Nu m-am obosit să-i răspund şi m-am adresat din nou şefului său:

— Ori rămâne la uşă, ori plec.

Nathan Lynch l-a îndepărtat pe Ernie cu un gest sec. Salonul era minuscul, împodobit cu decoraţiuni greoaie. S-a instalat pe canapeaua capitonată din catifea bleu. M-am aşezat în faţa lui pe unul dintre fotoliile tapisate cu acelaşi material.

— Ce încerci să faci cu fiica mea? a început el.

— Nu fac nimic din ceea ce ea nu-şi doreşte.

— Eşti conştient că n-o să te las să te însori cu ea fără contract prenupţial.

— Foarte bine, pentru că nu intenţionăm să ne căsătorim.

— Asta pentru că nu faci decât să te joci cu ea.

— Rebecca e cea care nu vrea să se mărite. Nici cu mine, nici cu altcineva. Cred că idilicul cuplu pe care îl formaţi cu doamna Lynch nu constituie un model pe care ar fi tentată să-i urmeze…

— Insolenţa n-o să te ajute cu nimic.

— Grosolănia dumneavoastră cu atât mai puţin.

224

Nathan Lynch a făcut o pauză. I-ar fi plăcut să mă facă praf din trei fraze, dar nu era sigur că va reuşi.

— Deci vreţi să cumpăraţi o casă împreună.

— Exact.

— Să nu vă aşteptaţi să vă semnez un cec în alb. Dacă plătesc această

achiziţie a fiicei mele, intenţionez s-o şi protejez. După câte am înţeles, ai o tendinţă supărătoare de… a-ţi diversifica interesele.

— Nu ştiu pe ce bârfe vă fondaţi aluziile, dar nici n-o să intru cu dumneavoastră în detaliile vieţii mele private. Cât despre banii dumneavoastră, nu mă interesează absolut deloc.

— M-am resemnat în legătură cu castelul vostru de nisip… Cu micile tale găinării financiare n-o să reuşeşti să cumperi o proprietate de genul acela. A făcut din nou o pauză. Totuşi, nu vreau s-o privez pe fiica mea de ceva ce-şi doreşte doar pentru că şi-a ales persoana nepotrivită cu care… să

se asocieze. O să fiu sincer, a continuat el aplecându-se spre mine cu dinţii strânşi şi o privire metalică. N-ai nici familie, nici educaţie, nici avere. Un fizic oarecare. O inteligenţă medie şi niciun strop de moralitate. Nimic care să justifice timpul pe care îl petrece cu tine.

Bruma mea de educaţie s-a spart în bucăţi:

— Poate că reuşesc s-o fac să juiseze, i-am servit-o cu un surâs.

A tresărit ca şi cum i-aş fi dat o palmă. După un scurt moment în care a părut să se sufoce, a început să-mi urle în faţă tot ce credea despre mine.

M-am ridicat.

— Vedeţi de ce nu voiam să ne întâlnim? Cel mai sigur pentru fericirea fiicei dumneavoastră, a dumneavoastră personal şi a mea ar fi să ne ignorăm. Până acum ne-am descurcat foarte bine.

— Rahat mic cu ochi! N-o să te ignor deloc! O să-ţi sabotez toate afacerile pe care o să încerci să le faci şi o să-mi fac o datorie de onoare în a te ruina pe tine şi pe prietenul tău. Nu-ţi imagina c-o să te descotoroseşti cu una cu două de inspectorii care chiar în acest moment îţi periază toate actele contabile. Mâine la prima oră o să-ţi mai vină şi alţii pe cap. N-o să mai poţi face niciun pas fără să te loveşti de mine. O să-ţi fac până şi aerul imposibil de respirat.

— Păcat că n-aţi folosit toată această energie pentru a vă răzbuna soţia, în loc s-o închideţi la nebuni. Nu aveţi niciun simţ al priorităţilor, i-am servit-o eu.

