Judith, acoperită de bijuterii, cu un coc din care ieşeau câteva şuviţe, degaja ceva teatral în mantoul ei de blană care se închidea deasupra unei fuste lungi verzi şi a unei cămăşi roşii. Era de o paloare înspăimântătoare.

Rebecca era şi ea la fel de lividă, iar eu eram probabil şi mai cadaveric decât ele. În ciuda rezervelor – ori poate tocmai din cauza lor – Marcus era şi el cu noi. Lui Lauren îi interzisesem să vină. Nu voiam s-o amestec în această

poveste. Am intrat în uzina abandonată în care Dane ne dăduse întâlnire.

Unul dintre oamenii lui – un tip de vreo cincizeci de ani, roşcat şi masiv – ne aştepta ca să ne arate drumul. Ţinându-ne după el, am evitat o băltoacă de lichid dezgustător, am sărit peste ţevi de metal şi am ridicat prelate de plastic care serveau drept pereţi între o serie de hangare pustii. Paşii noştri răsunau pe podeaua de beton. Bărbatul ne-a condus în jos pe o scară

metalică. Peste tot mirosea a rugină, vag a putregai şi a spaţiu închis. Am ajuns în sfârşit în faţa unei uşi de fontă de formă rotundă, fără îndoială a unui fost seif. Prietenul lui Dane ne-a făcut semn să intrăm.

— Sunt înăuntru. Mă întorc afară.

S-a îndepărtat. Uşa s-a deschis spre o cameră cu pereţi de ciment în fundul căreia se vedea lumina unui bec. Picături de apă se prelingeau din tavan. Dane ne aştepta împreună cu prizonierul. Bărbatul era legat de un scaun de fier cu spatele la noi. Purta un pulover roşu-închis şi o pereche de pantaloni gri rupţi. Probabil că opusese rezistenţă în momentul în care Dane şi echipa lui îl interceptaseră. Era legat la ochi şi avea un căluş în gură.

Marthe şi Judith au schimbat o privire, apoi am văzut-o pe Judith clătinându-se. A căzut în genunchi. Cu braţele încrucişate, mâinile îmbrăţişându-şi umerii şi capul lăsat în piept, s-a făcut covrig. Rebecca s-a repezit spre ea.

Judith se legăna în faţă şi în spate, bălmăjind cuvinte pe care nu le înţelegeam. Rebecca părea disperată. împreună cu Dane, şi-a forţat mama să

se ridice.

— Hai, mamă. N-ai ce căuta aici. O s-o facem noi pentru tine. Nu e nevoie să-i vezi.

Apoi a scos-o din cameră, aproape târând-o. Dane a vrut să le însoţească, dar Rebecca l-a oprit cu un gest nervos. Eu n-am îndrăznit să-mi ofer ajutorul. Ştiam că Judith nu suporta să-mi vadă chipul. M-am întors spre ostatic. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Mâinile îmi transpiraseră. Cu o expresie dezaprobatoare, Marcus se ţinea în spatele nostru. Câteva bancuri de lucru şi scaunul cu prizonierul constituiau singurul mobilier din cameră.

Eram hipnotizat de silueta şi de talia bărbatului. Părul des era atât de 235

asemănător cu al meu, dar timpul îl colorase în cenuşiu. Era slab şi puţin adus de spate. Voiam să-i văd faţa. O faţă despre care mi se spusese că îmi semăna, mie şi tatălui meu biologic. Voiam să-i privesc în ochi. Să-i aud vocea vorbindu-mi de ei, de părinţii mei şi de micul străin care fusesem eu.

Totuşi nu era bine… Dacă îl vedeam ca pe o fiinţă umană, n-aş fi avut curajul să merg până la capăt. Nu eram făcut din acel aluat. La nervi aş fi putut să

depăşesc anumite limite, dar să particip cu sânge rece la o execuţie a unui om legat şi vulnerabil, asta nu mă simţeam în stare. Cunoşteam prea bine ororile de care se făcea vinovat acest criminal şi cruzimea de care dăduse dovadă, dar aveam în vene acelaşi sânge, şi el rămăsese singurul care mă

lega de neamul în care mă născusem.

Bărbatul părea încordat. Se simţea observat. Hotărâserăm să

acţionăm împreună, cu excepţia lui Marcus, care nu voia să participe la ceea ce el numea un asasinat. Pe unul dintre bancurile de lucru, Dane aliniase cinci pistoale. Urma să împărţim crima, ca să ducem împreună povara. În acest fel, niciunul dintre noi nu ar fi fost singurul responsabil. Nici singurul nevinovat. Niciunul dintre noi nu ar fi ştiut cui i-ar aparţinut glonţul ce urma să rupă în sfârşit acel cerc infernal.

