— Lauren are dreptate, Wern. Afecţiunea pe care i-o purtăm ei nu are nimic de-a face cu ceea ce simţim pentru tine… îi cânta Marcus în strună.
Au fost nevoiţi să insiste vreo două zile ca să mă convingă s-o las şi pe Rebecca să vină cu noi în Louisiana. Dar cum încă refuzam să o sun, Lauren s-a hotărât să se ocupe ea, în timp ce Donna organiza călătoria. Trebuia să
mergem toţi patru împreună cu Tom Exiey. Cu o săptămână înainte de plecare, detectivul a sunat-o pe Marthe Engerer dându-se drept vânzător de echipamente medicale. A stabilit cu ea o întâlnire, ceea ce ne garanta că avea să fie acasă în ziua în care urma să ajungem. Am plecat împreună cu Tom, Marcus şi Lauren. Rebecca ni s-a alăturat la aeroport. Dacă era să judec după
privirea pe care mi-a aruncat-o, era furioasă. Nu vedeam ce-mi putea 195
reproşa. Ne-am salutat de departe, cu un semn scurt din mână, fără să ne apropiem. Contrariat, am plecat să caut un chioşc de ziare şi am făcut turul magazinelor din aeroport în căutarea unui cadou pentru Marthe. Am ales o cutie enormă de biscuiţi. În avion, m-am aşezat lângă Marcus. Ascuns în spatele ziarului Financial Times, n-am mai scos niciun cuvânt. Cele trei ore şi jumătate de zbor mi s-au părut interminabile. În spatele meu, Lauren şi Rebecca pălăvrăgeau cu o lipsă de griji care m-a enervat şi mai tare. Mi-aş fi dorit ca Rebecca să vorbească cu mine, să-mi explice, ori să mă înjure, orice în afară de a se preface că nu exist. Marcus a încercat să mă facă să mă
relaxez. N-am răspuns la niciuna dintre tentativele lui decât prin onomatopee şi mormăieli. A sfârşit prin a renunţa şi s-a cufundat cu un aer concentrat în celebra Love Story a lui Erich Segal. Era timpul să-şi găsească şi el pe cineva.
Stewardesele ne-au servit cu ceva de mâncare. Cum îmi era foame, i-am mai cerut o porţie celei mai drăguţe dintre ele. Cu obrajii în flăcări, ea m-a servit, apoi s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— V-am pus şi două prăjituri cu ciocolată. Nu ezitaţi să mă chemaţi dacă mai aveţi nevoie de orice altceva.
În spatele meu, conversaţia fetelor s-a oprit brusc. Furia Rebeccăi era palpabilă. Am sporit amabilităţile îndreptate spre stewardesă, dar fosta mea iubită şi-a reluat discuţia cu Lauren şi mi-a stricat toată mica plăcere pe care o simţisem când îşi manifestase gelozia.
La coborârea din avion ne-a întâmpinat o căldură umedă, aproape tropicală. Nu aveam bagaje de cală, aşa că am ieşit în câteva minute. Un mic microbuz roşu-aprins ne aştepta. Părea că suntem în excursie. În spatele meu, Marcus, Lauren şi Rebecca au izbucnit în râs din cine ştie ce motiv. Nu înţelegeam cum puteau fi atât de veseli şi relaxaţi. Marthe Engrer avea să-mi răspundă la întrebări care mă torturau de ani de zile. Viitorul, dar şi trecutul meu depindeau de această întâlnire. Mie îmi era rău de la emoţii, iar prietenii mei se ţineau de glume. Aşa că am explodat:
— Nu văd ce aveţi de râs. Nu e nimic comic la ziua asta.
Ieşirea mea i-a îngheţat, aşa cum mă aşteptam. Tom Exiey s-a îndepărtat sub pretextul de a vedea încă o dată contractul pentru microbuz la agenţie şi ne-a lăsat să ne reglăm conturile.
