— Dă-te înapoi, Marcus… Acum! l-a ameninţat ea, ţintind spre prietenul meu. Nu glumesc!

— Mama, opreşte-te! a exclamat Rebecca.

9 Titlu dat ofiţerilor SS care erau la conducerea lagărelor de exterminare naziste.

( N. t.)

240

— Nu te amesteca, fata mea. Nici măcar n-ar trebui să fii aici… Ieşi!

Rebecca nu s-a mişcat.

— Asta este între noi doi, Kasper. Pentru că Marthe are dubii, iar Werner n-are nicio idee despre toate astea, am rămas noi doi să reglăm conturile. Uită-te la mine, a adăugat ea, apropiindu-se încă câţiva paşi. Sigur, anii nu au fost blânzi cu mine, dar e imposibil să mă fi uitat.

A ajuns lângă el şi i s-a aşezat în braţe încălecându-l. I-a pus pistolul sub bărbie.

— Deci, dragă Kasper, vrei să-ţi amintesc tot ce mi-ai făcut atunci? Să

vezi ce plăcut o să fie! a precizat, apăsând pistolul pe buza de jos a prizonierului ca să-i deschidă gura.

A vârât ţeava înăuntru, iar el a încercat să întoarcă puţin capul pentru a se elibera.

— Fără gesturi bruşte! Un accident se poate petrece aşa de uşor. Erau cuvintele tale, îţi aminteşti? „Un accident se poate petrece aşa de uşor”, când încercam să scap, pentru că-mi făceai asta, a explicat Judith, arătând spre cicatricea palidă de la baza gâtului… „Să nu te mişti, căţea afurisită, ziceai, o să-ţi faci rău singură…”

Deveniserăm stane de piatră. Singur Dane, aflat aproape de masă, rămăsese foarte calm. Stătea cu mâna pe pistol, gata să intervină. Judith părea să fi uitat de prezenţa noastră. Eram sideraţi de intensitatea acelei scene care ne aducea în faţă toate ororile pe care le suferise biata femeie.

Nici măcar Marcus nu mai protesta. Când vocea lui Marthe s-a făcut auzită, a avut efectul unei deflagraţii:

— Judith, nu cred că e Kasper. Îmi pare extrem de rău, dar nu mai cred aşa ceva.

— Crezi, îţi pare… Ce joc e ăsta, Marthe? a acuzat-o Judith, scoţând arma din gura prizonierului.

— Marthe are dreptate, doamnă, a murmurat acesta sufocat. Bărbatul pe care-l căutaţi e deja mort.

— Nu-mi mai spune doamnă! s-a dezlănţuit Judith, lovindu-l cu pistolul peste obraz. Doamnă! Ca şi cum ai avea vreun dram de respect… Ca şi cum nu m-ai fi întâlnit niciodată!

— E adevărat, Kasper e mort, a reuşit el să articuleze din nou. Un firicel de sânge i se scurgea din gură. A înghiţit restul cu o grimasă şi a adăugat: Ştiu, pentru că eu l-am omorât.

O linişte mormântală a urmat acelei mărturisiri.

— Şi, înainte de a mă face să am aceeaşi soartă, gândiţi-vă puţin. Chiar dacă fratele meu era ultimul dintre ticăloşi, chiar dacă mi-a luat tot ce aveam 241

mai drag şi mi-a furat anii pe care ar fi trebuit să-i petrec alături de cei pe care îi iubeam, tot nu ştiu dacă am făcut bine omorându-l. Executându-mă, n-o să vă simţiţi eliberată. Uşurarea pe care o căutaţi nu va veni, mai ales că

eu nu v-am făcut nimic…

— Nimic? a zbierat Judith, înfigându-şi unghiile date cu lac de un brun roşcat în obrajii lui ridaţi.

— Nimic! s-a revoltat ostaticul. Nu numai că nu v-am atins în viaţa mea, dar nu v-am întâlnit niciodată! a strigat el. Acum vârâţi-mi un glonţ în cap, spânzuraţi-mă, tăiaţi-mă bucăţi dacă vă ajută cu ceva, dar nu pretindeţi că faceţi dreptate… Şi ridicaţi-vă, vă rog de pe genunchii mei, a mai adăugat el.

Şi-a eliberat faţa cu o mişcare bruscă spre spate, care aproape i-a răsturnat scaunul şi a obligat-o pe Judith să se ridice. Pentru prima dată, ea a început să se îndoiască. S-a dat înapoi un pas şi a început să-i studieze ca un om de ştiinţă care se apleacă asupra unei bacterii nou descoperite. Apoi i-a părut rău că avusese dubii, ceea ce a făcut-o să se înfurie din nou:

— Ajunge! Procesul ăsta nu are niciun rost! i s-a adresat ea lui Marcus, apoi s-a întors spre Dane şi a ordonat: Ridică-l!

Dane a desfăcut legăturile care îl ţineau pe prizonier lipit de scaun şi l-a ridicat în picioare. Judith a părut impresionată de statura lui, ce părea să-i amintească lipsa ei de apărare din trecut. Apoi s-a redresat şi s-a întors spre mine:

— Werner, ajută-ne!

M-am apropiat să-i ajut pe Dane şi am prins ostaticul de biceps. Mi-a aruncat o privire încărcată de tandreţe, dar şi de reproş care m-a tulburat, aşa cum mă tulbura să-i simt umărul lipit de al meu şi braţul sub mâna mea.

Aveam aproape aceeaşi înălţime. Judith a scos din buzunarul mantoului de blană un portofel de piele roşie foarte gros. I-a deschis foarte încet fermoarul Eclair, dând la iveală o trusă chirurgicală.

— Îţi aminteşti sunetul, Kasper? Sunetul acela pe care îţi făcea plăcere să mă obligi să-i ascult, în timp ce zăceam legată… Sunt instrumentele tale, le recunoşti? i-a zis ea arătându-i conţinutul trusei.

— Obiectul acela nu-mi aparţine, a răspuns ostaticul.

— Ia să vedem… Ţi le-am luat în ziua în care am evadat. N-aveam prea mult timp, dar vezi tu, m-am gândit că voi avea nevoie de ele în ziua în care o să te reîntâlnesc… Le-am păstrat, visând ani de zile la acest moment şi iată-ne…

— Nu sunt eu omul pe care îl căutaţi, a repetat bărbatul, cu tărie.

Judith l-a ignorat şi, adresându-ni-se nouă, a insistat: 242

— Priviţi-le.

A scos unul dintre bisturie şi ni l-a fluturat în faţă.

— E momentul adevărului, Kasper.

S-a apropiat de el. Cu un gest stângaci i-a desfăcut cureaua, i-a descheiat nasturele de la pantalonii gri şi i-a tras în jos şliţul. Omul s-a zbătut. Eu i-am prins încheietura:

— Ce faci, Judith?

Ea s-a desprins cu o smucitură a cărei forţă m-a surprins şi mi-a trecut bisturiul pe la câţiva centimetri în faţa ochilor.

— Am un mijloc foarte simplu de a afla… O să termin ce am început în ziua în care am fugit.

— Lasă jos bisturiul. Vreau dreptate, dar n-o să te las să castrezi un bărbat în faţa mea, am protestat.

— Am toate drepturile asupra acestui nenorocit, s-a revoltat ea.

Cu capul în mâini, Marcus repeta:

— Asta e o nebunie. Pură nebunie…

Rebecca, rămasă ca o stană de piatră până atunci, a înaintat spre mama ei. Foarte încet, a luat-o în braţe:

— Dă-mi bisturiul, mamă, şi apoi verifică ce vrei să verifici. Trebuie s-o ştim chiar acum.