Stupefacţia…
Marthe s-a oprit din nou. Era palidă.
— Vrei să le povestesc eu? a intervenit prietena ei.
Abigail şi-a pus mâna pe fruntea Marthei. Mă uimea armonia care domnea în relaţia celor două femei şi evidenta tandreţe pe care o împărtăşeau. Infirmiera i-a surâs puţin tremurător şi s-a ridicat:
— Nu-ţi face griji. Am nevoie doar de puţin aer. Câteva minute…
Revin imediat.
Am urmărit-o pe fereastra salonului. Se îndrepta spre banca circulară
care înconjura trunchiul unui copac impozant plin de flori albe şi cărnoase.
S-a aşezat. M-am ridicat să merg după ea, dar Abigail m-a oprit:
— Las-o câteva clipe. O să-şi revină. Până atunci, poate vă e foame?
Chiar ne era. Lauren s-a oferit să ajute şi a urmat-o pe Abigail. Marcus şi Tom au vrut şi ei să dea o mână de ajutor, dar stăpâna casei le-a spus că
bucătăria era prea mică pentru patru persoane. Rebecca, bineînţeles, n-a mişcat niciun deget. Am rămas tăcuţi. Îi urmăream, fără ca ea să-şi dea seama, reflexia într-unul dintre geamuri. Părea visătoare. Şi, pentru mine, frumoasă. Dar admiraţia nu reuşea să şteargă tot restul. Eram foarte supărat pe ea. Şi nu eram sigur dacă aveam să mai pot s-o iert vreodată.
Aşezată pe banca din grădină, Marthe încerca să se liniştească. Ce 206
fericire să vadă ce tânăr magnific devenise Werner! Cât regret, de asemenea!
Ce departe erau toate… Germania, Silezia, tinereţea lor, războiul… îşi aducea aminte de prânzurile în familie în sufrageria uriaşă a familiei Zilch sau pe cei doi fraţi certându-se după ce discutau politică. Kasper simpatizase cu naziştii din primul moment. Parcă auzea şi acum tonul violent cu care vorbea despre ura lui faţă de evrei, de negri, de femei, de burghezi, de săraci şi de tot ce nu ţinea de el însuşi. Nimeni nu scăpa de criticile lui. Cu faţa transfigurată, se lăsa purtat de propria vervă facilă, îmbătat de propria-i duritate care îl făcea să se simtă puternic, lucid. Se mândrea că îndrăzneşte să spună pe faţă ceea ce alţii doar gândeau, scuipându-şi comparaţiile degradante şi tiradele darwiniene. Lui Kasper îi plăcea la nebunie să încalce regulile. Îşi măsura puterea în funcţie de capacitatea de a distruge. Chiar şi ciudăţeniile lui denotau această credinţă: avea oripilantul obicei de a tăia dopurile în bucăţi şi de a transforma hârtiile care îi cădeau în mână în confetti. În relaţiile cu ceilalţi, căuta din prima secundă vulnerabilităţile sau detaliile de care putea râde. Viaţa nu era pentru Kasper decât un permanent raport de forţă. Când Johann vorbea despre bunăvoinţă, Kasper fornăia pe nas cu dispreţ şi rostea singurul citat pe care îl ştia din Nietzsche: „Pentru cei puternici, nimic nu e mai periculos decât milaw. Cu alte ocazii îl invoca pe Hegel, pe care nici măcar nu-i citise, caricaturizându-i dialectica stăpân-sclav. O fiinţă mai puţin complexă decât Johann s-ar fi opus mult mai violent regimului nazist, dar el era absorbit aproape în totalitate de cercetările ştiinţifice şi se interesa doar de departe de evenimentele care zguduiau ţara.