— Râdeam pentru că suntem fericiţi să fim din nou împreună, Wern, mi-a spus Rebecca.
— Dacă nu mai suntem împreună e doar din vina ta.
— Ştii bine că lucrurile nu sunt aşa de simple. Şi oricum nu ţi-ai prea pierdut timpul în absenţa mea…
196
Am aruncat o privire bănuitoare spre Lauren şi Marcus ca să aflu cine mă turnase. Au strâmbat amândoi din nas.
— Şi la ce te aşteptai? Să stau liniştit ca tu să binevoieşti să-mi explici de ce ai fugit din nou?
— Ai început să mă înşeli la doar o săptămână de când am plecat! Nu putem spune că ai excelat prin răbdare şi înţelegere. Şi nu-i acuza pe ei, a mai adăugat, văzând cum mă uit urât la sora şi la pretinsul meu cel mai bun prieten… Ai făcut-o dinadins ca eu să aflu. Aşa că am aflat.
— Nu sunt sclavul tău, Rebecca. Nu sunt obligat să te aştept ca un câine în lanţ, fără să primesc măcar un os.
A încercat să-mi dea replica, dar i-am tăiat-o scurt:
— Chiar n-am chef să am pentru a „n”-a oară această discuţie cu tine.
Cu atât mai puţin cu martori. Ai plecat, aşa că asumă-ţi consecinţele.
M-am întors spre Lauren, Marcus şi Tom şi le-am comandat încruntat:
— Acum urcaţi-vă în microbuz şi să plecăm!
M-am aşezat pe locul din faţă. Ceilalţi şi-au împărţit cele două rânduri din spate. Tom conducea. O tăcere grea a domnit în maşină tot restul drumului. Aerul era sufocant. Privind străzile oraşului New Orleans care se derulau în faţa noastră, aveam impresia că sunt într-o ţară străină.
Copertinele de la ferestre, verandele caselor, plantele de pe terase, construcţiile joase aveau ceva exotic. La ieşirea din oraş, drumul se afunda într-o junglă, apoi mărginea o zonă mlăştinoasă. Apele mâloase ascundeau probabil o întreagă faună. Ai fi crezut că eram în America de Sud ori în Brazilia. Doar radioul şi panourile publicitare ne aminteau că suntem totuşi în Statele Unite. A durat vreo jumătate de oră până să ajungem. Marthe Engerer locuia într-un sat la jumătatea distanţei între New Orleans şi Bâton Rouge. Casa din lemn alb avea o verandă străjuită de coloane. Două fotolii din ratan flancau o măsuţă joasă din fier forjat. Ghivece de flori erau atârnate de streaşină, decorând ansamblul cu tuşe de roz şi alb. Peluza, impecabil întreţinută, întregea impresia de spaţiu cochet. Ajunseserăm la timp. Am rămas câteva minute în maşină, ca să-mi fac curaj. Tovarăşii mei tăceau. Marcus mi-a simţit neliniştea:
— Hai, Wern, să mergem noi doi înainte.
Probabil că i-am aruncat o privire pierdută, pentru că a ţinut să
adauge:
— Nu-ţi face griji… Mi-a pus o mână pe spate. Hai, să mergem…
Mi-am adunat forţele şi am străbătut împreună cu Marcus cei câţiva metri care mă separau de destinul meu. Am sunat. O voce de femeie a răspuns:
197
— Vin acum!
O doamnă de vreo şaizeci de ani a deschis uşa. Avea părul lung şi ondulat de un şaten deschis, cu şuviţe cenuşii, ochelari cu rame roşii şi nişte ochi căprui care ne-au examinat cu multă curiozitate:
— Avem o întâlnire cu Marthe Engerer.
— A, da! Echipamentul medical? Dumneavoastră sunteţi? Eu sunt Abigail, s-a prezentat ea întinzându-ne mâna. Marthe e în casă. Intraţi… O
să-i spun să coboare.
Ne-a condus în salon şi ne-a propus o citronadă.
Am acceptat.
