M-am oprit şi m-am uitat la Rebecca cu o privire care dădea de înţeles că acum nu mai era loc de minciună.
— Mama ta ştie că suntem împreună?
Frumoasa mea a roşit, ceea ce-mi demonstră că nu ştia.
— E în spital. Şi-a pierdut complet uzul raţiunii. Doctorul Nars mi-a interzis categoric orice vizită. Tata are încredere în el ca într-un sfânt. Nici el nu se simte mai bine… În unele momente îl înţeleg, în altele deloc. În locul lui, mi-aş fi pus toată averea în joc ca să-i găsesc pe criminal şi să-i fac să
plătească. În loc de aşa ceva, îşi petrece tot timpul la căpătâiul mamei calmând-o când delirează şi citindu-i. N-am niciun chef să mă lupt cu el, aşa că aştept să plece, ca să mă pot furişa s-o văd.
— Cum reuşeşti? s-a mirat Lauren.
167
— Merg în serile cu meciuri de baseball. Paznicul clinicii rămâne lipit de ecranul televizorului şi nu mai bagă pe nimeni în seamă. Sar gardul de la grădină şi mă strecor la etajul al treilea.
— Căţărându-te pe perete, presupun… am adăugat eu.
— Da. Ultima dată am tras o spaimă. Streaşină a cedat dintr-odată şi mi-aş fi rupt cu siguranţă gâtul, dacă storul exterior al sălii comune nu mi-ar fi atenuat căderea. Am reuşit să mă ridic şi să dispar înainte să mă găsească
agenţii de securitate. După acel accident, când pentru o fracţiune de secundă
am crezut că totul s-a terminat, am simţit nevoia să te văd… Aşa că am venit şi am sunat la uşă, a surâs ea cu tristeţe. Te întrebai de unde toate vânătăile alea. Acum ştii.
Am simţit sângele scurgându-mi-se din obraji:
— De-acum înainte îţi interzic să sari de pe orice altceva care nu e un taburet! Şi azi după-amiază am tras o spaimă pe tema asta.
Lauren mi-a întins fotografiile pe care tocmai le studiase în detaliu.
Am încercat şi eu să descopăr în ele vreun sens, vreun indiciu care mi-ar fi permis să ies din ceaţa în care mă aflam.
— Încerc să înţeleg, dar nu reuşesc… Cum ai reuşit să faci rost de cadrele astea la Fort Bliss?
— Când m-am întors din Germania, Dane mi-a dat o mână de ajutor. A pus în mişcare reţeaua. Am aflat că existase un oarecare Johann Zilch implicat în operaţiunea Paperclip.
— Paperclip? a întrebat Marcus.
— E numele de cod al misiunii care a făcut posibilă, în cel mai mare secret şi în cea mai flagrantă ilegalitate, aducerea a o mie cinci sute de savanţi şi ingineri nazişti în Statele Unite. O sută optsprezece dintre ei au petrecut câţiva ani la Fort Bliss, în Texas. M-am dus acolo împreună cu Dane.
Intrarea în bază este strict interzisă, dar prefăcându-ne că pierdem timpul pe la Ellas Diner, restaurantul la care mănâncă soldaţii şi personalul bazei, făcând cinste cu câteva pahare şi punând întrebările potrivite, am reuşit să
dăm de o femeie care fusese secretara comandantului James Hamill, care se ocupase de savanţi în acea perioadă. Femeia mai lucrează încă acolo. I-am dat de înţeles că era rost de bani frumoşi dacă ne ajuta să punem mâna pe anumite informaţii. Trăieşte singură şi e în preajma pensiei, aşa că a muşcat momeala. Voiam în primul rând lista cu savanţii şi cu familiile lor. Tipa a notat numele false pe care i le dădusem şi numărul de telefon la care ne putea găsi. Câteva săptămâni mai târziu, ne-a vândut preţioasa listă. Ne-a mai oferit şi un indiciu foarte important. Întrebând-o dacă îşi mai amintea de Johann Zilch, femeia ne-a povestit un eveniment deosebit de interesant…
168
„Nu-mi plăcea tipul ăla” a recunoscut de la început. După câteva pahare de tequila, a devenit mai comunicativă. În 1946, secretara se împrietenise cu Luisa, soţia lui Johann Zilch. Şi-i amintea bine pe amândoi şi mai ştia şi povestea care stârnise un adevărat scandal. Soţii Zilch aveau un copil, ne-a mai spus ea, un băieţel adorabil de un an şi jumătate. Era un adevărat năzdrăvan, zicea, hotărât, blond, cu ochi albaştri.
