— Cu plăcere. Când sunteţi disponibil?

— Chiar azi. Ai timp?

— Sigur că da.

— Îţi propun Mayfair Hotel. Totuşi, vino fără Rebecca. Îţi explic eu…

Ne-am întâlnit la ora unu după-amiază. Mă aştepta deja discutând cu un cuplu de italieni foarte eleganţi, care se ridicaseră de la masa lor ca să-i salute. Eu, care credeam că îmi făcusem în câţiva ani un anturaj respectabil, eram un necunoscut în comparaţie cu el. Pe tot parcursul prânzului, persoane de toate categoriile au venit să-i salute. De fiecare dată se ridica, plin de căldură şi de entuziasm, ca să schimbe cu ei câteva vorbe, deseori în limba lor maternă. L-am auzit vorbind italiană, franceză şi chiar arabă.

Foarte drăguţ în ceea ce mă priveşte, mă prezenta cu câte un cuvânt care mă

flata. Avea apoi grijă ca după ce se aşeza, să-mi explice de unde îi cunoştea pe toţi acei oameni. Printre picături, a reuşit totuşi să-mi expună planul pe care îl avea în minte. Ideea era simplă, dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că

l-ar putea interesa: îmi propunea un schimb. Suma de care dispuneam, adică

o treime, plus cele două etaje din Z & H Tower pe care nu reuşeam să le vindem.

— Dat fiind cadrul natural în care trăiţi, n-aş fi crezut că v-ar interesa un apartament atât de modern… mi-am exprimat eu uimirea.

— Chiar tu mi-ai dat ideea. La Sandmanor, pe când încercai s-o convingi pe Rebecca să se instaleze în acel duplex, i-ai spus că ţi-ar plăcea să

dormi într-o casă nou-nouţă. Mi-am dat seama că este exact ce-mi trebuie mie. Un loc nou, în care să nu am amintiri cu Kate. L-am văzut şi m-a cucerit.

Şi apoi, la vârsta mea, e mai înţelept să încerc să mă apropii de cer… a încheiat el cu un surâs vag.

Trebuia doar să mai vorbesc cu Marcus, care deţinea jumătate din proprietate. Ar fi fost necesar ca firma noastră să-mi facă un credit personal.

Dacă Marcus accepta, ceea ce nu mă îndoiam, soluţia era ideală. Domnul Van 227

der Guilt lăsa pe deasupra banii pentru salariile pe un an ale celor cinci angajaţi de la Sandmanor, ceea ce îmi dădea timp să mă hotărăsc dacă îi păstram sau nu. În schimb, urma să ia cu el cuplul care avea grijă de casă.

— Mă cunosc mai bine ca oricine şi erau extrem de ataşaţi de Kate, dar sunt sigur că o să găsiţi pe cineva care să-i înlocuiască.

L-am asigurat că aşa va fi. Miguel, pe care nu avusese ocazia să-i întâlnească, se ataşase într-un mod extrem de posesiv de Sandmanor. La finalul prânzului nostru, domnul Van der Guilt mi-a făcut o favoare şi mai surprinzătoare. A scos dintr-un diplomat un dosar verde gros şi mi l-a întins.

— Am ezitat mult înainte să-ţi aduc aceste documente. Nu sunt genul care se bagă în treburile altora, dar am citit, din întâmplare, un articol care vorbea despre relaţiile nu foarte amiabile pe care le ai cu tatăl logodnicei tale şi mi-am spus că hârtiile astea v-ar putea ajuta. O privesc şi pe Rebecca.

Mi se pare important să afle, dar părea lipsit de delicateţe să vină direct din partea mea. Uită-te peste ele după-amiază, m-a oprit el când a văzut că mă

pregătesc să le citesc. Şi dacă ai nevoie de amănunte, nu ezita…

Întors la birou, mi-am făcut puţin timp ca să parcurg dosarul pe care mi-l încredinţase. Am găsit în el situaţia conturilor unei societăţi-paravan din Insulele Caiman, dar şi viramente făcute de Rebecca, de mama ei, Judith, şi de tatăl ei către această societate. Fuseseră transferate sume colosale. La început nu am înţeles motivul pentru care se făcuseră acele depozite. M-am luminat când am ajuns la ultimul teanc de documente. Printr-un subterfugiu pe care nu mi l-am putut explica, domnul Van der Guilt obţinuse numele acţionarului proprietar al acelei societăţi-paravan. Era vorba despre Ernie.

