— Dar de când? am întrebat cu oarecare vehemenţă.

— De aproape patru luni! Ar fi timpul să deschizi ochii!

Era un adevărat complot care se ţesuse sub ochii mei.

— Ah, nemernicul! Să se culce cu sora mea! Şi să nu-mi spună nimic!

Nici măcar să nu-mi ceară voie!

Indignarea mea a făcut-o să râdă. M-a tachinat tot restul zilei:

— Lauren nu e proprietatea ta, iar reacţia pe care urma s-o ai era atât de previzibilă, încât Marcus a hotărât să nu-ţi spună nimic. Oamenii ăia se adoră. Doar că tu ai refuzat să vezi.

Marcus şi Lauren… Nici nu-mi dădusem seama de ceea ce se petrecea între ei. Trebuie spus că Marcus e de o pudoare maladivă. Niciodată nu existaseră între noi genul de conversaţii de fanfaronadă pe care se presupune că le au bărbaţii. Nu-mi vorbea niciodată despre aventurile lui, nu dădea niciun detaliu şi nu făcea confidenţe în legătură cu gradul de ataşament pe care îl încerca. În schimb, auzisem câte ceva despre unele dintre ele. Ba chiar le întâlnisem pe câteva când eram împreună. Le suna câteva zile mai târziu, fără să-mi spună nimic. Firele relaţiilor lui se legau într-o discreţie totală şi apoi aflam din întâmplare sau de la terţi că ieşea cu cutare sau cutare femeie de săptămâni întregi, dacă nu chiar de luni. Nu ştiam decât strictul necesar. Elanurile temporare ale inimii lui nu erau invitate nici măcar să împartă un dejun cu noi. Mândria mă orbise. Crezusem că-şi ţinea cochetele la distanţă de cvartetul nostru de teamă să nu i le fur.

Mi-am dat seama că le ţinuse departe şi de Lauren. Acum înţelegeam de ce se enerva atât de tare când vreun tip o trata pe sora mea cu prea mare dezinvoltură.

— Nu era dezinvoltură! a protestat Rebecca. Plecau toţi din cauza ta!

Te încăpăţânai să-i pui pe fugă. De fiecare dată când îşi invita unul dintre pretendenţi la noi, tu duceai o întreagă campanie de demolare împotriva lui.

Nici Marcus nu-i rata pe niciunul, dar din motive diferite… După tine, nimeni nu era de nasul ei. Ce bine că de data asta nu vei putea pretinde că nu e 220

destul de bun…

*

Nu ne întâlneam cu gadza noastră decât la masă, în timpul căreia ne povestea viaţa lui încărcată de pitoresc cu umor şi un talent de povestitor fără egal. Domnul Van der Guilt făcuse de zece ori turul lumii. Cunoştea cele mai neînsemnate ţări şi populaţiile cele mai izolate. Vorbea şase limbi şi avea o manieră proprie de a analiza jocurile geopolitice. Moştenitor bogat, nu muncise niciodată cu adevărat. Fusese o perioadă diplomat la Paris, la Istanbul şi la Viena, dar bănuiam că avusese şi alte însărcinări despre care nu putea vorbi. Una peste alta, era un om fermecător. De o mie de ori mai cultivat decât aveam să fiu eu vreodată şi la fel de bogat pe cât intenţionam să devin. Îşi pierduse soţia, pe Kate, cu doi ani în urmă, din cauza unei maladii genetice foarte rare numite „oase de sticlă”. Fusese marea lui iubire şi nu-şi putea reveni de pe urma acelei dispariţii. Văzuse, fără îndoială în noi, o oglindă a ceea ce trăise şi fusese, pentru că în seara cu numărul cinci, pe când ne pregăteam de plecarea hotărâtă pentru a doua zi, ne-a întrebat pe nepusă masă:

— N-aţi vrea să cumpăraţi Sandmanor?

Cinam pe terasă. Candelabrele luminau noaptea uşor răcoroasă.

— Vreţi să vindeţi acest loc magnific? a exclamat Rebecca.

A rămas un moment pe gânduri, sorbind din grappa cu care ne servise.

