— Credeţi că a păstrat numele de Luisa Zilch ori şi l-a schimbat?
— Bună întrebare. Nu-mi dau seama ce formalităţi ar fi implicat un asemenea demers. Oare care era numele ei de fată, să vedem… Lasă-mă să
181
mă gândesc… A! Mi-am amintit: se născuse Engerer. Marthe Engerer. Poate că e o pistă de urmat.
Am continuat să-i pun întrebări în timp ce ne luptam să terminăm prânzul bogat. Chiar dacă descoperisem şi partea întunecată a lui von Braun şi chiar dacă auzeam vocea Rebeccăi amestecându-se cu cea a conştiinţei mele, mi-era greu să nu-i simpatizez. Nu reuşeam să înţeleg cum nişte oameni atât de inteligenţi şi educaţi putuseră închide ochii sau participa efectiv, în timpul războiului, la o asemenea barbarie.
După masă, von Braun m-a dus în birourile consacrate proiectelor şi machetelor asupra cărora stăteau aplecaţi o armată de ingineri. Apoi i-a spus şoferului său să mă conducă la aeroport. Îi părea rău că nu mă putuse ajuta mai mult. Rămânea la dispoziţia mea pentru oricare alte întrebări ar mai fi apărut. M-a făcut să-i promit că o să-i mai vizitez. Data viitoare urma să luăm masa la el. Voia să mi-i prezinte pe soţia şi pe copiii lui. Pe scurt, mă
adoptase. Mi-a propus bineînţeles s-o aduc şi pe logodnica mea, dar n-am avut inima să-i spun că o astfel de întâlnire era puţin probabilă, asta dacă nu voia să se trezească legat şi pus într-un avion cu destinaţia Israel, unde avea să fie judecat. Şi-a luat rămas-bun à l'américaine, strângându-mă în braţe cu multă căldură în timp ce îmi repeta: „I-am iubit mult pe părinţii tăi, să ştii”, ca apoi să izbucnească într-un râs tunător.
La finalul zilei, în timp ce-mi puneam centura de siguranţă
răspunzând distrat surâsului seducător al unei pasagere drăguţe, mă
simţeam agitat şi lipsit de confort. Graniţele care separă răul de bine mi se păreau mai vagi ca oricând. Viaţa mea îmi scăpa printre degete. Mă întrebam dacă aveam să mai reuşesc vreodată să-mi recapăt controlul asupra ei.
Zona de ocupaţie sovietică, octombrie 1944
Johann fusese transferat la Oranienburg-Sachsenhausen, lagărul model al regimului nazist. Încă de la început avusese parte de torturile pe care SS-iştii le aplicau cu mare plăcere prizonierilor. I se ordonase să se dezbrace. Îi fură date în schimb haine de lucru gri pe care erau vopsite fâşii albe ce barau atât partea de jos a pantalonilor, cât şi pieptul şi spatele hainei.
I se ceru de asemenea să-şi coasă pe piept un triunghi de stofa, ce îi indica statutul de trădător de ţară. I se dădu şi încălţăminte cu talpă de lemn.
Pentru că nu-şi făcuse bine patul, o saltea de paie imposibil de aranjat, începu prin a petrece o lună întreagă la carceră, un loc fără lumină, unde 182
douăsprezece ore pe zi nu putea nici să se aşeze, nici să se culce. În spaţiul minuscul, nu putea face nici măcar un pas. Singurul lucru care îi rămânea era să se lase de pe un picior pe celălalt, ridicând genunchii ca să ajute sângele să circule şi să nu îngheţe de frig. Încerca să nu piardă noţiunea timpului. Considera că cele trei vizite ale gardianului reprezentau o zi, iar orele lungi fără prezenţa vreunei persoane, o noapte. După douăzeci şi opt de zile în întuneric, făcu greşeala de a se revolta. I se dădea deja a patra oară, ca unică masă, acelaşi şobolan vlăguit. Gardianul îi aducea pentru a cincea oară respectivul rozător, când Johann se aruncă asupra torţionarului său ca să-i vâre animalul mort în gură. În faţa tuturor prizonierilor, îl legară gol de
„Bock”, o masă de tortură. Un SS-ist îi administra douăzeci şi cinci de lovituri de baston, până când îi transformă spatele şi fesele într-o masă sângerândă.
