masa şi se uită la fete multă vreme, goli paharul şi se ridică. Madame Binson se apropie:

230

— Pe cine vreţi în seara asta? Sandy sau Barbra?

— Barbra.

Sandy o interogă pe madame Binson din priviri. Patroana îi făcu semn că nu. Fata păru uşurată. O brunetă drăguţă îl urmă pe profesor într-unul dintre saloane. Chiar dacă era un client bun, madame Binson ţinu să

precizeze:

— Vă amintesc că avem nişte reguli, domnule Zilch. Ştiţi ce am vorbit ultima dată.

Profesorul împinse fata înăuntru şi închise uşa fără să răspundă.

Părăsi Paradise pe la două dimineaţa. Băuse mult. În Chevrolet scoase o sticlă de alcool de nouăzeci de grade din torpedou şi îşi dezinfectă mâinile şi faţa. Demară. Era o noapte fără lună. Conducea în viteză. După o curbă

strânsă, auzi un zgomot ciudat. Crezu că îi căzuse ţeava de eşapament, dar era mai grav: motorul se înecă de câteva ori, apoi se opri. Se aplecă deasupra capotei. Când o ridică, ieşi fum. Aprinse o brichetă ca să vadă mai bine, dar o stinse în grabă când observă o scurgere de benzină destul de serioasă. De furie, lovi cu pumnul în capota pe care abia o închisese. Era la vreo patruzeci de kilometri de casă şi în jur nu se zărea nicio lumină. Îşi luă pardesiul, încuie maşina şi începu să meargă înapoi spre Paradise. Se răzgândi zărind nişte faruri în depărtare. Grozav! Nu era decât un singur drum, aşa că

maşina urma să treacă prin faţa lui. Se îndrepta spre el în viteză, rulând la fel cum o făcuse şi el câteva minute mai devreme. Apărea şi dispărea din vedere, urmând meandrele şoselei. Se postă chiar în mijloc ca să fie văzut.

Maşina nu încetini când îl văzu. Îşi agită braţul. Şoferul îi răspunse cu un flash. Profesorul crezu iniţial că era vorba de un salut amical, dar când recunoscu Pontiacul Executive simţi că leşină. Într-o fracţiune de secundă

înţelese. Începu să alerge ca un nebun, cu scârţâitul roţilor maşinii în plină

viteză în urechi.

Vremea era răcoroasă şi însorită. L-am scos pe Shakespeare din Bentley. A plecat imediat să exploreze grădina. În joacă, am luat-o pe Rebecca în braţe ca s-o trec pragul noului nostru cămin. Din nefericire, am lovit-o de toc.

— Hai că începe bine, s-a strâmbat ea înainte de a surâde şi de a mă

săruta. În holul de la intrare ne aştepta un buchet impresionant de flori cu un bilet: „Bine aţi venit în noua voastră casă. Marcus şi Lauren”. Rebecca l-a sunat scurt pe tatăl ei în legătură cu procesul lui Ernie care era pe punctul să

înceapă. Fosta mână dreaptă a lui Nathan Lynch fusese concediat şi acţionat în justiţie. Exclus din toate casele importante din New York, fusese obligat 231

să-şi închidă cabinetul de avocatură şi să-şi vândă casa. Îşi petrecea majoritatea timpului încercând să-şi pregătească singur apărarea. Nu-mi părea rău pentru el. În toată nebunia acestei afaceri, controlul fiscal de la Z & H se scurtase în mod miraculos. Am luat-o ca pe o formă de scuze din partea lui Nathan Lynch, dar nu ne-am mai văzut niciodată de la altercaţia din salonul de la Phoenix. Rebecca separase foarte ferm aceste două părţi ale vieţii ei şi nu părea nerăbdătoare să ne vadă pe amândoi în aceeaşi cameră.

Eu, cu atât mai puţin. Ştiam prea bine ce credeau Nathan şi Judith Zilch despre mine. Sufeream din cauza asta, dar mi se părea imposibil să-i fac să-şi schimbe părerea. Cu Rebecca nu mai vorbeam nici de căsătorie, nici de copii. Fusese condiţia ca să rămânem împreună. Nu-mi plăcea deloc, dar nu voiam să scot la iveală vechii noştri demoni.

