Oare aş fi avut curajul necesar? Nu ştiu. Reichul era o maşinărie periculoasă
şi brutală. Or, pe mine nu numai că m-a cruţat, dar m-a adus mai aproape de tot ceea ce conta. Generaţia voastră nu poate înţelege condiţiile în care am trăit atunci. Odată problema depistată, e uşor s-o judeci. Noi mergeam pe nisipurile mişcătoare ale unei realităţi deformate. Istoria e scrisă de învingători şi din această postură sigur că regret, dar eu sunt şi am fost întotdeauna un om de ştiinţă.
Am păstrat o tăcere care îl condamna, aşa că a abandonat subiectul şi a revenit la poveste:
— La Fort Bliss, eram prizonieri în condiţii de pace. Nu aveam voie să
părăsim baza fără escortă. Trăiam în barăci sufocante şi prost întreţinute.
Acoperişul din tablă de zinc nu era izolat şi vara se făceau înăuntru vreo 45
de grade. La Peenemünde eram răsfăţaţi, în Statele Unite calculam fiecare centimă. Toate proiectele pe care le propuneam erau respinse. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu demonstraţiile de astronomie de la Rotary Club sau din şcoli. Am învăţat engleza, pe care nu o vorbeam pe-atunci foarte bine. Mai multe eşecuri decât progrese. Apoi, încet-încet, ne-au aprobat permise de şedere. Echipa mea s-a destrămat. Cei care au avut posibilitatea au plecat în sectorul privat, unde talentul lor era căutat şi salariile erau mai mari. Au fost cei mai răi ani din viaţa mea, mi-a mărturisit el.
Această afirmaţie m-a înfuriat din nou. Cei mai răi ani din viaţa lui von Braun, sau cel puţin cele mai urâte luni, ar fi trebuit să fie cele în care exploatase şi omorâse mii de sclavi în uzina subterană de la Dora, nu cele de vacanţă prelungită în Texas. S-a lăsat din nou o tăcere profundă, pe care tot el a întrerupt-o:
— Militarii se mulţumeau să inventarieze informaţiile despre V₂ şi să-şi însuşească tehnologia. Am făcut chiar nişte exerciţii în deşertul White Sands din New Mexico. Americanii chemau presa şi ne scoteau din barăci ca pe nişte animale de circ. Maimuţărelile noastre de savanţi erau pe larg relatate în presa internaţională pentru a-i înfricoşa pe ruşi în noul Război Rece care începuse. Serveam drept Omul Negru. Pierduserăm deja foarte 179
mult timp când Ministerul Apărării ne-a permis în sfârşit să studiem, de manieră teoretică şi fără niciun suport financiar, potenţialele aplicaţii ale rachetelor noastre. În acel moment am înţeles că loviturile la cap pe care le primise în timpul războiului îi şterseseră aproape în întregime memoria ştiinţifică lui Johann. El, care fusese unul dintre cei mai străluciţi cercetători ai noştri, nu-şi mai aducea aminte de nimic.
— I-aţi cerut să plece?
— El a fost cel care a vrut să ne părăsească. Nu mai suporta acea situaţie. Cercetarea fusese nucleul vieţii lui. Îşi pierduse femeia pe care o iubea, familia, ţara. Nu mai putea să-şi facă meseria. Viaţa lui nu mai avea niciun sens. Bineînţeles că mai erai şi tu, dar Johann era prea distrus ca să-ţi mai poată face loc în viaţa lui.
— Credeţi că şi-ar fi putut pune capăt zilelor?
— A plecat de la Fort Bliss împreună cu Marthe la doi ani după ce am ajuns acolo. Îşi găsise un loc de muncă într-o uzină agricolă care fabrica îngrăşăminte şi pesticide. N-aveam niciun motiv să-i împiedic. De altfel, nu era singurul care pleca… în acel moment nu aveam nimic de oferit acelor oameni care mă urmaseră orbeşte într-o ţară pe care nu o cunoşteau.
— N-aţi mai ţinut legătura cu el?
— Am încercat de mai multe ori să sun la el la birou. Nu mi-a răspuns niciodată. Când întrebam de el, telefonista îmi spunea invariabil: „Domnul Zilch este bine”. M-am gândit că-i trezeam prea multe amintiri dureroase.