Ernst, un prizonier comunist care era acolo de trei ani, îl ajută să se îngrijească cu ambalaje de margarină păstrate cu grijă.
— Probabil că eşti un protejat de-ai lor, îi spusese Ernst. Eu aş fi fost împuşcat pentru mult mai puţin. Bătaia cu bastonul e pedeapsa cea mai uşoară…
Johann trebuie să fi făcut realmente obiectul unor consemne speciale, pentru că, după acel tratament, nu se mai întoarse la carceră, ci fu trimis la un atelier. Şaisprezece ore pe zi trebuia să descoasă haine şi încălţăminte pentru a descoperi eventuale comori ascunse. Înţelesese atunci că lucrurile aparţineau prizonierilor jecmăniţi, poate chiar executaţi, iar numărul lor, impresionant, îi făcea inima să stea în loc. Deseori găsea în buzunarele mantourilor, hainelor sau pantalonilor fotografii cu femei şi copii râzând. I se rupea sufletul gândindu-se la toate acele vieţi frânte. Se gândea la Luisa şi la copil… Se ruga să fie sănătoşi şi la adăpost. Alteori, simţea ascunse în dublura ori în talpa vreunui pantof un inel ori un lanţ de aur, vreo piatră de valoare ori bancnote. Obiecte intime, precum medalioane cu şuviţe de păr ori scrisori de dragoste, îl făceau să înţeleagă ororile pe care le născuse ţara lui şi pe care, izolat la Peenemünde, nici măcar nu le bănuise. Da, fusese privilegiat. Războiul nu fusese pentru el decât o realitate abstractă, vaga justificare a cercetărilor pe care le făcea, în niciun caz monstrul acesta care îi distrugea carnea, sufletul şi mintea, transformându-l într-un animal rănit şi abrutizat.
— Crezi că ai atins limita, crezi că asta e tot, dar e doar începutul. Din partea lor, poţi să te aştepţi întotdeauna la şi mai rău, îi mărturisise Ernst.
Comunistul avea dreptate. Johann îşi dădea seama de asta şi avea s-o înţeleagă mult mai crunt încă atunci când, câteva săptămâni mai târziu, prizonierii deja extenuaţi fură nevoiţi să părăsească lagărul. Se văzură în 183
situaţia de a suporta timp de douăsprezece zile toată sălbăticia pe care oamenii aceia o puteau manifesta asupra celor aflaţi încă în grija lor.
Prizonierii fură adunaţi într-o dimineaţă pe esplanada din centrul lagărului.
