214

— Dacă cel puţin asupra acestui punct aţi reuşit să cădeţi de acord, sunt foarte fericit. Până una alta, vă anunţ că noi nu mai suntem dispuşi să

vă găzduim certurile. Ajunge! Basta! M-am săturat! Şi pot să v-o mai spun încă într-o duzină de limbi, dacă e necesar. Hai, Lauren, noi am plecat.

A împins-o pe sora mea în prima maşină rezervată, a urcat şi el şi făcându-i semn şoferului să demareze, ne-a lăsat baltă fără cel mai mic semn de regret. Am deschis uşa celei de-a doua maşini pentru Rebecca, gest de galanterie cu care nu prea eram obişnuit. S-a urcat, mormăind un „merçi”

care nu prevestea nimic bun. M-am aşezat lângă ea şi i-am cerut şoferului să

ridice geamul dintre noi ca să nu ne asculte conversaţia. Rebecca a vrut să

încheie ostilităţile:

— N-are rost. Nu mai e nimic de spus.

— Cum adică, nu mai e nimic de spus?

— S-a terminat, o ştii şi tu prea bine.

— O, dar nu ştiu chiar nimic! Eu, în orice caz, nu am terminat. Nu se pune problema să te evapori din nou, învăluită în secretele şi în explicările tale esoterice. Îmi datorezi măcar o explicaţie.

— Ştii bine de ce nu va merge. Treaba asta cu noi doi.

— Ei bine, nu. Nu ştiu. Nu sunt desigur decât un mascul limitat, dar nu văd de ce. Tatăl meu biologic nu are nimic să-şi reproşeze. Nu i-a făcut nici cel mai mic rău mamei tale. Nu văd nimic altceva care s-ar putea pune în calea fericirii noastre.

— Eşti de o rea-credinţă care mă depăşeşte! s-a enervat ea. Problema n-a avut niciodată de-a face cu tatăl, cu unchiul ori cu cine ştie ce faptă din trecut pentru care tu nu eşti responsabil, ci cu lucrurile pe care le-ai făcut tu.

Şi cu temperamentul tău, pe care nu l-am putut niciodată schimba. E felul tău de-a fi. Natura ta. Asta eşti şi gata.

— Dumnezeule, dar despre ce vorbeşti? m-am enervat la rândul meu.

— M-ai înşelat. Din nou şi din nou şi din nou.

— Nu te-am înşelat niciodată! am exclamat, stupefiat de ieşirea ei.

— Joan, numele ăsta nu-ţi spune nimic? Vanessa Javel, editoarea, nici atât? Eve Mankevitch, psihiatra? Annabel, colega mea de clasă? Şi Sibyl-pompon? Cea mai idioată dintre verişoarele Lynch, fir-ar să fie! Să nu-mi spui că au fost doar întâmplări ori că te-ai îndrăgostit subit! Ca să nu mai vorbim de chelneriţe, recepţionere şi femei măritate! Te-ai culca şi cu un fotoliu de club dacă ar purta perucă. Eşti absolut insuportabil!

Am fost atât de uimit, încât pentru moment n-am ştiut ce să mai spun.

Rebecca nu mă lăsase niciodată să bănuiesc că ar fi geloasă. Din contră, părea de o indiferenţă care mă exasperase în multe ocazii.

215

— Dar Rebecca, de ce nu mi-ai spus niciodată nimic?

— Dacă n-ai destulă decenţă şi sensibilitate să înţelegi singur, nu am de gând să trăiesc cu tine.

— De unde vrei tu să ghicesc ce ai pe suflet dacă nu-mi spui?

— Ţi-am spus-o chiar ieri.

— Rebecca, m-ai părăsit de luni de zile fără un cuvânt. Ieri nu ai făcut decât să arunci un apropo. N-am înţeles nimic de felul ăsta.

— Ba ai înţeles foarte bine.

— N-aveam nici cea mai vagă idee. Am crezut că ai plecat din cauza lui Kasper, ori a lui Johann, ori a tuturor acelor chestii cu care ne-am muncit creierii în ultimul timp.

— Te-am părăsit fiindcă mă înşelai.