— Casa asta îmi aminteşte prea mult de Kate. Ea a ales tot ce vedeţi aici. Scaunul pe care stau. Paharele din care bem, farfuriile, candelabrul de argint pe care l-am adus din India. De când deschid ochii dimineaţa, dau cu ochii de perna pe care nu mai doarme, de şifonierul pe care nu mă îndur să-i golesc, de cosmeticele ei. E ca şi cum ar lipsi pentru câteva momente şi o aştept să se întoarcă… Sandmanor era opera vieţii ei, ale cărei rafinament şi frumuseţe le-aţi admirat aceste zile. Eu nu mai pot să trăiesc aici, nu vreau să distrug ce a creat ea, dar nici nu pot s-o abandonez în mâinile oricui. Nu am copii. Eu şi Kate ne-am iubit cu pasiune, v-am spus. Am trăit aici cei mai frumoşi ani din viaţă. Acum trebuie să plec, dar mi-aş dori ca Sandmanor să

rămână o casă plină de iubire şi poate de copiii de care noi nu am avut parte.

În cazul vostru, chiar dacă lucrurile nu sunt atât de simple în fiecare zi, e evident că iubirea care vă leagă e puternică şi sinceră.

Mai târziu, când Rebecca plecase deja la culcare, iar eu mă pregăteam de asemenea să mă retrag, domnul Van der Guilt mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a mărturisit:

— I-am admirat mereu pe oamenii ca tine. Genul care se ridică

221

singuri, care se zbat, care îşi construiesc viaţa cu fiecare cărămidă. N-aş fi avut niciodată genul acesta de energie… Cumpărători pentru Sandmanor aş

putea găsi mulţi, desigur, dar pentru motivele pe care vi le-am expus, aş

prefera să fii tu. Iată… E o formă de declaraţie… a glumit el. Şi apoi, cred că

logodnica ta s-ar simţi bine aici. O femeie ca ea ar continua opera lui Kate.

Are clasă şi e generoasă… Gata, nu mai insist, a sfârşit el, urcând aleea.

Înainte de a dispărea în spatele tufelor de dafini care străjuiau cărarea, nu s-a putut totuşi abţine să nu adauge:

— Werner, contez pe tine! Eşti un tip cu instincte bune. Gândeşte-te repede. Şi bine.

Manhattan, 1972

Rebecca era în fierbere. Se gândea de dimineaţa şi până seara doar la Sandmanor. Eu, pe de altă parte, eram cu atât mai speriat. Acest proiect ne permitea să avansăm în relaţia noastră şi să construim ceva împreună, altceva decât un copil. Ei îi era teamă să devină mamă. Pe mine, Sandmanor mă împiedica să cercetez mai în amănunt zonele de umbră şi de frustrare pe care Marthe Engerer nu le putuse înlătura. O invitasem la New York şi la părinţii mei. Apreciam foarte mult francheţea ei aproape brutală şi afecţiunea pe care mi-o purta. O sunam în mod regulat, pentru a vorbi vrute şi nevrute, ori când Dane, care continua cercetările, avea nevoie de vreo clarificare. Nu renunţaserăm la ideea de a-l găsi pe Kasper Zilch. Trebuia să

ştim dacă mai era în viaţă. Voiam să avem sufletul împăcat. În timpul zilei, aveam impresia că reuşisem să depăşesc trauma, dar noaptea, acele întrebări nerezolvate îmi tulburau cu violenţă somnul. Îi visam pe mama şi pe tata. Îşi schimbau fără încetare feţele, împrumutând pe rând trăsăturile lui Armande, ale lui Andrew, ale Marthei, Luisei ori ale lui Johann sau Kasper. Visam că dorm într-o uriaşă baltă de sânge, ori că pe unghie îmi apărea o pată neagră şi purulentă, care apoi îmi cuprindea degetul mare, mâna, urcând de-a lungul braţului pentru a-mi ajunge la umăr, la gât, la bărbie. Pata aceea îmi rodea carnea, dinţii, pielea, ochii. Era o otravă

ultravioletă care mă distrugea şi pentru care nu exista antidot. Mă trezeam ţipând, transpirat, fără totuşi s-o trezesc pe Rebecca, care se refugia şi ea în somnul acela opac şi asemănător morţii. Atunci mă trezeam şi mă apucam de treabă, prea înspăimântat că acel coşmar urma să revină, până când se trezeau şi ceilalţi. Contextul nu mă ajuta să-mi găsesc liniştea. Ancheta în 222

legătură cu Kasper bătea pasul pe loc, proiectele noastre imobiliare erau încetinite de un control financiar. Aveam sentimentul obscur că cineva ne trimisese respectiva inspecţie. Cu o duzină de inspectori fiscali în fiecare dintre şantiere, atmosfera nu putea fi decât detestabilă. Totuşi refuzam să

mă las impresionat. Nu aveam nimic să ne reproşăm. În materie de arhivare şi de organizare, Donna era o maşinărie de război; mă îndoiam că vreun agent ar fi putut să-i reproşeze ceva chiar şi în legătură cu cea mai neînsemnată factură. Marcus părea mult mai liniştit decât mine, dar acest control pica foarte rău, acum când aveam nevoie de bani pentru a cumpăra Sandmanor. Până la momentul acela, investiţiile mele fuseseră în mare parte autofinanţate. Cu excepţia casei din Village, ceea ce cumpăram mi se amortiza de la sine. Pe hârtie eram foarte bogat, dar nu aveam lichidităţi.