Gardienii îi anunţară ca urmau să fie transferaţi. Nu li se dădu voie să-şi recupereze lucrurile. Barierele fură ridicate, porţile deschise şi curând lagărul rămase gol. Încă din primele ore de marş, prizonierii care nu reuşeau să ţină pasul fură împuşcaţi cu un glonţ în ceafa, iar cadavrele rămaseră
abandonate. Se întâmplă la Nassenheide şi la Sommerfeld. Aceleaşi fapte abominabile se petrecură la Herzberg, Alt Ruppin şi Neuruppin, unde optzeci şi cinci de persoane fură executate, la fel ca şi la Herzsprung, cu acelaşi număr de victime. Johann se încăpăţâna să-i susţină pe Ernst, dar prizonierul care rezistase atâta vreme condiţiilor de viaţă inumane din lagăr avea dizenterie. După mai bine de zece kilometri, la limita puterilor, îl rugă
pe Johann să-i lase acolo. Acesta din urmă vru să-i tragă cu forţa, dar prietenul lui abandonase lupta. Câteva minute mai târziu, pocnetul unei împuşcături îi spuse lui Johann că se terminase. El continuă, sufocat de un amestec de turbare şi suferinţă. Ruşinea de a nu fi fost în stare să-i salveze, îndoiala că nu făcuse tot ce era posibil îl măcinau precum acidul. În timpul acelui calvar, gesturile de generozitate şi încurajările din partea celorlalţi îi ajutau pe unii dintre ei să reziste, să meargă mai departe, să nu se prăbuşească sub ploaia de lovituri. Prizonierii formau ciorchini umani, ca un singur organism împărtăşind aceeaşi durere şi protejându-i în mijloc pe cei slabi, pentru a încerca să înainteze, anevoie, dar să avanseze, pentru a rămâne în viaţă încă puţin. Trupurile chircite jalonau drumul. Setea era chiar mai rea decât foamea şi frigul care le îngheţa zdrenţele ude. La capătul a patru zile, ajunseră într-un lagăr provizoriu, în câmp deschis. împrejmuit cu sârmă ghimpată, era supravegheat şi din turnurile de control cu trăgători SS. în interiorul acestui pătrat al infernului, de vreo treizeci de hectare, legea celui mai puternic şi foamea mistuitoare sfârşiră prin a-i împinge pe bieţii nefericiţi la lupte sordide şi la acte de demenţă. Demnitatea umană era călcată în picioare. Cazurile de canibalism se înmulţiră pe marginea gropilor comune. Alţii smulgeau buruieni, păpădii şi urzici. Frunzele copacilor la care se putea ajunge fuseseră mâncate, scoarţa smulsă până la doi metri şi jumătate înălţime şi pentru mâncare, dar şi pentru foc, apoi lemnul propriu-zis sfâşiat pentru a face un fel de pastă masticabilă. Râul care i-ar fi putut ajuta să-şi potolească setea era atât de poluat cu excremente, încât cei care se lăsau tentaţi mureau. Un singur puţ oferea apă potabilă, deoarece atingea direct o pânză freatică. Era păzit de SS-işti. A te apropia însemna să dai cu banul pentru propria viaţă. Într-o seară, un miracol se produse sub forma 184
unei duzini de camioane de la Crucea Roşie. Fură salutate cu urlete de bucurie, dar era doar câte un colet pentru trei oameni şi distribuirea alimentelor prilejui noi scene de barbarie. Norocoşii fugiră deoparte cu câţiva pesmeţi ori biscuiţi, dar în halul de epuizare şi deshidratare în care se aflau, de-abia reuşiră să înghită acele alimente uscate care le zgâriau limba şi cerul gurii.
A doua zi, marşul reîncepu. Prizonierii lăsară din nou în urmă pe mulţi dintre camarazi, care se înveliseră în pături direct pe pământ şi nu se mai treziseră. Fiecare pas le provoca o suferinţă atroce. Continuau, chiar dacă aveau certitudinea că doar două opţiuni îi puteau aştepta la capătul drumului: moartea ori eliberarea. Două zile mai târziu, un al doilea miracol, veritabil de data aceasta, se produse în pădurea Raben Steinfeld, unde convoiul dădu peste ruşi. Sfârşitul calvarului se produse în tăcere. Victimele erau atât de epuizate şi de înfometate, că nu mai avură nici măcar forţa de a se bucura. Uşurarea, infinită şi mută, le era umbrită de spectrul miilor de fraţi dispăruţi. Doar în acel moment, Johann îndrăzni să se aşeze, fără să se teamă de gloanţele asasinilor. Îi mulţumi în sinea lui Luisei pentru că îl susţinuse şi îl protejase. Dacă supravieţuise, fusese doar pentru a-i regăsi, pe ea şi pe copil.
Rămaseră pe loc o săptămână. Johann nu află niciodată cum reuşiseră
să-i identifice ruşii. Erau mii de victime purtând aceleaşi zdrenţe, având aceeaşi faţă emanciată, acelaşi piept scofâlcit prin care ieşeau oasele, şi totuşi eliberatorii îl recunoscură. Serviciile secrete ruseşti întocmiseră cu siguranţă o listă a savanţilor de la Peenemünde. În momentul în care soldaţii Armatei Roşii îi preluară pe supravieţuitori, se şi apucară să-i recenzeze.
