— Aşa ceva m-ar putea costa scump, a insistat el. Chiar şi acum, trei decenii mai târziu. Totul e atât de politizat aici. Nici nu ştii cât de mult ţine ţara aceasta la proceduri. Fără să mai vorbim de autorizaţii şi contraautorizaţii, de formulare de toate felurile şi culorile. Asta fac toată
ziua. E descurajam… Mă simt în stare să înving gravitaţia. Hârţogăria nu.
176
Acea declaraţie m-a făcut să tresar. Oare von Braun regreta eficacitatea celui de-al Treilea Reich? Făcea mai puţină „hârţogărie” când dispunea cum voia de viaţa altora? Imaginile cadavrelor din lagărele de muncă de la Dora, pe care mi le arătase Rebecca, mi-au revenit în minte.
Cum fusese posibil ca un om atât de afabil, atent şi educat să fi participat la un asemenea carnaj? Cum putea să trăiască cu toată acea povară? îl vedeam aici, în biroul lui frumos cu mochetă groasă, noul erou al Americii, povestitor plin de farmec al călătoriilor în spaţiu pentru copiii ţării tuturor libertăţilor şi îmi venea să-i arunc tot acel trecut odios în faţă. Von Braun a simţit tensiunea care se instalase între noi şi a tăcut. Eu am continuat:
— Vorbeaţi de fratele tatălui meu…
— Kasper…
— L-aţi cunoscut?
— Puţin. Nu l-am întâlnit decât de vreo două ori…
— Semăna cu Johann?
— Ca două picături de apă! Mulţi credeau că sunt gemeni.
— Doctore von Braun, am o întrebare. Ştiu că Johann era prietenul dumneavoastră, dar a trecut atâta timp, iar eu trebuie să ştiu…
Savantul şi-a încrucişat braţele într-un gest de apărare.
— Credeţi că, în timpul războiului, tatăl meu biologic s-a putut face vinovat de crime împotriva umanităţii? Era unul dintre acei oameni?
Răspunsul a venit ca un fulger:
— În niciun caz!
— Dar în timpul acelor luni când a dispărut, e posibil să se fi dus la Auschwitz?
Von Braun s-a uitat la mine, extrem de surprins. Se aşteptase să-i vorbesc despre Dora, despre bombardarea Londrei, despre alte puncte negre din trecutul său, dar cu siguranţă nu despre Auschwitz.
— Nu văd cum ar fi putut ateriza acolo. Şi dacă Gestapoul l-ar fi dus, în afară de faptul că Johann era foarte cumsecade, nu l-ar fi putut duce decât ca prizonier. În niciun caz într-o poziţie de forţă.
— L-ar fi putut obliga?
— Sincer, Werner, aşa ceva nu stă în picioare. Când l-am recuperat, Johann fusese bătut atât de tare, încât torţionarii lui l-au crezut mort. Îşi pierduse şi memoria. Era distrus. Îmi imaginez că douăzeci şi cinci de ani mai târziu, vă este greu să înţelegeţi felul în care noi am acţionat atunci şi situaţia extrem de penibilă în care ne găseam, dar noi eram savanţi, Werner, savanţi dedicaţi unui singur ţel: explorarea spaţiului, aşa cum navigatorii secolului al XVI-lea exploraseră oceanele lumii. Voiam să vedem Pământul 177
devenit o perlă albastră în hublourile navetelor noastre spaţiale. Eram savanţi, nu politicieni ori soldaţi.
— Dar naziştii erau.
A lăsat să-i scape un suspin. Pesemne că învăţase să trăiască cu această acuzaţie, cu permanenta bănuială care îi umbrea chiar şi cele mai de seamă realizări şi care avea să-i păteze pentru totdeauna memoria.
— N-am fi putut niciodată să ne continuăm cercetările fără acceptul naziştilor. Eram patrioţi, voiam să lucrăm în folosul ţării noastre. Guvernul ne punea la dispoziţie mijloace fabuloase. Trebuia să jucăm după cum ni se cânta. N-am fost niciodată nazist din convingere.
— Dar Johann Zilch?
— Ultimul om din lume. Natura lui idealistă îl făcea de altfel mai puţin conciliant decât mine. Îi venea cu atât mai greu să-şi păstreze ochelarii de cal ori să se concentreze strict asupra cercetărilor noastre.
— Şi faimosul Kasper?
— Asta nu ştiu. Cei doi fraţi nu se înţelegeau. După Johann, Kasper era tulburat şi gelos. Johann a fost nevoit chiar s-o primească pe cumnata lui, Marthe, când aceasta a fugit de soţul ei. Chiar dacă cei doi Zilch nu prea vorbeau despre problemele lor de familie, am înţeles că respectivul Kasper nu era un soţ prea bun.
— E posibil ca acesta din urmă să fi fost la Auschwitz? Ca militar?
— Îmi pare rău, dar n-am nici cea mai vagă idee, a repetat von Braun.
De fiecare dată când pronunţam „Auschwitz” faţa i se contracta uşor.
— Când a plecat Johann de la Fort Bliss?
— Cam la doi ani după venirea noastră. În primele luni nu aveam nimic de făcut. Guvernul pusese mâna pe toate documentele, planurile, utilajele şi pe cei mai buni ingineri, dar nu se folosea în niciun fel de nimic.
Americanii ne aduseseră în Statele Unite mai mult ca să ne sustragă de sub nasul inamicilor, decât ca să ne lase să ne continuăm cercetările. Diferitele departamente ale armatei ne disputau între ele. Administraţia îşi trecea mingea de la un sector la altul. Finanţarea întârzia. Ministerul Apărării era la vremea aceea obsedat de bomba nucleară. Alesese, pentru a o putea transporta, să favorizeze marina şi aviaţia. Fabuloasele posibilităţi de utilizare ale proiectilelor noastre fuseseră, de facto, puse pe tuşă.
Von Braun a ţinut apoi să precizeze:
— Să nu crezi că am vreo aplecare specială pentru conflictele armate, dar niciun guvern n-a fost niciodată dispus să exploreze fără beneficii Luna şi stelele. Armamentul a stat întotdeauna la baza descoperirilor noastre, iar eu eram conştient că fără o aplicabilitate imediată în apărare n-aş fi obţinut 178
niciodată mijloacele de a-mi realiza visul de-o viaţă.
— Poate acest vis să justifice orice? l-am întrebat.
Am schimbat din nou o privire încărcată de tot ceea ce nu putea fi rostit: — E o întrebare extrem de complexă, Werner… a suspinat el într-un târziu, ferindu-şi ochii. Astăzi, când revăd maniera în care s-au petrecut lucrurile, îmi spun că ar fi putut fi făcute altfel. Eram sclavul unui scop care m-a orbit. Am trecut de partea a ceea ce ar fi trebuit să înţeleg şi să combat.