Visul său despre rachete spaţiale îi servise încă din copilărie drept scut împotriva lui Kasper şi a lumii în general. Refugiat în biblioteca de la etajul al doilea al casei lor, punea în ecuaţie realitatea pentru a avea sentimentul că
o stăpâneşte. În epoca fulgurantei ascensiuni a lui Hitler, nu se preocupa decât de lupta împotriva fratelui său. Luisa era şi mai puţin preocupată de aceste chestiuni decât soţul ei. Ea era doar îndrăgostită. Nu „înţelegea nimic din politică” şi se străduia să creeze diversiuni atunci când fraţii începeau să
discute în contradictoriu. Kasper o repezea atunci cu o brutalitate care te lăsa cu gura căscată. Johann îi lua apărarea şi masa se încheia cu o repriză de box. Marthe fusese singura care se revoltase încă de la început împotriva aberaţiilor puterii hitleriste. Simţea o nevoie viscerală de a i se opune. Aceea a oricărei fiinţe pe care te înverşunezi s-o striveşti şi să-i îngrădeşti libertatea. Clocotea de asemenea în ea un feminism instinctiv – pe care l-a conştientizat doar ani mai târziu – care nu putea tolera eticheta de inferioare pe care propaganda le-o punea femeilor germane. Părerile ei erau 207
departe de a fi împărtăşite şi unica sa tentativă de a interveni în dispută, în timpul unui prânz de duminică, a fost tranşată scurt de Kasper cu un dos de palmă care a scandalizat întreaga familie Zilch. Pe Marthe a uimit-o reacţia lor. Oare chiar nu-şi dădeau seama de ce fel de om era? Era posibil ca pereţii masivi din granit ai reşedinţei Zilch să mascheze cu adevărat durerea şi disperarea ei? Sigur, ruşinea o împiedica să se plângă, să facă confidenţe, iar Kasper avea mare grijă să n-o lovească în părţile expuse, dar îi era greu să
creadă că socrii ei nu erau conştienţi de calvarul pe care-l trăia. În acea familie iubitoare şi bogată, al cărei renume fusese clădit de personaje importante şi de industriaşi de renume, nu se născuse niciodată un bărbat atât de tulburat ca soţul ei. Agresivitatea de care dădea dovadă constituia un mister chiar şi pentru părinţii lui. Şi mai mult decât atât, cum se putea explica diferenţa enormă dintre fraţi? Cei doi primiseră totul: o educaţie aleasă, o sănătate de fier, frumuseţe fizică impresionantă şi o inteligenţă
ieşită din comun pe care Kasper o folosea pentru a face rău. Toate acestea îi dădeau bărbatului un sentiment de superioritate delirant. Fiecare privire în oglindă îi întărea convingerile. Rasa ariană, din care el se considera un exemplar perfect, dădea naştere celor mai înalţi, puternici, rapizi şi frumoşi indivizi. Se vedea pe sine ca pe un Gulliver în ţara piticilor. Aroganţa îi era dublată de o gelozie maladivă faţă de orice persoană susceptibilă de a-l pune în umbră, începând cu fratele lui. Acel nenorocit de frate mai mic, care născându-se îl detronase, îi provoca spiritul de răzbunare mai mult decât oricine. Lui Kasper îi plăcea să domnească singur. I-ar fi plăcut să fie singurul om de pe pământ. Or, Johann avusese imprudenţa să fie mult mai bun la şcoală. Chiar sclipitor. Şi mult mai iubit. Johann era un copil dulce, aplecat spre lectură, spre jocurile de logică, apoi spre matematică şi fizică.
Kasper era un băiat agitat. Cum tatăl lor, puţin înclinat spre conflicte, îl evita, Kasper s-a concentrat asupra mamei. Nu înceta s-o necăjească, fără îndoială
pentru că nu-şi putea ascunde preferinţa pentru fiul mai mic. Cine i-ar fi putut de altfel rezista lui Johann? Băiatul nu avea nici narcisismul, nici caracterul furtunos al fratelui mai mare. Disensiunile între cei doi erau cu atât mai surprinzătoare cu cât, văzându-i unul lângă celălalt, ziceai că sunt gemeni. Aveau aceeaşi siluetă, aceeaşi graţie în mişcări, ochii ca o apă
limpede şi un farmec irezistibil. Kasper avea poate o uşoară tendinţă de îngrăşare şi de neglijenţă în ţinută care le permiteau celor apropiaţi să-i distingă. În ciuda acestor semne, asemănarea lor continua să frapeze şi comparaţiile pe care unii se amuzau să le facă, reflex de înţeles în faţa unui astfel de capriciu al naturii, nu făceau decât să agraveze ranchiuna fratelui mai mare. Copil, Johann se ferea pe cât posibil de Kasper, dar din momentul 208
în care, adolescent fiind, crescuse la fel de înalt, s-a supus unor antrenamente fizice intensive ca să-i poată ţine piept. După ce fusese ani de zile calul lui de bătaie, s-a revoltat. Kasper îl considera pe fratele lui mai mic ca o extensie a lui însuşi. Manifestările de independenţă ale lui Johann îi produceau o furie delirantă. Casa Zilch a devenit teatrul unui război deschis în vederea cuceririi unui tron care nu exista în realitate decât în capul lui Kasper. Conflictul a căpătat o violenţă intolerabilă la moartea părinţilor lor.