Am rămas singuri la Sandmanor timp de o săptămână. Dădusem concediu personalului ca să putem descoperi casa în voie. Domnul Van der Guilt îşi luase toate lucrurile personale şi puţinele obiecte pe care dorise să

le păstreze. Lăsase însă mare parte din mobilier şi din operele de artă alese savant de soţia lui. Am făcut plimbări lungi împreună cu Shakespeare şi sieste languroase sub lumina soarelui de început de primăvară. Frumoasa mea şi-a instalat atelierul în bungalowul în care stătuserăm împreună prima dată când ajunseserăm aici. Îşi pregătea plină de entuziasm prima expoziţie la Londra. În aceeaşi săptămână am primit şi o veste bună: una dintre lucrările ei, o sculptură intitulată Oraşul, formată din sute de figurine instalate în sute de căsuţe de bronz, tocmai fusese cumpărată de un francez.

Acesta se ocupa de constituirea unei colecţii pentru un viitor centru de artă

contemporană care se construia în mijlocul Parisului: proiectul Beaubourg.

Miguel ni s-a alăturat primul. Sandmanor îl bulversa. A fost atât de impresionant de casa care, de altfel, urma să rămână pe mâna lui, încât pe tot timpul vizitei a avut ochii umezi. S-a apucat să se ocupe de dezordinea pe care, în timp ce încercam să cunoaştem mai bine locurile, o lăsaserăm în urmă. În săptămânile care au urmat, a făcut un inventar minuţios a tot ceea ce conţinea proprietatea: tablouri, mobile, covoare, bibelouri, cărţi, dar şi rufărie, veselă, cristaluri şi argintărie. Odată consemnată şi cea mai mică

linguriţă de cafea, şi-a petrecut primul an încercând să afle provenienţa tuturor pieselor importante din ceea ce el numea cu emfază „colecţia”. Anul următor l-a consacrat redactării unei scurte biografii a lui Kate Van der Guilt, care făcuse din locul acela ceea ce era şi al cărei portret trona deasupra scării principale. A adăugat biografiei sfaturi pentru buna întreţinere a unei locuinţe. I-am trimis o copie domnului Van der Guilt, care mi-a răspuns printr-o scrisoare foarte amabilă, scoţând în evidenţă justeţea 232

analizei şi plăcerea pe care o încerca ştiindu-ne la Sandmanor. Cartea lui Miguel era atât de bine scrisă, încât i-am recomandat-o prietenei mele Vanessa Javel, editoarea.

— Prietena ta, vrei să spui fosta… a strâmbat din nas Rebecca atunci când i-am informat că editura reţinuse manuscrisul lui Miguel.

Eram bucuros că frumoasa mea era geloasă. Absenţa şi indiferenţa ei mă făcuseră prea mult să sufăr. Îmi plăcea când mârâia şi zgâria.

Pe de altă parte, Lauren înflorea. Iubirea lui Marcus îi dăduse aripi şi centrul ei de îngrijire devenise o adresă pe care nu o puteai ignora după ce un celebru producător de televiziune îi trecuse pragul. Omul suferise cu câteva săptămâni înainte un atac de cord care aproape îl omorâse, aşa că

voia să se apuce de sport. Lauren, care adora să salveze oamenii de ei înşişi, i-a luat tipului viaţa în mâini. Acupunctură, hipnoză, yoga, regim alimentar, i-a pregătit un program care l-a transformat pe fumătorul stresat, agresiv şi supraponderal într-un tip aproape slăbănog care făcea plimbări lungi cu un surâs nătâng pe faţă şi voia binele tuturor. Convins că, împărtăşindu-şi experienţa cu milioanele de telespectatori, n-ar fi făcut decât să-i îmbunătăţească şi mai mult karma (mai păstra totuşi o viziune de tip contabil asupra aurei sale cosmice), a vândut un format de emisiune la ABC.