Dane mi-a urmărit privirea.

— Sunt încărcate.

Prizonierul a înţeles şi el. A început să se zbată în scaun, ţipând prin căluş cu o forţă dictată de disperare. Dane i-a strigat să se calmeze. Avea vocea sugrumată de ură. Violenţa lui ne-a îngheţat. Prizonierul a rămas şi el nemişcat. Tremura. Imaginea l-a scos din sărite pe blândul Marcus:

— N-aveţi niciun drept să faceţi aşa ceva. Cine vă credeţi?

— Dreptul acesta ni l-a dat chiar el mie şi lui Judith în ziua când ne-a violat pentru prima oară, a mârâit Marthe, tremurând de furie.

La acele cuvinte, prizonierul a rămas nemişcat. Fără îndoială, recunoscuse vocea Marthei. Marcus nu s-a lăsat cu una, cu două. Cu chipul congestionat, a trecut în faţa mea, interpunându-se între noi şi cel legat.

— Marthe, păreţi foarte sigură de dumneavoastră, dar n-aveţi nicio dovadă. Omul are dreptul de a se apăra. De a-şi privi în faţă judecătorii. De a şti pentru ce moare.

— Şi ce pretindeţi? Un proces? s-a enervat ea.

— Da, un proces. Vreau să-i ascult mărturia. N-o să vă las să-i executaţi fără dovezi.

Marthe făcuse câţiva paşi spre el.

— Am dovada vocii lui, a pielii, a mirosului lui. Am dovada amintirilor şi a cicatricelor mele. Dovada fricii care-l macină azi, pentru că ştie că s-a 236

sfârşit. Adevărul îi va intra în cap o dată pentru totdeauna. Ştie că aici şi acum, niciuna dintre minciunile lui nu-i va mai proteja.

— Dar oare nu aveţi nicio îndoială, nu există nici cea mai mică pată de gri în tot acest alb şi negru, care ar putea însemna inocenţa acestui om? Cum puteţi fi atât de sigură? Au trecut mai bine de treizeci de ani, Marthe…

Vorbiţi de vocea lui? Nici nu i-aţi auzit-o. De mirosul lui? Nici nu v-aţi apropiat de el…

— O simplă privire la silueta şi la părul lui mi-a fost de ajuns. Ştiu că e el.

— Ei bine, eu, pentru că sunt avocat şi pentru că voi intenţionaţi să-i privaţi pe acest om de un proces cinstit…

— Proces cinstit! a strigat Dane. Ţi se pare just că guvernul nostru a primit şi adăpostit aceşti porci care ar fi trebuit spânzuraţi la Nürnberg?

Dacă în ţara asta ar fi existat dreptate, dacă nu ar fi fost o mascaradă care în spatele intereselor de stat se înclină în faţa puterii, n-am mai fi fost aici, pentru că tipul ăsta ar fi fost mort de mult.

— Îţi dai seama că şi tu te comporţi exact ca ei? a dat Marcus replica.

Şi chiar mai rău? Naziştii urmau legile ţării lor, oricât de odioase ar fi fost.

Voi întreprindeţi aceste misiuni justiţiare fără să respectaţi niciun cod, nicio regulă.

— Uită-te şi la ăsta cum îi apără pe toţi demenţii! s-a ambalat Dane, întorcându-se spre Marthe şi spre mine ca să ne ia de martori. Eşti nebun, Marcus! Principiile tale ţi-au lichefiat creierul. Faci paradă de ele asemenea tuturor celor care n-au suferit niciodată pentru nimic, dar ştii oare în ce lume trăieşti? Bănuieşti măcar de ce mizerii e capabilă fiinţa umană? Şi ăla de colo mai mult ca oricine? a precizat, dând un şut în scaunul prizonierului care, chiar dacă împiedicat de legături, continua să se zbată.

Dane se apropiase de Marcus cu pumnii strânşi şi privirea ameninţătoare:

— Ori eşti cu noi, ori împotriva noastră.

— Sunt cu voi, Dane. Cu Wern, Rebecca, Judith şi Marthe, dar vreau să

ştiu ce are omul ăsta de zis.

Auzindu-ne numele, prizonierul a tresărit. Eu îl observam, impresionat din nou de asemănarea noastră fizică. Îmi dădea sentimentul că

mă dedublasem. Chiar dacă îmi repetam că trebuia să-i executăm imediat, înainte de a ne pierde curajul, curiozitatea şi argumentele lui Marcus îşi făceau loc în mintea mea.

— Şi eu vreau să-i aud, am spus.

Dane s-a dat un pas înapoi, ca şi cum l-aş fi lovit.

237