— Te-ai răzgândit? Să vezi ce-o să se bucure Rebecca…

— Vreau să fiu sigur, n-am cedat eu.

Dane a ridicat braţele şi ochii spre cer, ca şi cum l-ar fi învinuit pe Creator, şi, furios, s-a îndepărtat câţiva metri. M-am apropiat de prizonier.

Am ridicat spătarul scaunului de care era legat. Cu un scârţâit sinistru, l-am făcut să pivoteze cu faţa spre noi. I-am smuls căluşul şi legătura de la ochi.

Era faţa mea, peste care timpul îşi lăsase însă amprenta. Timp de câteva secunde a clipit, orbit de lumina becului, apoi m-a privit, la fel de tulburat ca şi mine.

— Fiule, eşti băiatul meu, a spus într-un târziu cu o voce gravă, într-o engleză cu un uşor accent german.

— Nu sunt fiul tău, i-am răspuns agresiv. Sunt fiul lui Armande şi al lui Andrew Goodman, fiinţele cele mai generoase şi părinţii cei mai buni care au călcat vreodată pe pământ.

— Eşti Werner, sunt sigur. Ai ochii ei. Eşti leit ea, a continuat bărbatul.

E ca şi cum ar fi înviat…

— Nu încerca să-i înduioşezi, nemernicule! a urlat Dane lovindu-l cu pumnul în umăr. Ştim toţi cine eşti, Kasper Zilch, călău al acestei femei, a zis arătând spre Marthe, călăul lui Judith Sokolovsky şi al atâtor altor victime din lagăr.

Prizonierul şi-a luat ochii de la mine pentru a-i răspunde lui Dane.

— Vă înşelaţi. Nu sunt cel pe care îl căutaţi. Marthe, tu trebuie să ştii.

Sunt eu, Johann. Tu dintre toţi, tu trebuie să mă recunoşti…

— Johann nu mai e în lumea aceasta. Ştim ce i-ai făcut.

Fruntea prizonierului s-a acoperit de sudoare. S-a apărat:

— Am luptat mulţi ani ca să ajung aici, dar trăiesc. Uită-te la mine, Marthe. Ascultă-mă. Ascultă-mi vocea. Tu nu poţi să ne confunzi! Nu tu!

Spun adevărul. Eu sunt Johann. Soţul Luisei pe care o iubeai atâta. Tatăl lui Werner. E o nebunie care nu se mai termină.

— Nu-ţi face griji, o să se termine curând, i-a zis Dane.

— Marthe, te-am primit sub acoperişul meu când aveai cea mai mare nevoie. Te-am apărat de Kasper şi de ameninţările lui. Poţi să-ţi spun despre Luisa lucruri pe care fratele meu n-ar fi avut de unde să le ştie. Întreabă-mă… Am văzut cum hotărârea lui Marthe slăbea. Părea tulburată. Ca şi mine, Marcus a prins acea scânteie de îndoială. S-a strecurat imediat în breşă:

— Întreabă-l, Marthe. Văd că nu mai eşti chiar aşa de sigură…

Dovedeşte-ne că minte sau, dimpotrivă, că spune adevărul.

238

Marthe îl privea pe prizonier ca şi cum ar fi vrut să-i citească în suflet.

Ochii ei căutau în corpul îmbătrânit garanţia unei tinereţi care îi fusese familiară şi care dispăruse. Se apropiase cu prudenţă, ca să-i scruteze în tăcere rădăcina urechilor, simetria ochilor. Se schimbase prea mult. Nu mai era sigură. Cât despre voce… Cum să aibă certitudinea? Kasper ştia să-şi imite fratele la perfecţie, talent pe care şi-l cultivase mai întâi ca să-şi bată

joc de el, apoi pentru a scăpa de responsabilitate pentru diferite prostii făcute în adolescenţă… Vocea părea a lui Johann, dar nu putea constitui o dovadă.

Marthe a inspectat apoi cicatricele de pe capul prizonierului, dar de unde să ştie dacă erau într-adevăr ale lui Kasper? Părul le acoperise aproape în întregime. Stătea în cumpănă. Două voci se luptau în mintea ei. Prima o îndemna să tranşeze lucrurile: „Destul! Eşti pe cale să te laşi prostită! El e. Şi se află în sfârşit la mila ta. Eu n-am niciun dubiu. Niciunul. Îi recunosc trăsăturile, abilitatea cu care joacă oamenii pe degete. Uite cum e pe cale să-ţi manipuleze gândurile… Doar Kasper e capabil de un astfel de tur de forţă.

