— Nu ştiu exact… Vreo zece, poate cincisprezece, n-am hotărât nimic… a răspuns ea deranjată.
— Dar te gândeşti să te întorci la noi când?
— Când mama o să se simtă mai bine…
— Mama ta se simte rău de mai bine de douăzeci de ani şi nu există
niciun motiv să crezi că-şi va reveni. De ce trebuie să stai cu ea tocmai acum?
A tăcut, abordând acel aer trist şi obosit care mă făcea să-mi pierd răbdarea. Aveam impresia că mă minte. I-am spus-o.
— Nu eşti singura fiinţă de pe planetă, Wern! Familia mea are nevoie de mine. N-ar trebui să fie o problemă…
I-am amintit răspicat de ce ar fi putut fi o problemă. Uitase felul în care mă trataseră ai ei? Dar dispariţia aceea insuportabilă? Incertitudinile legate de părinţii mei? Faptul că refuza să facă un copil cu mine?
— Iar începi? s-a enervat ea.
Nu ne-am atins niciunul de mâncare. Am lăsat un teanc de bancnote pe masă, ca să nu fiu nevoit să aştept nota. Nu voiam să mă cert cu Rebecca în public, cu atât mai puţin în faţa lui Donald Trump şi a lui Ernie. Odată
192
ieşiţi, am început să ne răstim unul la celălalt. Ne-am despărţit supăraţi.
Coborând pe Fifth Avenue, eram într-o stare de nervozitate de nestăpânit.
La birou, lumea s-a risipit văzându-mă sosind, iar acasă, Marcus, Lauren şi Miguel m-au evitat şi ei, sătui de crizele şi de obsesiile mele. Spre seară am ieşit fără ei, ca să mă văd cu o gaşcă de petrecăreţi în compania cărora am făcut o noapte albă. Ca şi ultima dată când Rebecca mă lăsase cu ochii în soare, am încercat să mă consolez cu noi cuceriri. Nu suportam să fiu lăsat baltă şi nici să dorm singur. În zilele care au urmat am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi umplu patul. Respectivele domnişoare, destul de fermecătoare de altfel, au avut parte de o primire cât se poate de neprietenoasă din partea lui Lauren şi a lui Shakespeare. Câinele, mai ales, s-a dovedit intransigent. A mârâit la fiecare dintre invitatele mele şi m-am văzut nevoit chiar să-i închid la cât de agresiv s-a arătat faţă de o editoare brunetă care mi-a ţinut companie ceva timp. Chiar şi Marcus, care ar fi putut face conversaţie şi cu o plantă decorativă dacă uzanţele ar fi cerut-o, nu s-a arătat deosebit de amabil. Când i-am atras atenţia, mi-a întors-o scurt:
— Înverşunarea ta de a o înlocui e tot atât de patetică pe cât de inutilă. Ai putea măcar să ai decenţa să nu ne impui şi nouă prezenţa acestor ersatz8? Rebecca nu e doar fosta ta, e şi prietena noastră.
Atitudinea lor mi s-a părut imposibil de înţeles. Rebecca plecase, nu eu! Femeia aceea nu putea fi satisfăcută… Dacă vreunul dintre ei avea instrucţiunile de utilizare, aş fi fost încântat să mi le pună şi mie la dispoziţie. Între timp, îmi căutam o tipă drăguţă, cu pretenţii normale, ca de exemplu a ieşi la restaurant, a te vedea cu prietenii, a pleca în weekend şi a cumpăra bijuterii. O femeie care avea timp pentru mine, care nu trebuia să
fie somnambulă ca să-mi facă un ou fiert şi care nu avea să-mi tortureze prietenii cu trecutul ei complicat, cu revelaţiile ei devastatoare, cu problemele existenţiale şi demonii ei de artistă.
— Adică vrei o angajată? m-a luat Lauren peste picior. O tipă pe care s-o plăteşti ca să se ocupe de tine.
— Avantajul cu femeile care te iubesc pentru bani e că ştii ce ai de făcut ca să le păstrezi, i-am trântit-o eu înciudat.
Renunţând să primesc binecuvântarea surorii şi a celui mai bun prieten al meu, m-am hotărât să mă văd cu doamnele care mă consolau, în afara casei. Faptul că dormeam în altă parte fără să-i iau şi pe el a fost lovitura de graţie pentru Shakespeare. A renunţat la rezistenţa lipsită de 8 Înlocuitoare, în germană. ( N. t.) 193
violenţă şi a trecut la acţiune. Odată, pe când mă întorceam în zori după o noapte cu un fermecător manechin din Venezuela, am găsit în dormitor o declaraţie de război. Nu numai că urinase în pat, dar cum era perfect capabil să deschidă şifonierul, îmi rosese metodic toate perechile de pantofi.
