate reticenţele. Ne-am aşezat la una dintre mesele din lemn masiv, aproape de intrare. La radio, mariachi cântau „Aye Paloma”, „Viva México” şi „Cielito Lindo”. Am comandat de mâncare. Mi-o amintesc pe chelneriţa care ne-a adus farfuriile. Şi că am vorbit pe un ton de glumă. Apoi, mi s-a făcut cald şi am început să mă simt foarte rău. îl vedeam pe Kasper surâzând şi făcând mutre comice. Se uita la mine cu o satisfacţie evidentă. Tâmplele îmi bubuiau ca şi cum capul stătea să-mi crape. Am golit paharul de suc de portocale dintr-odată şi totul a început să se învârtă cu mine. Aveam impresia că nu-mi mai pot controla corpul. Mi-am urmărit mâna întinzându-se după cuţitul de pe masa vecină. Îmi amintesc că m-am mirat văzând-o acţionând în felul acela, independent de voinţa mea. Apoi nimic. Întunericul.