Manhattan, 1971
Rebecca deschisese cutia Pandorei. Aveam impresia că mă trezesc după un cutremur. Întrebările care mă urmăriseră în adolescenţă şi pe care depusesem atâta efort să le amuţesc îşi făceau loc afară din tenebrele conştiinţei mele. Mi se părea imposibil să le mai ignor. M-am hotărât să-i întâlnesc iară întârziere pe von Braun. La vremea aceea era director de strategie la NASA. În anul pe care îl consacrase lămuririi trecutului meu şi al mamei sale, Rebecca se gândise să-i facă o vizită, dar îşi zisese apoi că eu eram mai în măsură să-i fac să vorbească. Numele şi înfăţişarea mea urmau să aibă un efect garantat asupra lui. Von Braun era un martor prea important ca să riscăm să-i trezim suspiciuni printr-o întâlnire inopinată.
Era singurul care ar mai fi putut dezlega enigma originilor mele sau măcar, în lipsa cheii care ne-ar fi adus toate răspunsurile, ne-ar fi putut sugera alte piste şi alţi martori. Legendara eficacitate a Donnei a intrat imediat în acţiune. Asistenta noastră a insistat pe lângă Bonnie, secretara lui von Braun, convingând-o să-i vorbească şefului ei despre mine. Numele de familie a făcut restul: savantul mă putea primi vinerea următoare, pe la sfârşitul dimineţii, la sediul NASA.
Am luat un avion spre Washington, dimineaţa devreme în ziua întâlnirii. Refuzasem propunerea Rebeccăi de a mă însoţi. N-ar fi fost capabilă să-şi ascundă furia, iar a-l pune pe von Braun pe banca acuzaţilor nu mi se părea cel mai bun mijloc de-al face să vorbească. Eram agitat. Îmi imaginasem cele mai rele scenarii şi încercasem să mă pregătesc pentru fiecare dintre ele. Dacă îmi confirma că tatăl meu fusese un sadic pervers, 170
responsabil de crime de război, cum aş fi putut să mă mai eliberez de această otravă? Puteam fi fructul răului fără să fiu rău eu însumi? Chiar dacă
Marcus şi Lauren îmi repetaseră de nenumărate ori că un copil nu putea fi făcut responsabil de crimele părinţilor săi, mie mi se părea că sângele meu era viciat. Descoperisem, bine ascunsă în străfundurile fiinţei mele, o fiară
necunoscută, capabilă să iasă la suprafaţă în orice moment. Nu eram deja brutal, coleric, gata de orice ca să obţin ce voiam? Nu mi se reproşaseră deja cinismul şi duritatea? într-o singură seară devenisem propriul meu inamic, iar ceea ce avea să-mi dezvăluie von Braun risca să mă facă să nu mai pot trăi cu mine însumi.
Sediul NASA se afla într-o clădire impresionantă, construită din sticlă
şi beton. La primul etaj, am fost întâmpinat de faimoasa Bonnie. Micuţa femeie durdulie avea un păr şaten-roşcat care îi cădea în bucle strânse peste ochelarii roşii. Era încarnarea profesionalismului.
— Domnul director tocmai termină o şedinţă, va veni într-un moment, mi-a explicat introducându-mă într-o încăpere cu lambriuri de lemn de culoare închisă.
Mi-a propus ceva de băut şi eu am acceptat un pahar cu apă. A închis uşa în urma ei. M-am uitat în jur. O mochetă groasă înăbuşea zgomotul paşilor. Aşezate pe un dulap puţin înalt, machete ale rachetelor Saturn, înalte de un metru, se aliniau de-a lungul peretelui. Un birou impozant en loupe d’orme părea să ocupe toată camera. Pe suprafaţa lui lăcuită, alături de telefon, am inspectat premiile pe care cele mai prestigioase instituţii ştiinţifice şi civile americane i le conferiseră savantului german. De cealaltă
parte, lângă etajerele de perete pline de lucrări de istorie şi tehnică, o serie de fotografii cu rame din lemn îi înfăţişau pe acesta din urmă în compania preşedintelui Kennedy, a preşedintelui Johnson, a preşedintelui Eisenhower şi a altor personalităţi. O draperie plisată de culoare maro ascundea o parte a ferestrei, cernând lumina strălucitoare a acelei dimineţi care era pe sfârşite. Stăteam în picioare în faţa biroului când von Braun şi-a făcut apariţia. Părea mult mai bătrân decât în fotografii ori decât în amintirile mele din copilărie, când mă uitam la emisiunile lui televizate despre Lună, cosmos şi sistemul nostru solar. Părul negru şi des îi era străbătut de şuviţe cărunte. Purta un costum în carouri de culoare închisă, cămaşă albă şi cravată albastru-deschis.
— Bună ziua, tinere, încântat de cunoştinţă, m-a salutat el, strângându-mi mâna şi bătându-mă pe umăr părinteşte. Incredibilă
asemănare! a mai remarcat privindu-mă cu atenţie. Avea încă un puternic accent german. Pot să-ţi spun Werner? Ştii că avem acelaşi prenume…
171
— Bineînţeles, am spus eu. Cred totuşi că ne separă un „h”.
— Adevărat, mama ta a preferat numele meu fără „h”. Ştiai că sunt naşul tău?
Mi-am simţit inima începând să bată mai tare auzindu-l vorbind despre mama. Am încercat să-mi păstrez un aer cât mai calm posibil:
— Nu, nu ştiam.
— Mă rog, naş… Asta îmi spusese mama ta când era însărcinată.
Oricum, ţi-a dat numele meu… îmi imaginez că ai venit să vorbim, a mai adăugat savantul propunându-mi să luăm loc în partea mai puţin protocolară a biroului său.
— Aşa este. Speram să mă ajutaţi să aflu răspunsurile la câteva întrebări.
A confirmat cu un surâs plin de căldură şi m-a întrebat:
— Cum se simte tatăl tău?
— Ce vreţi să spuneţi? am răspuns eu cam răstit.
— Johann, tatăl tău, ce mai face? Nu l-am mai văzut de mai bine de douăzeci de ani…
— Nu sunt sigur că înţeleg ce… am început eu, dezorientat.
Am schimbat nişte priviri perplexe, aşa că am precizat:
— Tatăl meu se numeşte Andrew Goodman.
Tăcere. Aşa că am adăugat:
— Am fost adoptat.
Nici dacă aş fi spart masa de sticlă cu un pumn, bărbatul n-ar fi putut părea mai surprins.
— Cum adică adoptat?
— La vârsta de doi ani şi jumătate. De către Armande şi Andrew Goodman, un cuplu care trăia în New Jersey.
— Dar ce s-a întâmplat cu Johann?
— Johann Zilch? Tatăl meu biologic, vreţi să spuneţi?
— Da, tatăl tău…
— Nu l-am cunoscut pe Johann Zilch şi până săptămâna trecută nici nu aveam idee de existenţa lui. Este motivul pentru care am venit să vă văd.
— Nu-mi revin, a zis von Braun atât de tulburat, încât a scos o batistă
din buzunar ca să-şi tamponeze fruntea. Vrei o cafea?