Deci, nu poate fi decât el…” Cealaltă voce îi murmura că ceva nu se potrivea.

Kasper, oricât de elocvent ar fi fost, n-ar fi folosit astfel de cuvinte. Chiar dacă juca teatru la perfecţie, n-ar fi putut să aibă aerul acela direct şi inocent.

— Nu mai ştiu, a mărturisit ea, învinsă.

În acel moment, uşa din fontă a scârţâit. Precedată de Rebecca, a apărut Judith. Pe faţa ei, spaima dispăruse complet înlocuită de o furie care o făcea să tremure din cap până-n picioare.

— De ce e încă viu? a zbierat ea. Aţi avut dreptate să mă aşteptaţi.

Lucrurile bune trebuie savurate… Nu-i aşa, Kasper, parcă aşa îmi spuneai?

Îţi aminteşti? O să ne distrăm puţin. Eu şi cu tine.

Cu o mişcare iute, s-a apropiat de masă şi a luat unul dintre revolvere.

Marcus s-a pus în calea ei:

— Aşteaptă, Judith, nu suntem siguri că e vorba despre Kasper. Chiar şi Marthe…

— E el! i-a tăiat-o Judith, tremurând de indignare. Kasper, Johann, Arnold, nu mă interesează. Oricare ar fi numele pe care îl poartă ori vreţi voi să-i poarte, el e nenorocitul care mi-a făcut toate astea! a strigat smulgându-şi nasturii corsajului. Cicatricele pe care mi le arătase mie au apărut sub ochii tuturora. Pentru cine te erijezi tu, Marcus, în cavaler pe cal alb, susţinător al oprimaţilor?

Rebecca s-a apropiat de mama ei ca să-i acopere gâtul cu eşarfa. I-a aruncat lui Marcus o privire ucigaşă. Dar el nu s-a lăsat impresionat: 239

— Nu cer decât să vă cred, Judith, dar pentru moment tot ce văd sunt cinci persoane stând în picioare, libere, în faţa unui om aşezat şi legat. Dacă

nu îmi dovediţi că e vinovat, n-o să vă las să-i executaţi.

— Nu ţi-am cerut părerea, bătrâne, a mormăit Dane. Şi nu eşti tu cel în măsură să ne împiedice să facem ce ne-am propus.

Simţind că lucrurile nu mergeau în favoarea lui, prizonierul şi-a fixat privirea în ochii lui Judith:

— Nu sunt eu. Mă confundaţi cu fratele meu. Ceea ce mi s-a întâmplat toată viaţa mea. Şi orice v-ar fi făcut, îmi pare nespus de rău.

Febra împurpurase obrajii lui Judith.

— Îţi aminteşti prea bine ce mi-ai făcut, i-a zis cu o voce dulce. De ce nu recunoşti, Kasper? E inutil. Ştii prea bine că pot să-ţi dovedesc identitatea… Dar să facem lucrurile ca la carte. Aştept de treizeci de ani clipa asta. Mai pot aştepta o oră. Vrei să cunoşti capetele de acuzare, Marcus?

Foarte bine. îl acuz pe Kasper Zilch aici prezent de a fi participat în mod activ la uciderea sistematică a mii de oameni la Auschwitz, unde avea funcţia de Schutzhaftlagerführer9. Îl acuz pe acest om de a-mi fi omorât în mod direct sau indirect tatăl, Mendel Sokolovsky. Îl acuz pentru că m-a bătut, m-a ars cu ţigara şi m-a violat luni de zile în Blocul 24 din lagărul de la Auschwitz, atât de pervers numit „divizia veseliei”. A făcut un pas în faţă. îl acuz pe acest om de a mă fi constrâns la comportamente pe care nu le impui nici măcar unui animal. îl acuz de a mă fi supus la toate ororile care se puteau naşte din mintea bolnavă a subordonaţilor săi ierarhici, drept recompensă pentru serviciul lor loial. îl acuz… vocea i-a pierit.

— Opreşte-te, mama, îţi faci rău… a întrerupt-o Rebecca bulversată.

— Din contră, îmi fac un bine. Nesperat. Pe care n-aş fi putut niciodată să-i regăsesc altfel. Ai dreptate, Marcus, nu vreau doar să

plătească, vreau să mărturisească, să recunoască ce mi-a făcut mie, Marthei, celorlalte femei, tuturor acelor morţi. M-auzi, Kasper? Vreau să mărturiseşti, a întins ea pistolul spre fruntea prizonierului.

— Judith, omul e legat. Puneţi jos pistolul, o să vă răniţi singură, a insistat Marcus îndreptând mâna spre ea.