— Ofiţerul SS Zilch a fost călăul mamei mele la Auschwitz. Poate că
dumneavoastră aţi renunţat la ideea de a vă răzbuna pe el, dar eu nu pot renunţa la dreptate. După toate crimele pe care le-a comis, nu putem să-i lăsăm să se bucure de soarele chilian ori din cine ştie ce ţară din America de Sud. Chiar dacă posibilitatea ca acest nemernic să fie în viaţă ar fi infimă, n-o să-i las să scape nepedepsit, a anunţat Rebecca tjremurând.
— Nu ştiam că a fost la Auschwitz, a murmurat Marthe.
— Dar aţi afirmat mai devreme că avea o grămadă de lucruri să-şi reproşeze, i-a amintit Marcus.
— Aşa e… Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce i-ar fi putut face unei femei asupra căreia ar fi avut control deplin. Îmi pare foarte rău pentru mama dumneavoastră. Foarte rău…
Rebecca n-a spus niciun cuvânt, dar i-a mulţumit cu un semn din cap.
Aeroportul ]FK, 1972
Când am aterizat era deja noapte. Drumul de întoarcere a fost mai uşor. Căldura, drumul şi stresul emoţional pe care le suferiserăm ne goliseră
de toată energia. Am dormit pe toată durata zborului. La coborârea din avion, am simţit cum mă cuprinde angoasa. Rebecca şi cu mine nu ne mai vorbiserăm din timpul zilei. Ea urma s-o ia pe drumul ei, eu pe al meu. Mi se 213
părea de neconceput să ne despărţim aşa, dar ea mergea înainte, cu geanta pe umăr, iară să schiţeze nici cel mai mic gest spre mine. Crezusem că
depărtarea dintre noi era doar din cauza acelei săbii a lui Damocles care ne atârna deasupra capetelor de luni întregi. Acum ştiam totul despre originile mele, iar părintele meu fusese absolvit de vină, dar Rebecca se comporta ca şi cum asta nu ar fi schimbat nimic, ca şi cum aş fi fost în continuare un prezumtiv vinovat, fiul unui criminal dovedit. Momentele de graţie pe care le împărtăşiserăm nu fuseseră oare decât o amăgire? Trăisem singur acea poveste, în timp ce ea o luase, fără să-mi dau eu seama, pe alt drum? Tăcerea ei mă măcina. Începeam să mă îndoiesc de mine, de instinctele mele, de puterea mea de discernământ. Oare nu înţelesesem nimic? Pentru ea fusese doar plăcere, nu iubire? Chiar şi în momentele de profundă intimitate, oare nu făcuse decât să-mi scape? Mergeam în urma ei pe scara rulantă a terminalului, care ne făcea să ne îndreptăm de două ori mai repede spre despărţire… Reflexiile noastre alergau pe geamurile din sticlă pe care întunericul de afară le transformase în oglinzi. N-a încetinit pasul nici măcar o clipă, nici măcar un moment nu i-a trecut prin cap să se oprească, să se întoarcă şi să-mi zică că s-a săturat, că eram făcuţi să fim împreună şi că tot ce fusese între noi nu se sfârşise.
— Vrei să te ducem undeva, Rebecca? i-a propus veselă Lauren, care uneori avea delicateţea unui labrador căruia i-ai aruncat o minge într-un magazin de cristaluri.
— E în regulă, nu-ţi face griji… Mă aşteaptă o maşină, a răspuns cea care fusese femeia vieţii mele. Doar dacă nu vrei să vii la mine!
Lauren probabil că se blestema în gând. Avea talentul de a se vârî în capcanele pe care ea însăşi şi le întindea.
— Poţi să mergi, Lauren, dacă vrei, am îndemnat-o înţepat.
— Mai bine rămâi cu ei… a insistat Rebecca cu un surâs care voia să
spună „dacă mă părăseşti, consideră că nu mai suntem prietene”.
În timpul acestui schimb de replici, am ajuns în faţa parcării maşinilor cu şofer. Scurtul moment de indecizie a fost tranşat de un Marcus atât de autoritar şi lipsit de răbdare, încât nu l-am recunoscut. A luat-o pe Lauren de talie şi a declarat:
— Tu vii cu mine. Iar voi doi mergeţi împreună, pentru că ne-am săturat până peste cap de prostiile voastre. Ne agasaţi de „a de luni întregi cu ele. — Vă agasăm? De unde ai scos o asemenea grosolănie? am protestat eu, încântat că intervenţia prietenul meu îmi permitea să câştig timp.
— Nu e genul tău să fii grosolan, a întărit Rebecca.
214
— Dacă cel puţin asupra acestui punct aţi reuşit să cădeţi de acord, sunt foarte fericit. Până una alta, vă anunţ că noi nu mai suntem dispuşi să
vă găzduim certurile. Ajunge! Basta! M-am săturat! Şi pot să v-o mai spun încă într-o duzină de limbi, dacă e necesar. Hai, Lauren, noi am plecat.
A împins-o pe sora mea în prima maşină rezervată, a urcat şi el şi făcându-i semn şoferului să demareze, ne-a lăsat baltă fără cel mai mic semn de regret. Am deschis uşa celei de-a doua maşini pentru Rebecca, gest de galanterie cu care nu prea eram obişnuit. S-a urcat, mormăind un „merçi”
care nu prevestea nimic bun. M-am aşezat lângă ea şi i-am cerut şoferului să
ridice geamul dintre noi ca să nu ne asculte conversaţia. Rebecca a vrut să
încheie ostilităţile:
— N-are rost. Nu mai e nimic de spus.
— Cum adică, nu mai e nimic de spus?
— S-a terminat, o ştii şi tu prea bine.
— O, dar nu ştiu chiar nimic! Eu, în orice caz, nu am terminat. Nu se pune problema să te evapori din nou, învăluită în secretele şi în explicările tale esoterice. Îmi datorezi măcar o explicaţie.
— Ştii bine de ce nu va merge. Treaba asta cu noi doi.
— Ei bine, nu. Nu ştiu. Nu sunt desigur decât un mascul limitat, dar nu văd de ce. Tatăl meu biologic nu are nimic să-şi reproşeze. Nu i-a făcut nici cel mai mic rău mamei tale. Nu văd nimic altceva care s-ar putea pune în calea fericirii noastre.
— Eşti de o rea-credinţă care mă depăşeşte! s-a enervat ea. Problema n-a avut niciodată de-a face cu tatăl, cu unchiul ori cu cine ştie ce faptă din trecut pentru care tu nu eşti responsabil, ci cu lucrurile pe care le-ai făcut tu.
Şi cu temperamentul tău, pe care nu l-am putut niciodată schimba. E felul tău de-a fi. Natura ta. Asta eşti şi gata.
— Dumnezeule, dar despre ce vorbeşti? m-am enervat la rândul meu.
— M-ai înşelat. Din nou şi din nou şi din nou.
— Nu te-am înşelat niciodată! am exclamat, stupefiat de ieşirea ei.
— Joan, numele ăsta nu-ţi spune nimic? Vanessa Javel, editoarea, nici atât? Eve Mankevitch, psihiatra? Annabel, colega mea de clasă? Şi Sibyl-pompon? Cea mai idioată dintre verişoarele Lynch, fir-ar să fie! Să nu-mi spui că au fost doar întâmplări ori că te-ai îndrăgostit subit! Ca să nu mai vorbim de chelneriţe, recepţionere şi femei măritate! Te-ai culca şi cu un fotoliu de club dacă ar purta perucă. Eşti absolut insuportabil!
Am fost atât de uimit, încât pentru moment n-am ştiut ce să mai spun.
