— Te-am căutat peste tot, a adăugat Marthe.

S-a ridicat brusc şi s-a dus în camera alăturată, fără îndoială biroul ei, de unde a scos dintr-un sertar un dosar voluminos.

— Astea sunt anunţurile pe care le-am dat la ziar împreună cu fotografia ta, scrisorile pe care le-am trimis, răspunsurile pe care le-am primit. Nimic din ceea ce am încercat nu a avut succes. Parcă te volatilizaseşi. La fel şi Kasper. Am sfârşit prin a crede că te omorâse şi te îngropase pe undeva, înainte de a fugi în Argentina sau în Chile, sau într-una din acele ţări dispuse să primească indivizi ca el. Să nu ştiu nimic mi-a provocat o suferinţă atroce, dar în ziua în care ai fi împlinit cincisprezece ani am renunţat. Abigail mă sfătuise s-o fac de multă vreme. Dispariţia ta mă

împiedica să trăiesc, să mă reconstruiesc. Trebuia să accept. Chiar dacă

inconştient refuzam, am încetat să te mai caut.

Văzând că Marthe a obosit, Abigail ne-a propus să mergem la masă.

Pregătise o salată de roşii uriaşă, cu porumb, castraveţi şi friptură rece. Ne-a servit şi cu bere de la frigider, care ne-a făcut foarte bine. Apoi a venit rândul meu să vorbesc. Le-am povestit copilăria mea, despre părinţii adoptivi, 211

naşterea lui Lauren, întâlnirea cu Marcus, primele noastre afaceri imobiliare.

Sora mea a adăugat şi partea ei de amintiri. A condimentat totul cu anecdote despre încăpăţânarea şi năzdrăvăniile mele, făcându-le să râdă cu lacrimi pe cele două femei. A vorbit de asemenea despre „adoraţia” pe care mi-o purtau Armande şi Andrew. I-am amintit despre momentele în care mama ar fi vrut să mă strângă de gât. N-a vrut să audă nimic:

— Taci din gură. Doar ştii prea bine că ar fi făcut orice pentru tine.

Rebecca nu zicea nimic. Observa doar, cu un aer sumbru şi o privire intensă. Nu reuşeam să ghicesc ce se petrece în căpşorul ei blond. Gândurile îi rămâneau la adăpost, în spatele oglinzilor insacabile ale ochilor ei de ametist. Abigail a adus un castron plin cu frişcă şi altul cu căpşune. Marthe nu mânca deloc. Voia să ştie totul despre mine, despre noi. Nu mai înceta cu întrebările:

— De ce nu ţi-au dat părinţii tăi numele lor? Au găsit poate una dintre scrisorile mele?

— Nu… Scrisoarea pe care ar fi trebui s-o găsească era în dublura unei haine pe care din nefericire mama a spălat-o…

— Cu apă? Dar ce-a fost în capul ei? s-a indignat Marthe ca şi cum lucrurile s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva ore.

— Şi-a dat seama de greşeală doar când a descusut dublura. S-a necăjit foarte tare… Şi eu am fost foarte supărat pe ea, am spus după o pauză, în toţi aceşti ani în care am încercat să înţeleg ce se întâmplase.

Totuşi, părinţii mei au văzut fraza pe care o brodaseşi pe haine… De ce spunea Luisa că eram „ultimul dintre noi”?

Un văl de tristeţe i-a acoperit faţa:

— Luisa era convinsă – pe bună dreptate, de altfel – că Johann era mort. Ştia că era şi ea condamnată. Bunicii tăi nu mai erau în această lume.

Din momentul în care mama ta a înţeles felul în care fusesem tratată de Kasper şi după ce acesta din urmă abuzese de dreptul lui de întâi născut pentru a vinde proprietatea fără să-şi consulte fratele, l-a considerat un monstru nedemn să facă parte din familie. Eu, pe de altă parte, divorţasem.

Deci tu erai, atât pentru ea, cât şi pentru noi toţi, ultimul Zilch…

Am rămas dus pe gânduri. Familia mea avusese deci o oarecare importanţă în ţara aceea despre care eu nu ştiam nimic, dar pentru care, date fiind legăturile mele de sânge, mă încerca un sentiment tulburător.

Până în prezent, numele meu nu însemnase decât întrebări fără răspuns şi bătaie de joc, dar era doar al meu. Mi-am dorit dintotdeauna să-i ofer importanţă prin forţa voinţei, să mă impun, să-mi dovedesc valoarea, să fiu admirat… Acum, dintr-odată trebuia să-i împart şi cu altcineva. A fi legat de 212

o familie care, în alte vremuri, avusese un anumit statut nu-mi plăcea deloc.

În realitate, nu voiam să fiu descendentul nimănui. Nu-mi plăcea deloc să fiu privat de libertatea absolută de care dispusesem şi care îmi permisese să fiu oricine voiam eu.

— Dacă aţi vrea să-i găsiţi pe Kasper, cum aţi proceda? a întrebat-o Rebecca pe Marthe.