Canalul de televiziune tocmai trecuse complet la emisia color, iar platoul de la „Lauren Show” semăna cu o cutie de bomboane. Sora mea îşi prezenta acolo toate ideile fixe care, graţie caracterului său vizionar, deveniseră

foarte la modă. Succesul a fost atât de mare, încât a fost contactată de o fabrică de produse agroalimentare. În parteneriat cu acei industriaşi, Lauren a dezvoltat prima marcă de produse dietetice din Statele Unite, hotărâtă să

ducă vestea bună până în supermarketuri. Lansarea acelor produse a fost urmată de crearea unei linii de haine sport, apoi de o gamă de produse naturiste. Evident că eu nu mă puteam abţine să n-o tachinez. Ea, care criticase întotdeauna materialismul nostru şi lumea banilor, conducea o întreprindere care nu înceta să se mărească graţie susţinerii financiare a Z & H şi a ajutorului avizat al lui Marcus. Lauren continua să se arate ruşinată de toată povestea într-un mod pe cât de simpatic, pe atât de fermecător, iar eu o ameninţam în glumă că o să mă pensionez ca s-o oblig să mă întreţină

drept mulţumire.

*

Marcus şi cu mine traversam de fapt o perioadă dificilă. Piaţa imobiliară îşi încetinise avântul din cauza unei serii de legi restrictive, care limitau împrumuturile şi, prin urmare, şi profitul. Această stagnare ne-a obligat să ne orientăm spre Europa, ceea ce ne-a permis să ne menţinem pe 233

linia de plutire şi să ne diversificăm investind în produse de primă

necesitate: lapte praf, biscuiţi, scutece pentru bebeluşi… Am făcut de asemenea şi nişte pariuri mai îndrăzneţe într-un domeniu care abia se năştea: informatica. Creasem un fond care premia aproximativ cincizeci de tineri investitori. Băieţii ăia aveau cu zece ani mai puţin ca noi şi ne promiteau câte-n lună şi-n stele, asigurându-ne că în curând fiecare cetăţean american urma să aibă computerul personal sau un telefon… fără fir, nu mai mare decât o gentuţă de mână, care îi va permite să sune pe oricine. Erau pe jumătate săriţi, dar viziunea lor m-a entuziasmat şi nici nu-mi cereau cine ştie ce mare lucru. Mi-am scos de câteva ori bune carnetul de cecuri până

când am devenit unul dintre investitorii de referinţă în domeniu.

*

Ajunseserăm să trăim fericiţi, dar ştiam că această fericire era extrem de fragilă, iar starea de sănătate a lui Judith nu ne lăsa s-o uităm. În ciuda tuturor mijloacelor pe care Nathan, Rebecca şi cu mine le foloseam ca să

dăm de Kasper Zilch, ancheta bătea pasul pe loc. Dane făcea tot ce-i stătea în puteri şi eforturile lui ajunseseră să-mi potolească puţin antipatia pe care o simţeam faţă de el. Le invitaserăm de câteva ori pe Marthe şi pe Abigail la New York. Cele două o întâlniseră şi pe Judith. Eliberându-se definitiv de sub tirania doctorului Nars, aceasta a început să lucreze cu Abigail. O suna de trei ori pe săptămână. Convorbirile îi făceau bine, dar crizele de angoasă

rămâneau destul de frecvente. Consumul de substanţe psihotrope, dificil de controlat, îi afecta grav sănătatea. Alterna perioade de apatie în timpul cărora nu scotea aproape niciun cuvânt cu faze de hiperactivitate alarmantă.

A încercat de două ori să se sinucidă şi, de fiecare dată când telefonul suna la o oră ciudată, Rebecca îşi ţinea speriată respiraţia. Judith suferea. Fiica şi soţul ei se simţeau incapabili să-i aline durerea. Eram convinşi că doar elucidarea misterului lui Kasper Zilch putea s-o ajute să scape de chin.

Statele Unite, loc ţinut secret, 1978

În acea zonă industrială abandonată, o ceaţă matinală învăluia clădirile. Vântul ca de gheaţă nu reuşea s-o împrăştie. Fluviul cu apă

murdară şi sumbră de-abia se zărea în spatele cheiurilor. Mi-am ridicat cu o mână fularul la gât, în timp ce cu cealaltă o ţineam pe Rebecca, care se uita la mine speriată. Mama ei insistase să ne însoţească. La fel şi Marthe.

Răzbunarea era în sfârşit aproape şi simţeam mocnind în ele o febrilitate 234

neliniştitoare, o beţie comună a sângelui. Nu puteau exista două femei mai diferite decât ele. Infirmiera avea părul scurt şi niciun strop de machiaj.