Vecini s-au văzut nevoiţi să intervină. Lumea vehicula tot felul de poveşti despre Luisa, despre care se spunea că fusese amanta lui Kasper înainte să
se mărite cu fratele mai mic. Marthe, care în momentul derulării presupuselor fapte trăia în Berlin, a luat-o la întrebări pe Luisa. Tânăra a recunoscut că fratele cel mare o curtase. Se întâmplase cu câteva luni înainte de a-l întâlni pe Johann. A negat însă cu vehemenţă orice relaţie de natură
fizică. Totul fusese pur platonic. Marthe s-a mirat de propria-i reacţie. Ar fi trebuit să fie geloasă pe faptul că soţul ei o dorise pe Luisa şi rănită că nu aflase mai devreme. În schimb, n-a simţit decât o plăcere inexplicablă la ideea acelei apropieri între cei doi. Faptul de a împărţi un bărbat cu Luisa îi procura chiar o ciudată satisfacţie. Vecinii însă nu se arătaseră la fel de îngăduitori. Zvonurile şi umilinţele care le-au urmat au creat o atmosferă
imposibil de suportat. împreună cu soţia lui, Johann a părăsit casa în care se născuse şi s-a alăturat echipei de cercetare a tânărului profesor von Braun şi, odată cu ei, Marthe a pierdut singura sursă de bucurie care, în conacul sumbru şi ostil, o ajutase să supravieţuiască.
Doamne, cât de mult o răneau încă toate acele amintiri! Anii ar fi trebuit să-i închidă rănile, dar iată că ele rămăseseră intacte. O floare de magnolie a căzut la picioarele ei. A ridicat-o distrată, adăpostindu-i gingăşia în podul palmei. A mai rămas un moment la umbra copacului. La întoarcere, Werner o aştepta în salon. Nu era momentul să cedeze.
Marthe şi-a reluat locul pe canapea şi a continuat povestea chiar din momentul în care o lăsase.
— Probabil că mi-am pierdut cunoştinţa în restaurantul mexican în care urma să luăm prânzul eu, tu şi Kasper. Când m-am trezit, mă aflam într-o cameră imaculată. Pentru un moment am crezut că murisem. Am încercat să-mi revin în simţiri. O lumină părea să coboare din cer. În realitate, lumina se filtra printr-o ferestruică cu gratii plasată foarte sus. Mi-am dat seama că
sunt legată de pat. Nu puteam nici să mă ridic, nici să mă întorc măcar pe o parte. Am intrat în panică. Am strigat după ajutor. Şi-au făcut apariţia două
infirmiere. Mi-au comandat sec să mă calmez. Am întrebat unde sunt şi am cerut să mă dezlege. Am cerut să te văd. Cine te luase? Cine avea grijă de 209
tine? De ce mă închiseseră? Cum ele nu răspundeau, m-am enervat, aşa că
mi-au făcut o injecţie şi am adormit la loc. Am dormit ore, zile ori săptămâni, n-aş putea spune. Eram îndobitocită de medicamente. În rarele momente în care eram conştientă, te strigam. Infirmierele îmi spuneau că eşti cu tatăl tău şi că eşti bine. Eu ştiam că alături de Kasper nu puteai fi decât într-un mare pericol, dar protestele mele se loveau parcă de un zid. Mai rău, mi-au confirmat diagnosticul pus de echipa medicală: paranoia. Mi-am pierdut toate reperele. Nu mai voiam nimic. Timpul devenise un ocean alb, iar sufletul meu un pustiu de netrecut.
Într-o dimineaţă, una dintre infirmiere m-a anunţat că profesorul Change era gata să mă primească. Trebuia să fiu extrem de atentă. Orice cuvânt putea să fie folosit împotriva mea. Profesorul s-a arătat mult mai drăguţ decât personalul său. Omul mi-a explicat în sfârşit cui datoram toate acestea. Făcusem, mi-a spus el, o criză de demenţă în timpul unui prânz întrun restaurant mexican. Îmi ameninţasem soţul cu un cuţit, sub ochii fiului nostru şi mă repezisem şi la personalul care încercase să intervină. Fusesem potolită cu mare greutate, iar soţul meu se hotărâse să mă interneze. Mi-a arătat mărturiile scrise ale clienţilor de la Riviera. Citindu-le, mi-am dat seama că „soţul” meu mă drogase. Chiar de la începutul mariajului nostru, se distrase testând tot felul de substanţe pe membrii familiei, ceea ce-i scotea din sărite pe tatăl lui. Kasper nu încetase cu experimentele până când acesta din urmă nu ameninţase că-i dezmoşteneşte. Am păstrat pentru mine ceea ce credeam. A încerca să mă explic n-ar fi făcut decât să-mi înrăutăţească
situaţia. M-am mulţumit să semăn îndoiala, atentă să nu par nici acră, nici ironică:
— Soţul meu a venit vreodată să mă vadă în tot acest timp?
— Nu, a recunoscut doctorul Change, zâmbind încurcat.