Vinovatul era de negăsit şi, în dorinţa criminală de a-l scoate din bârlog, am trezit toată casa. Lauren, care avea un foarte important examen de acupunctură peste câteva ore, a ieşit din camera ei ca o furie şi mi-a aruncat o carte în cap, reproşându-mi că egoismul meu depăşea orice limite.
— Nu eşti singura fiinţă de pe planeta asta, a strigat, refren pe care îl mai auzisem deja din gura Rebeccăi şi care m-a scos şi mai tare din sărite.
Marcus a apărut şi el într-o pijama cu dungi albe cu bleumarin. Cu o sprânceană ridicată şi bărbiat rigidă a declarat că „circul ăsta începe să
devină penibil”.
Cât despre Miguel, care îl adăpostea pe rebel sub patul lui, culcat cu botul pe labe, liniştit dar hotărât, nici n-a îndrăznit să iasă din cameră.
Acel atentat canin la autoritatea mea m-a pus pe gânduri. Am pus deprimarea lui Shakespeare pe seama faptului că nu avea companie şi că
poate şi el voia să devină tată: „Are deja patru ani. Echivalentul a treizeci în ani omeneşti. Simte nevoia să aibă urmaşi”.
Manhattan, 1972
Rebecca plecase deja de opt săptămâni interminabile, când Tom Exiey, detectivul particular pe care îl angajasem, m-a sunat să-mi dea veşti bune. Cu ajutorul echipei sale, o găsise pe Marthe Engerer. Mătuşa mea era în viaţă şi locuia în Statele Unite, mai precis în Louisiana, la vreo patruzeci de kilometri de New Orleans. Lucra ca infirmieră la domiciliu şi trăia cu o tipă medic psihiatru. Tom nu cunoştea natura exactă a relaţiei lor, iar eu mi-am imaginat două fete bătrâne care hotărâseră să-şi unească singurătăţile.
Toţi acei ani în care încercasem să dau de urma părinţilor mei naturali mi-au revenit în minte. La vremea aceea, eram convins că soluţia enigmei naşterii mele se găsea undeva în Germania, o ţară ale cărei uzanţe şi limbă nu le cunoşteam. Şi iată că, după atâta timp, răspunsurile la întrebările mele nu se ascundeau într-o Europă străină, ci mă aşteptau aici, la distanţă de un zbor scurt cu avionul. Tom obţinuse şi adresa Marthei Engerer. Mersese până
acolo şi o găsise. Preferase să n-o contacteze iară să vorbească cu mine, de teamă să n-o sperie şi s-o piardă. Niciunul dintre noi n-avea idee despre 194
rolul pe care îl jucase în timpul războiului. Poate că nu voia să revină asupra acestui subiect. Când am primit telefonul lui, tocmai luam masa împreună cu Marcus şi Lauren. Le-am spus şi lor noutatea. Au fost de părere că ar trebui s-o anunţăm şi pe Rebecca. M-am opus. Era exclus să merg să mă rog de ea ca să mă însoţească. Ea era cea care trebuia să facă primul pas. Nu voiam să
cedez niciun centimetru.
— Marthe Engerer nu-ţi aparţine, Wern. Da, poate o să-ţi dea informaţii despre tatăl tău adevărat, dar poate s-o ajute şi pe Rebecca în încercarea de a face lumină în trecutul mamei sale. Nu ai dreptul s-o excluzi în felul acesta, a protestat Lauren.
— S-a exclus ea singură, după cum ştii, i-am întors-o eu, oferindu-i lui Shakespeare o bucată mare de carne de pui.
Nu puteam s-o iert pe Rebecca pentru că-şi alesese din nou familia în detrimentul meu. Cu atât mai puţin îi înţelegeam tăcerea din ultimul timp.
După acea dispariţie de un an, după toate jurămintele de iubire şi fidelitate, cum putea să-mi facă aşa ceva? Urmare a prânzului nostru ratat, nu mai primisem niciun semn de la ea, cel puţin nu în mod direct. Marcus, Lauren şi chiar Miguel vorbiseră cu ea la telefon în legătură cu diverse chestiuni practice, ceea ce-mi sporea şi mai mult ranchiuna. Vorbea cu toţi rezidenţii casei, mai puţin cu mine. Sora şi cel mai bun prieten al meu erau prea indulgenţi. Îi treceau cu vederea orice, iar eu găseam acest parti-pris de neiertat. Ar fi trebuit să fie de partea mea, nu să se complacă în această
pseudoneutralitate. Ar fi fost de aşteptat să refuze şi ei să vorbească cu Rebecca, să creeze în jurul ei un vid, ca s-o facă să ne ducă dorul şi să se întoarcă. Lipsa lor de loialitate mă rănea. Când le-o spuneam, Lauren scotea artileria grea:
— Nu ne poţi cere să încetăm s-o iubim de pe-o zi pe alta doar pentru că voi doi sunteţi incapabili să vă comportaţi ca nişte adulţi!