M-a ameninţat cu pumnul, zbierând în continuare. M-am temut că n-o să-mi mai pot păstra mult timp calmul, aşa că am ieşit. În vestibul aştepta un Ernie palid precum şervetele de bucătărie. Mi s-a părut că zăresc în ochii lui 225

o sclipire de teamă ori de admiraţie. Nu cred că vedea des pe cineva în stare să-i ţină piept lui Nathan Lynch. M-am îndepărtat fără niciun cuvânt şi, întorcându-mă la Michael Wilmatt, i-am propus să mergem la alt restaurant, unde să putem vorbi în linişte. Ceea ce am şi făcut. Eram destul de mândru de felul în care îl expediasem pe bătrân, chiar dacă îmi făceam ceva probleme în legătură cu consecinţele pe care ieşirea mea risca să le producă.

N-am putut să-i ascund Rebeccăi incidentul: un ziarist de la New York Gossip se aflase în restaurant în momentul în care Nathan Lynch s-a hotărât să mă

abordeze. Fusese martor la debutul scenei, la întâlnirea noastră privată şi la plecarea mea în grabă. Îi fusese apoi foarte uşor, manevrând câteva bancnote, să interogheze personalul ca să poată reconstitui esenţialul întâlnirii noastre. A doua zi, ziarul titra în paginile de „social”: „ Nathan Lynch s-a lăsat linşat…

Primelerândurisugerauatmosfera: Nu vreau milioanele tale, prefer s-o „iau” pe fiica ta… şi ei îi place la nebunie, i-a declarat Werner Zilch miliardarului în timpul unei altercaţii violente la Phoenix.

Eram consternat. Rebecca nu citea niciodată ziarul respectiv, dar nişte prietene bine intenţionate se grăbiseră s-o sune ca să-i dea vestea. În dimineaţa aceea, lucram acasă. A venit să se planteze în faţa mea, cu un exemplar din mizeria aia în mână:

— Să nu-mi spui că ai putut zice aşa ceva…

— Ce să spun? am întrebat-o plouat.

— Prefer s-o „iau” pe fiica ta şi ei îi place la nebunie…

— Nu, nu am spus aşa ceva, am afirmat fără să clipesc.

— Şi intenţionai să-mi spui, când?

— Nu voiam să te necăjesc…

— Chiar era necesar să-i provoci?

— Dar nu l-am provocat! El m-a urmărit după ce l-ai sunat pe Ernie şi i-ai povestit despre proiect. Tatăl tău e cel care s-a repezit ca un sălbatic la mine în plin restaurant.

— Nu contează! a exclamat ea.

I-am povestit scena în detaliu – schimbând un minimum de lucruri în favoarea mea. S-a făcut roşie ca focul de furie şi după ce a aruncat ziarul, s-a repezit la telefon.

— Bună, Esther, vreau să vorbesc cu tata. Nu, chiar acum. Nu mă

interesează că e ocupat. Dacă vrea să mă mai vadă vreodată, o să iasă din şedinţă. Exact… Aştept.

S-a aşezat pe biroul meu, cu picioarele atârnându-i în aer. M-a rugat să plec. Cum nu mă înduram, m-a fulgerat cu privirea şi pentru prima dată

226

am găsit la ea o asemănare cu Nathan. Mi-am oferit plăcerea de a rămâne în spatele uşii şi am petrecut câteva minute delicioase profitând de conversaţia lor tensionată, înainte s-o aud pe Rebecca coborând de pe birou. M-am îndepărtat. Continuând să-i facă o scenă tatălui ei, a venit trăgând de firul telefonului, să verifice dacă nu ascultam. Am scăpat la mustaţă. Telefonul de pe cealaltă linie a sunat tocmai atunci. Era domnul Van der Guilt, care mă

invita la masă:

— Presupun că aveţi ceva probleme cu banii pentru Sandmanor, pe care încerc să v-o vând în forţă, s-a amuzat el. Cred că am găsit o soluţie. Hai să vorbim…