Pentru că nici Rebecca, nici Lauren nu voiau să se mute din Uptown, încercam să vindem ultimele două etaje ale turnului nostru, dar clienţi suficient de bogaţi ca să-şi permită acest tip de duplexuri nu se găseau pe toate drumurile.

Sandmanor costa o avere. Domnul Van der Guilt nu amesteca prietenia cu afacerile. Ni l-a trimis pe avocatul său. Când acesta din urmă mi-a spus preţul, n-am fost tocmai surprins, dar nu dispuneam decât de o treime din suma respectivă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru Rebecca.

Câştigase ceva bani din expoziţii şi într-o zi avea să devină una dintre cele mai bogate moştenitoare din Statele Unite, dar deocamdată relaţiile cu tatăl ei erau complicate. Îi asigura, bineînţeles, o rentă lunară generoasă, pe care ea o folosea cu reticenţă pentru că veniturile din pictură nu-i ajungeau. De la asta şi până la a-i cere să semneze un cec de câteva milioane era o distanţă

ca de la cer la pământ. Nu cred că Nathan Lynch i-ar fi refuzat ceva fetiţei lui dragi, dar ar fi folosit această pârghie pentru a-i cere diverse servicii în schimb. În ochii lui eu rămâneam un vânător de zestre de care trebuia s-o ferească. Bănuielile mele s-au confirmat rapid. Frumoasa mea, artistă

veritabilă şi fetiţă răsfăţată, nu cerea nimic în mod direct. I-a cerut lui Ernie o situaţie a finanţelor de care dispunea. Băgăciosul ăla a profitat de ocazie pentru a o chestiona. Cu o candoare care m-a lăsat cu gura căscată, ea i-a vorbit despre proiectul nostru, iar Ernie s-a grăbit să-şi informeze şeful

„despre ce era vorba”. Peste două ore, secretara lui Nathan Lynch a sunat-o pe Donna ca să mă convoace la o întrevedere. Tonul pe care a făcut-o nu mi-a plăcut, iar amintirea singurei noastre întâlniri nu a fost nici ea de vreun folos. I-am spus Donnei să-i transmită că agenda mea era plină pentru următoarele două luni. Dacă secretara lui Lynch avea să insiste, Donna trebuia să decline dată după dată, până când tipul ăla care n-avea nicio 223

intenţie să devină socrul meu avea să renunţe. N-aveam niciun chef să-i fac pe plac. Din punctul meu de vedere, era o cauză pierdută. Donna a folosit toate consemnele. Domnul Lynch, căruia nimeni nu îndrăznea să-i spună nu, probabil că a înnebunit de furie, pentru că a doua zi la prima oră, dragul de Ernie şi-a făcut apariţia la Z & H. L-am făcut să aştepte două ore la uşa biroului meu fără să-i primesc. Nathan a apelat atunci la Frank Howard, care a vorbit cu Marcus, care mi-a făcut morală fără convingere şi fără succes.

Credeam că-i umilisem destul pe măreţul Lynch pentru a-l descuraja. I-am subestimat însă caracterul de rahat şi afecţiunea pe care i-o purta fiicei lui.

În timp ce luam masa la Phoenix cu Michael Wilmatt, un reputat arhitect cu care lucram la unul dintre noile noastre proiecte, l-am văzut apărând împreună cu Ernie. îmbătrânise mult în ultimele optsprezece luni. Faţa lui, departe de culoarea roşiatică pe care i-o ştiam, era palidă, aproape cadaverică. Am fost din nou frapat de cât era de scund. Era şi el conştient de asta, pentru că şi-a îndreptat spatele şi şi-a lungit gâtul, apoi s-a îndreptat spre noi. Fără să salute, mi-a cerut să discutăm în particular. Am fost tentat să-i refuz, dar eram curios să aflu ce voia şi nu aveam de gând să fac o scenă

de faţă cu Michael Wilmatt. M-am scuzat faţă de acesta din urmă şi l-am urmat pe tatăl Rebeccăi într-un salon separat. Ernie a vrut să ne însoţească, dar m-am exprimat foarte clar spre Nathan:

— El nu vine.

— Ba bine că nu! a protestat avocatul.