Nu m-am mirat decât pe jumătate înţelegând că, de ani de zile, îi fura pe Rebecca şi pe părinţii ei. Îmi displăcuse de la prima întâlnire. Ca mână

dreaptă a lui Nathan Lynch dispunea probabil de procuri notariale care îi permiseseră, puţin câte puţin, să deturneze milioane.

Am sunat acasă. Mi-a răspuns Miguel, care mi-a confirmat că

domnişoara Rebecca lucra la ea în atelier. O oră mai târziu, beam împreună

cu ea o bere pe terasă, având în faţă documentele pe care mi le încredinţase Van der Guilt. Nebună de furie, mi-a confirmat că nici ea, nici mama ei nu autorizaseră niciodată acele viramente. Era aproape sigură că nici tatăl ei n-avea niciun amestec. Rebecca nu avea cine ştie ce consideraţie pentru Ernie, dar descoperirea a rănit-o profund. În primul rând pentru că îi dovedea lipsa de vigilenţă şi naivitatea şi apoi pentru că reprezenta un atac la orgoliul ei de femeie. În ciuda faptului că o nega adesea, Rebecca ştia că Ernie era îndrăgostit de ea. Frumoasa mea crezuse în naivitatea ei că acele sentimente 228

făceau din el o fiinţă devotată care n-ar fi îndrăznit niciodată să se întoarcă

împotriva ei, când în realitate tocmai ele îl împinseseră la astfel de manevre josnice.

— Şi când te gândeşti la tot ce a făcut tata pentru el! Ştii că i-a plătit studiile de Drept? Şi că l-a ajutat să-şi deschidă cabinetul? îţi dai seama?

Am afişat un aer de simpatie consternată:

— Nu spui nimic! a exclamat ea. Nu ţi se pare strigător la cer?

— Ba bineînţeles că da, dragostea mea. Stai liniştită, lucrurile nu vor rămâne aşa!

Pentru a doua oară în acea zi, Rebecca a coborât în biroul meu şi, ignorând fotoliul care o aştepta, s-a aşezat cu fundul pe dosare şi şi-a sunat tatăl. Pentru a doua oară m-am postat şi eu în spatele uşii pentru a urma recomandarea lui Lauren: savurează intens clipa prezentă.

— Weekend plăcut, domnule profesor! strigă gardianul ridicând bariera.

Profesorul Zilch schiţă un gest prin geamul Chevroletului său auriu şi părăsi incinta institutului Sanomoth. Ca în fiecare seară de vineri, urma să

meargă la Paradise, dar voia să treacă prima dată pe la armurier. Dacă noua lui puşcă nu sosise, îşi va cumpăra încă un revolver. Avea multe arme în casă, dar numărul lor îi dădea un sentiment de siguranţă. Ca şi munca pe care o depunea ca să le întreţină: se antrena la tir două zile pe săptămână, trăgând în ţintele pe care şi le instalase în beci.

De câteva zile se simţea urmărit. Era un sentiment difuz, dar el aplicase cu promptitudine procedura de securitate. Schimba traseul. Avea grijă să nu facă lucrurile la aceleaşi ore. Profesorul Zilch învăţase cu multă

vreme în urmă să-şi asculte instinctul. Avea prea multe de pierdut. De ani de zile ducea o viaţă retrasă. Devenise pe cât de transparent i-o permiteau statura şi fizicul. Munca lui la Sanomoth îi permisese să se mute la aproximativ optsprezece luni o dată, ceea ce îi convenea de minune. Nu avea prieteni şi asta nu-i deranja. Era politicos cu vecinii, dar nu stătea la palavre.