— Nu, te-am înşelat pentru că m-ai părăsit. Numele alea pe care le-ai pomenit, femeile alea de care nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, m-am întâlnit cu ele pentru că mă simţeam singur. Pentru că m-ai abandonat. Chiar şi pe Joan, o tipă genială, care merita s-o iubesc şi s-o respect mai mult, am părăsit-o imediat în clipa în care te-ai întors. Cum ai fi vrut să ghicesc? Aveai un aer atât de detaşat…

— Şi ce-ai fi vrut? Să mă arunc la picioarele tale? N-ai să ai niciodată

această satisfacţie.

Ochii îi străluceau şi obrajii i se îmbujoraseră. Pieptul i se ridica palpitând sub pardesiul alb. Îi vedeam zbătându-se pe gât acea venă care îmi amintea de momentele noastre de amor. Părul ridicat îi dezvelea curba copilărească a gâtului. Mâinile i se jucau nervos cu bareta genţii. Mă

înnebunea.

— Chiar şi atunci când eşti nervoasă, nu mă pot împiedica să te iubesc… i-am murmurat.

Am simţit-o cedând. Mi-a aruncat o privire în care mânia se diluase, dar şoferul a ales tocmai acel moment ca să coboare geamul despărţitor şi să

pună o întrebare stupidă:

— Doamna coboară în acelaşi loc cu domnul?

— Pentru moment, nu coboară nimeni. Mergeţi mai departe, am ordonat eu sec.

Trebuia neapărat să câştig timp… Să vorbesc şi să tot vorbesc până o s-o conving. S-o leg de mine prin cuvinte, s-o fac să se pătrundă de tandreţea mea, s-o înnebunesc cu mângâieri. Să rămână a mea. Numai a mea.

— Să merg unde? s-a impacientat şoferul.

— Drept înainte. Mergeţi înainte şi nu mai opriţi. Şi mai ales nu ne mai întrerupeţi! l-am repezit, ridicând geamul şi trăgând perdeaua.

216

— Nu te lua de el, n-are nicio vină! a protestat Rebecca.

— Nici eu n-am, aşa că nu simt nicio remuşcare.

— Nu da vina pe alţii pentru problemele noastre. Ai terorizat bietul om! — Ce cuvinte mari! Te rog nu schimba subiectul.

Se lăsase noapte. Eram în sfârşit singuri şi liberi să ne înfruntăm. Am continuat în acelaşi registru ore întregi. Am ţipat, am râs, am plâns, ne-am sărutat, ne-am acuzat şi ne-am cerut iertare. Ne-am pedepsit şi ne-am produs plăcere. În egală măsură. Eram din nou într-o maşină, la fel ca în seara când făcusem prima oară dragoste, după cina de pe acoperişul din Brooklyn. Mergeam fără nicio ţintă. Mişcarea era suficientă pentru a ne înăbuşi întrebările. Eram unul lângă altul, unul împotriva celuilalt, unul pentru celălalt. În întregime absorbiţi de moment. Fascinaţi de a fi în continuare fascinaţi unul de altul. Alchimia pe care crezuserăm că am pierdut-o, acea alchimie pe care o căutaserăm în cele mai profunde zone ale sufletelor noastre încercate, apoi în corpurile mute ale altor femei şi poate ale altor bărbaţi, o descoperiserăm din nou. Goi, înveliţi într-o pătură din lână aspră pe care o găsisem sub banchetă, ne simţeam împliniţi şi, ca de fiecare dată când fericirea ne lovea, înfometaţi. Tocmai voiam să-i cer şoferului să ne ducă la un restaurant deschis nonstop din Rockefeller Center, când maşina s-a zdruncinat şi s-a oprit cu o smucitură suspectă. Am aşteptat vreo zece minute nemulţumiţi şi, cum nu se întâmpla nimic, am dat la o parte perdeaua. Cabina era goală. Mi-am luat blugii şi tricoul şi am coborât.

Ne aflam undeva la ţară. Lumina gri a zorilor se împletea cu o umezeală

proaspătă şi parfumată. Rezemat de un copac de pe marginea drumului, şoferul fuma. Era o namilă de om. M-a observat şi a aruncat ţigara.