— Nu, mulţumesc.
Până ca von Braun să apuce să iasă, Bonnie, secretara lui, a apărut cu un platou în mână. Mi-a pus în faţă paharul de apă pe care îl cerusem şi l-a servit pe şeful cu ei cu o cafea cu două linguriţe de zahăr, adresându-i-se cu deferenţă şi admiraţie.
172
— Deci, nu vorbeşti germana? m-a întrebat savantul după ieşirea ei.
— Niciun cuvânt.
— Nu reuşesc să-mi dau seama ce s-a putut întâmpla…
După un scurt moment de tăcere, în care a bătut cu degetele pe marginea canapelei, von Braun s-a uitat la ceas şi s-a ridicat.
— Ai mâncat?
I-am făcut semn din cap că nu. A chemat-o pe Bonnie prin interfon şi a rugat-o să-i spună ce întâlniri avea programate. Le-a anulat pe toate până la ora 4 după-amiaza şi s-a aşezat din nou pe canapea.
— Foarte bine, o să te mai reţin. Mai avem nevoie de ceva timp.
Nu mă aşteptasem să întâlnesc un om atât de atent. Portretul pe care mi-l făcuse Rebecca despre crimele lui nu se potrivea cu farmecul şi cu inteligenţa care îi străluceau în ochi. Von Braun era cald, extrem de empatic.
— Dat fiind tot ce mi-ai spus, nu sunt prea sigur că te pot ajuta cu ceva, dar spune-mi totuşi ce ai venit să cauţi…
— Am foarte multe nelămuriri în legătură cu părinţii mei biologici.
Am reuşit să le dau de urmă până la Fort Bliss şi deci până la dumneavoastră, dar din momentul sosirii lor în Statele Unite firele poveştii se amestecă…
Mi-am luat geanta şi am scos faimoasele fotografii. Am ales două
dintre ele şi le-am aşezat în faţa lui.
— Mai devreme aţi menţionat-o pe mama mea biologică. Aţi spus chiar că sunt finul dumneavoastră, aşa că deja mă puteţi ajuta, cu siguranţă, spunându-mi care dintre cele două femei este Luisa Zilch…
Von Braun a luat fotografiile în mână. Cu un aer grav şi încărcat de nostalgie, mi-a arătat-o pe tânăra blondă:
— Iat-o. Eram atât de tineri… a suspinat. Nişte copii… Fotografia asta a fost făcută înainte de război. La Peenemünde.
— Aveţi idee ce s-a întâmplat cu ea? am insistat eu.
A făcut o scurtă pauză ca să mă privească cu un amestec de teamă şi compasiune. Mi-a pus din nou mâna pe umăr şi mi-a spus:
— Bietul meu prieten, e moartă de ani de zile… Dinainte de a veni noi în Statele Unite.
Văzându-mă şocat, a luat din barul de sub bibliotecă o sticlă de whisky şi două pahare, în care a turnat cu generozitate.
— Cred că ai nevoie de ceva mai tare decât cafeaua. Şi eu la fel.
— Din ce cauză a murit?
Directorul von Braun şi-a ales cuvintele cu grijă:
— A fost grav rănită în timpul bombardării Dresdei.
173
Din expresia de pe faţa mea şi-a dat seama că n-avem nici cea mai vagă idee unde se află Dresda.
— E un oraş din Germania, unul dintre cele mai frumoase din câte există. În timpul războiului, englezii l-au ras de pe faţa pământului. Casa în care locuia mama ta a fost atinsă. Nişte soldaţi au scos-o de sub dărâmături, dar nu a mai putut fi salvată. A mai trăit doar cât să-ţi dea ţie naştere…
A continuat să-mi povestească ceea ce ştia despre împrejurările morţii Luisei, când, la un moment dat, am avut un flash. Visul care mă
bântuia de ani întregi a revenit cu brutalitate. L-am înţeles dintr-o lovitură.
Era prima mea amintire. Un eveniment atât de monstruos, încât mi s-a întipărit în memorie înainte de a fi conştient de orice altceva.
La început zăresc o femeie blondă, foarte frumoasă, alergând. După
câţiva metri o văd căzând. Rămâne lipită de pământ ţintuită de o forţă
invizibilă, apoi e întoarsă brutal pe spate. Mă apropii şi ea îmi vorbeşte. Mă
simt absorbit ca într-o prăpastie de privirea ochilor ei imenşi, de un albastru sumbru> aproape supranatural. Se uită la mine cu o tandreţe infinită şi îmi spune lucruri pe care în vis le înţeleg, dar pe care nu mai reuşesc să le pătrund la trezire. Apoi, decorul se schimbă complet. Mă detaşez de lume, ca să asist la Apocalipsă. Sunt acolo, văd cum dispar lucrurile şi oameni. Nu am nicio percepţie fizică.
Văd foc, dar nu-i simt căldura. Văd oameni urlând, dar nu înţeleg ce strigă, clădiri pulverizându-se, dar praful lor nu-mi intră în gură, bucăţi de zid zburând în toate părţile, jară să mă atingă. Nu-mi dau seama ce vârstă aş
putea avea în vis. Nici dacă stau în picioare, aşezat sau lungit. Cu atât mai puţin, dacă sunt viu sau mort. După un scurt moment, un sunet infernal începe să se facă auzit, crescând în intensitate. Îmi dau atunci seama că
zgomotele înspăimântătoarei apocalipse nu ajung până la mine, deoarece sunt acoperite de sunetul acela învăluitor care seamănă cu o bătaie şi mă