M-am foit nervos pe canapea:
— Cum îl chema?
— Îl chema Werner, dragul meu… Băieţelul erai chiar tu. Am verificat pe lista cu savanţii. Johann Zilch a venit aici împreună cu von Braun în septembrie 1945. Au aterizat la New York, au petrecut un timp la o bază din Massachusetts şi apoi au fost trimişi la Fort Bliss. Ulterior, Johann a trimis după soţia lui, Luisa, şi după copil.
Un ocean de întrebări, de amintiri şi de revoltă s-a răscolit iar în mine.
— Secretara mi-a povestit apoi acea întâmplare bizară. Johann avea probleme. Relaţiile cu colegii erau foarte tensionate şi doar von Braun părea să-i protejeze. Se ocupa foarte puţin de fiul lui. După câte înţelesese ea, nu-şi mai revenise în urma unui accident petrecut în timpul războiului. Într-o zi, şi-a bătut atât de rău nevasta, încât era s-o omoare. Luisa a cerut permisiunea să părăsească baza împreună cu fiul ei, dar la acel moment, savanţii şi familiile lor nu aveau încă nici permise de şedere, nici paşapoarte.
Nu erau autorizaţi să părăsească baza militară ori să intre în contact cu civili. Luisa a cerut atunci să se întoarcă în Germania cu tine, Werner, dar comandantul Hamill a refuzat-o. Două săptămâni mai târziu, secretara s-a măritat şi şi-a luat o lună de concediu. La întoarcere, Luisa, Johann şi copilaşul nu mai erau. Nu lăsaseră nicio adresă.
— Nu mai înţeleg nimic, am zis eu masându-mi tâmplele.
— Eu nici atât. Lipsesc prea multe elemente. Nu-mi mai rămâne decât un singur lucru de spus şi veţi şti şi voi tot atât cât ştiu şi eu: am întrebat-o pe secretara de la Fort Bliss dacă are vreo fotografie a Luisei, ca să încerc să-i dau de urmă. Până la urmă, mi-a vândut una.
Rebecca mi-a întins fotografia cu imaginea unei femei durduliiţmând în braţe un băieţel blond. M-am simţit emoţionat până la lacrimi văzându-mă în braţele mamei, descoperindu-i faţa pe care mi-o imaginasem de mii de ori şi pe care încercasem în van de atâtea ori s-o regăsesc din perioada fragedei mele pruncii, alături de vocea, parfumul, gesturile şi tandreţea ei.
Mă uitam la poza aceea cu toată pasiunea şi aviditatea reprimate timp de ani întregi. Încercam ca prin puterea privirii s-o fac să învie şi s-o recunosc.
Voiam să-mi oblig memoria să-i recunoască pe copilul care fusesem, pentru 169
a deveni parte din mine, piatra de temelie pe care urma să mă reclădesc. În timp ce priveam şi priveam tot mai concentrat, iluzia s-a spulberat brusc.
Mi-am simţit faţa asprindu-se:
— Ai remarcat şi tu, nu? a reluat Rebecca.
— Da, am replicat prompt. În fotografia din Germania pe care mi-ai arătat-o, Luisa Zilch era foarte blondă, cu faţa în formă de inimă şi ochi deschişi la culoare. Femeia care mă ţine în braţe în asta de aici are faţa rotundă şi părul şi ochii negri.
— Da, asta mă preocupă şi pe mine… Care dintre ele este adevărata Luisa? — Şi care dintre ele este adevărata mea mamă?
