înconjoară de peste tot.
Un sunet care circulă în jurul meu, tunător, dar familiar. Câteva momente pulsează înnebunitor şi mă asurzeşte complet. Totuşi nu intru în panică. Încep să fiu conştient de mine însumi. Sunt captiv într-o substanţă
roşie. Ca şi cum sângele victimelor ar fi înecat întregul univers, iar eu mă
zbat înotând în organele lor. Prin membranele ce mă înconjoară, văd lumini portocalii, voaluri care se sfâşie, apoi o boltă imensă şi pete albe şi purpurii alungite. Sunetul bubuitor se îndepărtează şi mie îmi pare rău. Ţipete ascuţite îmi perforează urechile. Ceva ca un acid sau ca un fum toxic îmi arde plămânii. Aud explozii. Pământul se cască. Mi se pare că întreaga omenire dispare, înghiţită. În momentul în care orice pâlpâire de viaţă încetează, 174
toate păsările amuţesc, apele, vântul, animalele şi inimile oamenilor nu mai bat, îmi dau seama de imensitatea singurătăţii în care rămân captiv.
Mii de elemente erau pe cale să mi se reaşeze în minte. Cu paharul în mână, mă uitam în gol probabil de secunde întregi, când mâna lui von Braun pe antebraţul meu m-a readus la realitate.
— Îmi pare rău că-ţi aduc o veste atât de proastă. Ştiu că e un şoc, a spus el, strângându-mi braţul, în timp ce cu mâna cealaltă umplea din nou paharele.
Mi-a povestit tot ce ştia despre moartea mamei mele, despre medicul care o ajutase, naşterea mea în biserica din Dresda chiar înainte de prăbuşirea ei. Mi-a vorbit mult timp despre cât de minunată era ea. Avea o irezistibilă forţă de seducţie, mi-a spus.
— Îl adora pe tatăl tău. Formau un cuplu atât de luminos. Mama ta se măritase foarte tânără. Avea doar vreo douăzeci de ani când a fost omorâtă.
Era o tânără absolut delicioasă. Un muzician extraordinar. Întotdeauna veselă. Îi plăceau natura şi plantele. De altfel, le şi studia… La Peenemünde era cea care umplea de flori straturile din faţa locuinţelor noastre. Făcea atâtea lucruri minunate. Şi noi, care credeam că va fi la adăpost în Dresda… a continuat după un moment de tăcere plină de regrete. Johann n-a mai fost acelaşi de la moartea ei.
— De ce a plecat ea de la baza militară?
— Tatăl tău a fost arestat. N-am mai avut veşti despre el timp de mai multe luni. Gestapoul ne supraveghea fiecare mişcare…
— Nu înţeleg. Era împotriva regimului?
— Bătuse câteva apropouri în acel sens, spunând cu voce tare ceea ce majoritatea dintre noi doar gândeam. Eu, în primul rând. Trebuie să înţelegi ce însemna Germania în acele zile… Alegerile nu erau simple. Von Braun m-a privit în ochi, aşteptând o aprobare din partea mea, care nu a venit, apoi a continuat: „Prietenii” tatălui tău l-au turnat la Gestapo. A fost arestat pentru sabotaj la câteva ore după aceea.
— Ce spusese, mai exact?
— Că voia să construiască nave spaţiale, nu rachete înarmate cu bombe. Că nu mai suporta să aibă mâinile mânjite de sânge.
Portretul creionat de von Braun se potrivea din ce în ce mai puţin cu ceea ce-mi spusese Rebecca. Din câte înţelegeam, Johann şi Luisa formau un cuplu fermecător, a cărui existenţă însemna iubire, floricele şi cercetări ştiinţifice. Oare naşul meu încerca să-şi apere colegii de generaţie împotriva acuzaţiilor ce li se aduceau de cei de-o seamă cu mine? Chiar dacă eram animat de aceeaşi revoltă ca şi Rebecca, refuzam să-i condamn aprioric.
175
— Şi atunci cine este această femeie brunetă? am întrebat, arătând spre cealaltă fotografie. A doua soţie a tatălui meu?
— În niciun caz, a surâs el. E mătuşa ta.
— Sora mamei? Nu seamănă deloc…
— Nu, soţia fratelui tatălui tău.
— Tata avea un frate?
— Un frate mai mare, Kasper Zilch.
Am tăcut un moment, în timp ce în capul meu toate scenariile pe care le imaginasem se schimbau. Alte întrebări şi-au făcut loc spre lumină:
— De ce poartă mătuşa mea numele de Luisa în listele de la Fort Bliss?
Von Braun s-a foit pe locul lui:
— Puteţi avea încredere în mine, l-am încurajat.
Ezita încă, încercând să-mi ghicească intenţiile.
— Vreau doar să aflu cine sunt şi de unde vin.
A prins curaj:
— După ce am ajuns în America şi primele efuziuni de entuziasm s-au stins, lucrurile au devenit foarte complicate. Ne puseserăm de acord în legătură cu plecarea din Germania, dar nu bătuserăm palma în legătură cu toate detaliile. La plecare, ne-au oferit doar un contract de muncă pe un an.
Nu erau de acord nici ca familiile noastre să ni se alăture. Au sfârşit prin a accepta soţii şi copii, dar atât. Nu, pentru părinţi; nu, pentru fraţi şi surori.
Johann fusese grav rănit cu câteva săptămâni înainte de terminarea războiului. Era slăbit şi tulburat. Nu era în stare să se ocupe de un bebeluş.
Marthe era hotărâtă să vină în Statele Unite ca să se ocupe de tine. Te adora.
Pe scurt, singura modalitate de a vă aduce pe toţi trei era să pretindem că
Marthe era soţia lui Johann şi, în consecinţă, mama ta. Era necesar să se dea drept Luisa.
— Şi i-aţi făcut acte false?
— La momentul acela, întreaga Europă era un haos… N-a fost prea greu să măsluim puţin realitatea. Erau milioane de morţi şi dispăruţi, niciun registru oficial nu era la zi. Nimeni nu şi-a dat seama de înşelătorie.
I-am mulţumit pentru încrederea pe care mi-o acordase şi l-am asigurat că n-o să vorbesc despre asta.