Nu lua masa împreună cu colegii de birou şi pretexta vreun dosar urgent atunci când aceştia din urmă îl invitau la un pahar după program. Dimineţile se trezea foarte devreme ca să meargă la piscină, înainte de a pleca la serviciu. Serile se uita la televizor, asculta muzică sau rezolva jocuri numerice din revistele la care era abonat. Se obişnuise cu această disciplină.

Imaginea unui Pontiac Executive îi apăru pentru a treia oară în oglinda retrovizoare. Simţi cum se tensionează. Cinci minute mai târziu, era tot pe urmele lui. Chiar dacă se făcuse roşu, apăsă acceleraţia şi făcu stânga, în ciuda interdicţiei. Pontiacul se opri: alarmă falsă. Prudent, făcu un ocol de 229

câţiva kilometri, înainte de a parca la două minute depărtare de Durys, magazinul de arme. Rămase un moment la volan, fără să vadă trecând maşina care i se păruse suspectă. Ieşi. Puşca automată nu sosise. Armurierul se scuză şi-i făcu o reducere serioasă la revolver. Profesorul Zilch plăti cu banii jos şi ceru să iasă prin spate. Verifică, înainte de a demara, să nu fie cineva care să-i aştepte afară.

Odată ajuns acasă, lăsă maşina în stradă: în caz că apăreau probleme, trebuia să poată pleca rapid. Prudenţa îi spunea că nu era indicat să iasă în seara aceea, dar oare de câte ori se ascunsese, neliniştit, neavând în realitate niciun motiv real să o facă? În frigider nu mai avea mare lucru – făcea cumpărături doar sâmbăta – dar mai găsi puţin paté, tăie o felie de pâine şi se servi cu un whisky. Deschise televizorul şi se uită la ştiri. Apoi începu filmul de vineri seara. Era o comedie destul de proastă, dar actriţa din rolul principal, o brunetă micuţă şi excitantă, îi aminti de Barbra. Aşa că se hotărî.

Făcu un duş fierbinte care îi lăsă pielea stacojie. Se bărbieri şi îşi făcu manichiura cu instrumentele dintr-o trusă de piele. Se spălă de două ori pe dinţi, îşi dădu pe mână cu dezinfectant şi pe piept cu apă de toaletă. Dădu deoparte trei cămăşi pentru nişte cute imaginare la gât, înainte de a o găsi pe cea potrivită.

Maşinile se înghesuiau în parcarea de la Paradise. Din ele ieşeau doar bărbaţi. Firma cu neon înfăţişa o siluetă de femeie goală cu braţele ridicate şi sânii scoşi în faţă. O boxă exterioară difuza o melodie ritmată. Se îndreptă

spre partea rezervată membrilor clubului şi paznicul îl lăsă să treacă

imediat. La intrare, madame Binson veni în întâmpinarea lui:

— Masa obişnuită, domnule Zilch?

Profesorul confirmă cu o mişcare din cap. Ea deschise uşa. Un val de căldură umedă, de transpiraţie şi de tutun îl învălui. Pe podiumuri, fetele dansau în jurul barelor de alamă. Purtau costume de baie şi pantofi cu tocuri înalte. Corpurile date cu ulei le străluceau. Lumina roşiatică le crea nimbul unei frumuseţi ireale. Profesorul Zilch o reperă pe Sandy. Cu gleznele încrucişate ferm în jurul barei, atârna cu capul în jos, cu părul ei de aur atingând podeaua. Îi admiră curbura profilului în timp ce se ridica, apuca bara de deasupra picioarelor şi îşi lua avânt ca să se învârtă din nou cu genunchii strânşi. O căută din ochi pe Barbra, dar nu o găsi. Probabil se pregătea pentru numărul obişnuit. Comandă whisky şi îşi aprinse un trabuc.

Masa retrasă îi permitea să observe fără a fi văzut. Remarcă o fată nouă, dar nu-i plăcu: executa figurile la bară în forţă, dar lipsită de graţie. După ce luă