Luisa, războiul, amnezia lui…
Von Braun mi-a propus să mergem să luăm prânzul împreună. Ciudat pentru mine, dar nu-mi era foame şi voiam să ne continuăm discuţia. Mai aveam mii de întrebări pe care aveam de gând să i le pun. M-a condus la cantina rezervată directorilor NASA. Foarte mare, era luminată de un perete de sticlă. O duzină de mese acoperite cu feţe albe şi luxos aranjate ocupau întreg spaţiul. Nu se vedea nicio femeie la orizont, nici măcar la servire. Von Braun şi-a salutat câţiva colegi. Toţi îl priveau cu respect, chiar cu timiditate.
Bărbatul acesta, îmi spuneam, avea o uimitoare capacitate de adaptare.
După ce fusese adulat de regimul nazist, era acum omul celei mai puternice ţări din lume. Nu puteam decât să mă înclin, făcând abstracţie de consideraţiile de ordin moral, în faţa acestui tur de forţă. Von Braun avea un apetit solid şi perspectiva mesei i-a redat jovialitatea. Am încercat o altă
abordare:
— Şi Marthe? Ce-mi puteţi spune despre ea?
— Era o femeie voluntară, cu un caracter puternic. Dacă îşi punea ceva în cap, era greu s-o convingi de contrariu.
180
— Vă înţelegeaţi bine?
— Da şi nu. Se ocupa de tine într-un mod admirabil, nimic de zis. Era inteligentă, instinctivă. Era şi curajoasă, lucru dovedit în momentul în care ne-am predat americanilor. Când s-a despărţit de soţul ei şi a venit să
locuiască împreună cu noi la bază, a făcut studii de infirmieră pentru a putea să se întreţină singură. Alte femei la fel de tinere s-ar fi mulţumit să rămână
sub protecţia cumnatului, dar Marthe era genul independent. Voia să fie stăpână pe destinul ei. Luisa, mama ta, o adora.
— Şi atunci de ce nu vă prea înţelegeaţi cu ea?
— Eu o apreciam, dar celelalte femei din grup n-o plăceau. Se iscau tot timpul tot felul de bârfe. Marthe nu lăsa de la ea. Era o solitară. Se ţinea la distanţă. Avea şi ciudăţeniile ei. Reacţii deseori iraţionale…
— Ce fel de ciudăţenii?
— Din momentul în care ne-am întâlnit în Bavaria, Marthe a început să-i antipatizeze pe Johann. Credea că era periculos pentru copil. Nu voia să-i lase să se apropie de tine. Nu poţi împiedica un tată să-şi ia în braţe copilul!
E adevărat că Johann era tulburat, că-şi pierduse memoria, dar ea ar fi trebuit să dea dovadă de înţelegere, de răbdare. Să-l ajute şi să te ajute să
stabiliţi o legătură afectivă. Ea, dimpotrivă. Ba chiar a încercat să fugă cu tine. Marthe nu era mama ta şi maniera aceea de a te apăra avea în ea ceva disproporţionat.
Chelnerul a venit să ne ia comanda. Destins de perspectiva mesei, von Braun a băut două pahare mari de vin roşu şi şi-a întins cu generozitate unt pe pâine înainte să-i pot atrage din nou atenţia:
— Aveţi idee ce s-a întâmplat cu Marthe? l-am întrebat.
— Din nefericire, nu, a răspuns el cu un aer dezamăgit. Nu prea îţi pot fi de mare ajutor. Singurul lucru pe care pot să ţi-l spun e că Marthe n-ar fi permis niciodată să fii adoptat. Niciodată! Nu cerea nimic de la viaţă, decât să se ocupe de tine. Aproape nimeni nu te putea atinge în prezenţa ei.
Avusese pentru mama ta o afecţiune… cum să spun, o afecţiune pasională, uneori deranjantă, pe care a transferat-o asupra ta. Tind să cred că
tensiunile între ea şi tatăl tău de-aici proveneau. Când trăia, Luisa era un tampon între ei. După dispariţia sa, ai devenit o miză. Oare Johann a îndepărtat-o, exasperat că nu te putea avea doar pentru el? Dar în cazul acesta de ce ai ajuns la orfelinat? O fi fost Marthe victima vreunui accident?
Nu-mi explic ce s-a putut întâmpla…
