— Unde suntem?

— În Long Island.

— În Hamptons?

— Da, a răspuns el, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai natural din lume.

— Dar de ce?

— Mi-aţi spus să merg tot înainte.

Rebecca, care se îmbrăcase şi ea, ni s-a alăturat. Luase şi haina mea. S-a lipit de mine şi a întrebat inocentă:

— Am făcut pană?

— Da, doamnă, de combustibil, i-a răspuns şoferul.

Am schimbat cu Rebecca o privire perplexă:

— Dar de ce n-aţi alimentat în drum? am întrebat cât de amabil puteam, chiar dacă simţeam explozia de furie pe aproape.

217

— Mi-aţi spus să nu opresc.

— Aşa că aţi condus până am rămas fără benzină.

— Da, domnule.

— Nu pot să cred! am exclamat învârtindu-mă pe loc, în timp ce Rebecca încerca să mă calmeze.

— De ce nu mi-aţi spus că vreţi să opriţi?

— Domnul mi-a spus să nu vă deranjez.

Ziua începea să se desprindă din întuneric, iar în jur nu se vedea nicio casă, darămite vreun telefon. Am plecat la drum urmat de o Rebecca râzând cu lacrimi, ca de fiecare dată când mă vedea nervos, şi de un şofer care începuse să bombăne. Făcuse ceea ce-i cerusem. Nimic mai mult. Nu era vina lui. Nu merita să fie tratat în felul acesta. Şi apoi, îi era foame şi era obosit.

Condusese toată noaptea. Nu aşa ne înţeleseserăm… Nu făcuse nici măcar o pauză şi iată cum îi mulţumeam. Văicărelile lui m-au enervat şi mai tare, aşa că m-am întors, m-am apropiat la câţiva centimetri de nasul lui şi i-am ordonat s-o ia în sens invers. Nu mai voiam nici să-i văd, nici să-i aud. I-am dat un teanc de bancnote care acopereau de două ori cursa şi l-am sfătuit să

nu-mi mai apară în cale dacă ţinea la viaţa lui patetică. Tipul cântărea de ori ori cât mine şi ar fi putut cu siguranţă să mă înfrunte, dar s-a mulţumit să

facă stânga-împrejur cu o faţă plouată şi să plece târându-şi picioarele în direcţia opusă.

— Şi acum ce facem? a întrebat Rebecca râzând în continuare.

— Mergem pe jos, i-am răspuns prost dispus.

Ceea ce am şi făcut până când am zărit plaja pustie. Rebecca şi-a dat jos pantofii şi am continuat să mergem pe malul apei. Soarele răsărind picta marea, nisipul şi feţele noastre în nuanţe de ocru şi roz. Am zărit o primă

casă, dar era închisă şi pustie. Trei sute de metri mai încolo am avut norocul să dăm peste un bărbat de vreo şaizeci de ani care îşi făcea plimbarea de dimineaţă. Mic de statură, slăbuţ, era de un şic impecabil şi de o melancolie rafinată. I-am explicat situaţia nefericită în care ne găseam. Ne-a privit cu un aer gânditor, apoi o licărire i-a luminat ochii cenuşii şi, într-un elan de moment, ne-a invitat să ne odihnim în casa lui. Eram obosiţi şi ne era foame, aşa că n-am făcut prea multe nazuri. Domnul Van der Guilt locuia într-o casă

magnifică, cu numele de Sandmanor. A avut amabilitatea să ne-o arate.

Rebecca a rămas impresionată. Clădirea principală din cărămidă bej semăna cu un castel englezesc. Construită în formă de potcoavă, era dominată de turnul care adăpostea dormitorul principal al stăpânului casei. Punându-i în valoare silueta maiestuoasă, cele două aripi erau flancate de verande.

Construcţia era ascunsă într-un amalgam savant de tufe de merişor şi de 218

cascade de trandafiri şi chiparoşi. Puţin mai departe, în parc, disciplina rondurilor de flori à la française se amesteca cu linia copacilor impunători care se deschideau în buchete fanteziste.

— Soţia mea era pasionată de grădinărit, ne-a spus gazda, cu un surâs umbrit de tristeţe.

Încheind turul, domnul Van der Guilt ne-a invitat să împărţim cu el un mic dejun consistent, de care el nici nu s-a atins. Ne-a privit întremându-ne cu indulgenţa unuia care, aflat aproape de final, admiră apetitul celor tineri.

Conversaţia probabil că i-a făcut plăcere, pentru că ne-a propus să ne împrumute „căbănuţa”, care în realitate era o casă foarte drăguţă situată

aproape de piscina olimpică pe care el n-o mai folosea. O păstra plină cu apă

şi întreţinută, doar din motive estetice.

— O piscină goală îţi dă un sentiment de tristeţe, a explicat el.

Uneori o foloseau copiii angajaţilor. Faptul că putea să vadă acele făpturi pline de energia unei vieţi noi delectându-se cu o plăcere atât de simplă îi aducea puţină bucurie.

Ne-a condus la „căbănuţa” noastră ca să ne odihnim puţin, ne-a invitat la masa de prânz şi s-a făcut nevăzut. Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o zi de odihnă s-a făcut curând o noapte şi apoi o altă zi, care s-a transformat în aproape o săptămână de miere. Găsiserăm ceva îmbrăcăminte şi periuţe de dinţi în Wainscott, orăşelul cel mai apropiat. Cum nu prea ieşeam, n-aveam nevoie de nimic altceva. Lucrurile noastre murdare au dispărut, ca apoi să

reapară câteva ore mai târziu curate şi călcate. N-am prea cheltuit energie cu ieşirile, pentru că ne-am petrecut majoritatea timpului goi, în pat. În Hamptons, viaţa era incredibil de liniştită. Înainte de a cunoaşte acest loc, îmi imaginasem că bogaţii trăiesc scorţos în vile aseptice. Descopeream în schimb o viaţă simplă, aproape rurală. Dacă nu alegi să intri în circul petrecerilor, dineurilor şi evenimentelor de caritate, poţi învăţa să-ţi petreci zilele în picioarele goale, în compania coloniilor de păsări şi a muzicii oceanului. Ne-am refugiat fericiţi în acea lume vrăjită. Îi sunasem pe Lauren şi Marcus ca să-i prevenim în legătură cu absenţa noastră. În mod vizibil, nu le lipseam. Asociatul meu m-a expediat în două minute, după ce mă sfătuise să mă „odihnesc”. M-am simţit puţin exclus şi i-am mărturisit-o şi Rebeccăi.

M-a tras lângă ea pe canapeaua din faţa cabanei, care dădea spre piscină şi spre mare.

— Se simt şi ei bine că sunt singuri…

— De ce? m-am mirat eu sărutând-o pe gât, suntem o companie atât de agreabilă…

Rebecca m-a inspectat cu o privire piezişă:

219

— Nu-mi spune că nu te-ai prins…

— Să mă prind de ce?

— Chiar nu te-ai prins! s-a redresat ea cu un surâs pe cât de şiret pe atât de inocent.

M-a fixat cu insistenţă şi a păstrat un moment de tăcere care m-a împins către o presupunere puţin probabilă:

— Lauren şi Marcus? Imposibil!

M-am uita la ea, sigur făcuse o glumă, dar părea şi foarte serioasă şi foarte amuzată.