— Marthe! Ai musafiri, a strigat apoi, în direcţia scărilor, înainte să
dispară în bucătărie.
Câteva minute mai târziu, Marthe a apărut la intrarea în cameră. Am recunoscut-o imediat. îmbătrânise, bineînţeles, dar rămăsese aceeaşi persoană din fotografia pe care o studiasem vreme îndelungată. Marthe l-a văzut prima dată pe Marcus, care stătea în faţa ei, apoi s-a uitat la mine. Am văzut-o clătinându-se.
— O, Doamne! a ţipat ea înăbuşit, sprijinindu-se de tocul uşii.
Şi-a dus mâna la piept. Abigail, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare, a crezut că va leşina. S-a repezit s-o sprijine.
— Ce se întâmplă, draga mea?
Marthe i-a explicat:
— E Werner, fiul Luisei. Apoi s-a întors spre mine. Nu-ţi imaginezi cât poţi să-i semeni. Eşti copia ei fidelă.
— A cui? am întrebat ca să fiu sigur.
— A mamei tale.
Femeia s-a apropiat cu paşi şovăitori şi a venit să se aşeze lângă mine pe canapea. Genunchii ei îi atingeau pe ai mei. Această apropiere mi-a creat o senzaţie de disconfort, la fel ca intensitatea cu care mă privea. Şi-a trecut o mână prin părul meu. Nu îndrăzneam să mă mişc.
— Sunt atât de fericită că eşti în viaţă. Eşti atât de înalt, de frumos… îi semeni atât de mult!
— Din fotografii, aveam impresia că-i semăn mai mult lui Johann, i-am spus, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna.
— Da, puţin… ca alură, dar nasul, privirea, pomeţii sunt ai ei.
Mi-a prins faţa în palme şi m-a pipăit ca un orb care încearcă să
memoreze trăsăturile cuiva. Atingerea ei m-a făcut să tremur.
— N-am crezut c-o să te mai revăd vreodată. Dacă ai şti cât timp te-am căutat! Luni, ani întregi…
198
— Vorbeşte de tine în fiecare zi, mi-a spus Abigail.
— Îmi era frică să nu te fi omorât…
— Cine să mă fi omorât?
— Kasper, unchiul tău…
— De ce ar fi vrut unchiul meu să mă omoare?
— E o poveste foarte lungă, dragul meu, a răspuns Marthe, care încălca cu fiecare clipă ce trecea limitele politeţii, pentru a restabili o legătură intimă evidentă pentru ea, dar neaşteptată pentru mine. O să-ţi povestesc totul. Îmi imaginez că de asta ai şi venit… Cât despre Kasper, crede-mă că e, ori cel puţin era, capabil de orice.
Hotelul HausIngeborg, Alpiibavarezi, 1945
Von Braun împreună cu câţiva colegi jucau cărţi în salonul hotelului.
După ce se predaseră americanilor, viaţa lor rămăsese la fel. Schimbaseră
doar gardienii, GI în loc de SS, dar şi aceştia erau la fel de exigenţi şi de disciplinaţi. Marthe era obosită. Urcă să se culce. Se făcuse deja noapte.
Perdelele de la camera ei erau trase, luminile stinse, dar intrând în cameră îi simţi imediat prezenţa, înnebunită, dădu să iasă. Bărbatul nu avu nevoie decât de o fracţiune de secundă ca s-o prindă de braţ şi s-o arunce pe pat.
— Termină cu maimuţărelile, Marthe, vreau să vorbim.
Felul rapid în care se deplasa o terifiase întotdeauna. Chiar şi cu glezna în ghips, rămânea un adversar redutabil. Tânăra femeie se ridică pe o margine a patului. Ar fi vrut să rămână calmă, dar simţi ceva rece de-a lungul şoldului drept. Se gândi la cuţitul pe care-l purta la coapsă. Trebuia să
fie sigură… O putea face? Johann se aşeză în fotoliul din faţa ei. Îşi reluase vocea adevărată, acea voce pe care ea o auzea în fiecare noapte în coşmaruri.
— Uită-te la mine, idioata dracului!
Marthe ridică ochii. În două săptămâni, pleoapele pretinsului Johann se dezumflaseră şi un centimetru de păr începuse să-i acopere cicatricele de pe cap. — Ascultă-mă cu atenţie. Ştiu că ştii. Să nu ne prefacem. Nu se face între soţi, o şicană el, întinzându-şi piciorul sănătos ca să ridice rochia femeii.
Ea se dădu înapoi cu un gest violent.
— Tot o căţea sălbatică ai rămas.
199
O privi într-un fel lasciv care îi produse panică.
— Ce vrei, Kasper?
— Încetează să mai creezi suspiciuni. Von Braun începe să mă