— Acum că eşti aici, a răspuns femeia întorcându-se spre mine, şi că

eşti bine, nu mai am nicio dorinţă să-i găsesc. De altfel, dacă aş fi avut vreodată cel mai mic indiciu, l-aş fi urmat… La începutul căutărilor mele, m-am dus la Sanomoth, unde se presupunea că se angajase, dar se mutase de-acolo. N-am putut afla nimic mai mult. Poate că dumneavoastră, domnişoară, veţi avea mai mult noroc, a spus ea uşor ironică.

— Şi eu sper la fel, i-a întors-o Rebecca.

— De ce vă preocupă Kasper într-o asemenea măsură? a întrebat-o Marthe servindu-se cu căpşune cu frişcă. Nu e deloc prudent să încercaţi să

vă apropiaţi de un om ca el…

— Ofiţerul SS Zilch a fost călăul mamei mele la Auschwitz. Poate că

dumneavoastră aţi renunţat la ideea de a vă răzbuna pe el, dar eu nu pot renunţa la dreptate. După toate crimele pe care le-a comis, nu putem să-i lăsăm să se bucure de soarele chilian ori din cine ştie ce ţară din America de Sud. Chiar dacă posibilitatea ca acest nemernic să fie în viaţă ar fi infimă, n-o să-i las să scape nepedepsit, a anunţat Rebecca tjremurând.

— Nu ştiam că a fost la Auschwitz, a murmurat Marthe.

— Dar aţi afirmat mai devreme că avea o grămadă de lucruri să-şi reproşeze, i-a amintit Marcus.

— Aşa e… Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce i-ar fi putut face unei femei asupra căreia ar fi avut control deplin. Îmi pare foarte rău pentru mama dumneavoastră. Foarte rău…

Rebecca n-a spus niciun cuvânt, dar i-a mulţumit cu un semn din cap.

Aeroportul ]FK, 1972

Când am aterizat era deja noapte. Drumul de întoarcere a fost mai uşor. Căldura, drumul şi stresul emoţional pe care le suferiserăm ne goliseră

de toată energia. Am dormit pe toată durata zborului. La coborârea din avion, am simţit cum mă cuprinde angoasa. Rebecca şi cu mine nu ne mai vorbiserăm din timpul zilei. Ea urma s-o ia pe drumul ei, eu pe al meu. Mi se 213

părea de neconceput să ne despărţim aşa, dar ea mergea înainte, cu geanta pe umăr, iară să schiţeze nici cel mai mic gest spre mine. Crezusem că

depărtarea dintre noi era doar din cauza acelei săbii a lui Damocles care ne atârna deasupra capetelor de luni întregi. Acum ştiam totul despre originile mele, iar părintele meu fusese absolvit de vină, dar Rebecca se comporta ca şi cum asta nu ar fi schimbat nimic, ca şi cum aş fi fost în continuare un prezumtiv vinovat, fiul unui criminal dovedit. Momentele de graţie pe care le împărtăşiserăm nu fuseseră oare decât o amăgire? Trăisem singur acea poveste, în timp ce ea o luase, fără să-mi dau eu seama, pe alt drum? Tăcerea ei mă măcina. Începeam să mă îndoiesc de mine, de instinctele mele, de puterea mea de discernământ. Oare nu înţelesesem nimic? Pentru ea fusese doar plăcere, nu iubire? Chiar şi în momentele de profundă intimitate, oare nu făcuse decât să-mi scape? Mergeam în urma ei pe scara rulantă a terminalului, care ne făcea să ne îndreptăm de două ori mai repede spre despărţire… Reflexiile noastre alergau pe geamurile din sticlă pe care întunericul de afară le transformase în oglinzi. N-a încetinit pasul nici măcar o clipă, nici măcar un moment nu i-a trecut prin cap să se oprească, să se întoarcă şi să-mi zică că s-a săturat, că eram făcuţi să fim împreună şi că tot ce fusese între noi nu se sfârşise.

— Vrei să te ducem undeva, Rebecca? i-a propus veselă Lauren, care uneori avea delicateţea unui labrador căruia i-ai aruncat o minge într-un magazin de cristaluri.

— E în regulă, nu-ţi face griji… Mă aşteaptă o maşină, a răspuns cea care fusese femeia vieţii mele. Doar dacă nu vrei să vii la mine!

Lauren probabil că se blestema în gând. Avea talentul de a se vârî în capcanele pe care ea însăşi şi le întindea.

— Poţi să mergi, Lauren, dacă vrei, am îndemnat-o înţepat.

— Mai bine rămâi cu ei… a insistat Rebecca cu un surâs care voia să

spună „dacă mă părăseşti, consideră că nu mai suntem prietene”.

În timpul acestui schimb de replici, am ajuns în faţa parcării maşinilor cu şofer. Scurtul moment de indecizie a fost tranşat de un Marcus atât de autoritar şi lipsit de răbdare, încât nu l-am recunoscut. A luat-o pe Lauren de talie şi a declarat:

— Tu vii cu mine. Iar voi doi mergeţi împreună, pentru că ne-am săturat până peste cap de prostiile voastre. Ne agasaţi de „a de luni întregi cu ele. — Vă agasăm? De unde ai scos o asemenea grosolănie? am protestat eu, încântat că intervenţia prietenul meu îmi permitea să câştig timp.

— Nu e genul tău să fii grosolan, a întărit Rebecca.