Numele, data naşterii şi profesia fură notate pe liste interminabile. Johann se mulţumi să declare că era inginer, fără alte precizări, dar detaliul fu de-ajuns ca să-i alerteze pe ofiţerii ruşi care îi căutau cu asiduitate pe inventatorii proiectilelor V₂.
Fu interogat de mai mulţi responsabili, până să fie prezentat lui Serghei Korolev. Omul de ştiinţă supradotat fusese trimis în Germania de Stalin însuşi pentru a recupera toată documentaţia şi materialul disponibil în legătură cu faimoasele V₂. Chiar dacă foarte tânăr, acesta înţelesese la fel ca şi von Braun imensul potenţial al carburantului lichid pentru propulsia motoarelor spaţiale. Ajunsese foarte rapid la comanda centrului de cercetare pentru rachete spaţiale. Munca lui se văzuse însă redusă la nimic de jocurile politice. Korolev revenea şi el după şapte ani de prizonierat, aşa că în pofida celor treizeci şi opt de ani pe care îi avea, părea cu zece mai bătrân. Era un bărbat cu umerii laţi şi trăsături plăcute, în ciuda faptului că
185
nu zâmbea niciodată. Îşi pierduse dinţii din faţă după ce se alesese cu mandibula zdrobită în urma unui interogatoriu. Scorbutul contractat în Kolyma, cea mai înspăimântătoare temniţă din Uniunea Sovietică, îi făcuse praf restul de dinţi. Deşi considerat în mod oficial duşman al poporului, Korolev îşi reluase funcţia. Stalin tocmai lansase un program ambiţios de perfecţionare a rachetelor balistice şi nu se putea lipsi de un ajutor atât de preţios. Nemţii aveau zece ani avans în domeniu. Proiectilele V₂ îi fascinau pe oamenii de ştiinţă şi pe militarii din toată lumea. Stalin voia să pună
mâna pe tehnologie cu orice preţ. Până în acel moment, Serghei Korolov nu făcuse nicio brânză. Descoperirea lui Johann Zilch, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui von Braun, în zona controlată de Armata Roşie, era un noroc incredibil. Zilch era deja în echipă în momentul în care nemţii îşi lansaseră primele rachete cu rază lungă de acţiune. Afectuos numite Max şi Moritz, acele jucării de un metru şaizeci şi şaptezeci şi două de kilograme nu depăşiseră atunci altitudinea de 3, 5 kilometri, dar erau sortite unui viitor strălucit. Johann participase la fiecare etapă ulterioară şi la fiecare îmbunătăţire adusă dispozitivelor, care se arătaseră ulterior destul de performante cât să bombardeze Londra, lansate de pe continent. Era deci un om extrem de preţios, iar Korolev, care avea ca şi von Braun obsesia spaţiului, îi făcu o propunere pe care prizonierul nu avu cum s-o refuze.
Când Johann fix luat în custodie, cuvintele lui Ernst, camaradul său comunist, îi răsunară în minte: „Din partea lor, poţi să te aştepţi întotdeauna la mai rău”. Nu era deloc convins că urma să aibă o soartă mai bună
schimbând tabăra.
Manhattan, 1971
Trebuia să ies din capcana aceea psihologică cât mai repede. Donna s-a ocupat să contacteze cele mai bune firme de detectivi particulari din ţară.
Am angajat cinci agenţi sub comanda unui al şaselea, Tom Exiey, poliţist pensionat de la brigada Omoruri care îşi deschisese propria firmă de investigaţii şi care îmi fusese recomandat de şeful poliţiei din New York. L-am revăzut şi pe Dane. Rebecca m-a convins că era cel mai în măsură, împreună cu reţeaua lui, să mă ajute să rezolv misterul naşterii mele.
