— A sunat măcar ca să afle noutăţi?
— Nu, a spus el din nou.
— Dar facturile legate de şederea mea aici, le plăteşte?
— Absolut, nu vă îngrijoraţi deloc în această privinţă.
— Vedeţi doctore, de îngrijorat mă îngrijorez puţin. Aş vrea să ştiu când voi putea să-mi văd fiul.
Era un om binevoitor, mi-a spus că avea să mai dureze un timp. Voia să se asigure că starea mea se va stabiliza şi că nu voi mai fi o ameninţare la adresa fiului şi a soţului meu. Am luat un aer de pocăinţă dublată de modestie. Eram hotărâtă să fac orice ca să mă lase să plec. M-a anunţat că
trebuia să încep nişte şedinţe de terapie cu cineva foarte tânăr, înţelegător şi talentat. Prima femeie psihiatru din clinică. Speram să mă înţeleg cu ea. Am 210
răspuns că da, sigur, cel mai important era să fac progrese. S-a arătat foarte mulţumit de acea primă întâlnire şi a cerut să fiu mutată în altă cameră. Am putut de asemenea să mă alătur celorlalte bolnave în activităţile de zi cu zi: plimbări, ateliere de creaţie, curăţenie şi aşa mai departe. A doua zi, am făcut cunoştinţă cu psihiatrul. Nu ştiam încă, dar avea să-mi salveze viaţa, a încheiat Marthe uitându-se spre Abigail.
Prietena ei ne-a explicat:
— Psihiatrul eram eu… Am înţeles de la bun început că ceva nu era în regulă cu povestea Marthei. Am investit timp ca să-i câştig încrederea. Ea îmi spunea ceea ce orice medic ar fi dorit să audă, dar nu se deschidea spre mine. Ştiam că-mi ascunde adevărul şi simţeam că se teme. Într-un final am început să ne înţelegem şi apoi să devenim prietene. Trebuia să fim atente, să manevrăm lucrurile cu grijă. Am reuşit s-o ajut să iasă, dar când echipa a înţeles, câteva luni mai târziu, că locuim împreună, m-au dat afară. Unii dintre foştii colegi au încercat s-o interneze pe Marthe din nou sub pretextul că fusesem sedusă şi că-mi pierdusem obiectivitatea profesională. Am părăsit El Paso de pe-o zi pe alta ca să venim aici în Louisiana, punându-ne la adăpost de eventualele probleme. Am fost nevoite s-o luăm de la zero. Eu mi-am deschis un cabinet. Marthe şi-a găsit un post la o firmă de infirmiere la domiciliu. Am cumpărat această casă, am amenajat grădina şi ne-am construit o viaţă pe care o iubim. Totul ar fi fost perfect, dacă am fi ştiut ce s-a întâmplat cu tine, Werner…
— Te-am căutat peste tot, a adăugat Marthe.
S-a ridicat brusc şi s-a dus în camera alăturată, fără îndoială biroul ei, de unde a scos dintr-un sertar un dosar voluminos.
— Astea sunt anunţurile pe care le-am dat la ziar împreună cu fotografia ta, scrisorile pe care le-am trimis, răspunsurile pe care le-am primit. Nimic din ceea ce am încercat nu a avut succes. Parcă te volatilizaseşi. La fel şi Kasper. Am sfârşit prin a crede că te omorâse şi te îngropase pe undeva, înainte de a fugi în Argentina sau în Chile, sau într-una din acele ţări dispuse să primească indivizi ca el. Să nu ştiu nimic mi-a provocat o suferinţă atroce, dar în ziua în care ai fi împlinit cincisprezece ani am renunţat. Abigail mă sfătuise s-o fac de multă vreme. Dispariţia ta mă
împiedica să trăiesc, să mă reconstruiesc. Trebuia să accept. Chiar dacă
inconştient refuzam, am încetat să te mai caut.
Văzând că Marthe a obosit, Abigail ne-a propus să mergem la masă.
Pregătise o salată de roşii uriaşă, cu porumb, castraveţi şi friptură rece. Ne-a servit şi cu bere de la frigider, care ne-a făcut foarte bine. Apoi a venit rândul meu să vorbesc. Le-am povestit copilăria mea, despre părinţii adoptivi, 211
naşterea lui Lauren, întâlnirea cu Marcus, primele noastre afaceri imobiliare.
Sora mea a adăugat şi partea ei de amintiri. A condimentat totul cu anecdote despre încăpăţânarea şi năzdrăvăniile mele, făcându-le să râdă cu lacrimi pe cele două femei. A vorbit de asemenea despre „adoraţia” pe care mi-o purtau Armande şi Andrew. I-am amintit despre momentele în care mama ar fi vrut să mă strângă de gât. N-a vrut să audă nimic:
— Taci din gură. Doar ştii prea bine că ar fi făcut orice pentru tine.
Rebecca nu zicea nimic. Observa doar, cu un aer sumbru şi o privire intensă. Nu reuşeam să ghicesc ce se petrece în căpşorul ei blond. Gândurile îi rămâneau la adăpost, în spatele oglinzilor insacabile ale ochilor ei de ametist. Abigail a adus un castron plin cu frişcă şi altul cu căpşune. Marthe nu mânca deloc. Voia să ştie totul despre mine, despre noi. Nu mai înceta cu întrebările:
— De ce nu ţi-au dat părinţii tăi numele lor? Au găsit poate una dintre scrisorile mele?
— Nu… Scrisoarea pe care ar fi trebui s-o găsească era în dublura unei haine pe care din nefericire mama a spălat-o…
— Cu apă? Dar ce-a fost în capul ei? s-a indignat Marthe ca şi cum lucrurile s-ar fi întâmplat în urmă cu câteva ore.
— Şi-a dat seama de greşeală doar când a descusut dublura. S-a necăjit foarte tare… Şi eu am fost foarte supărat pe ea, am spus după o pauză, în toţi aceşti ani în care am încercat să înţeleg ce se întâmplase.
Totuşi, părinţii mei au văzut fraza pe care o brodaseşi pe haine… De ce spunea Luisa că eram „ultimul dintre noi”?
Un văl de tristeţe i-a acoperit faţa:
— Luisa era convinsă – pe bună dreptate, de altfel – că Johann era mort. Ştia că era şi ea condamnată. Bunicii tăi nu mai erau în această lume.
Din momentul în care mama ta a înţeles felul în care fusesem tratată de Kasper şi după ce acesta din urmă abuzese de dreptul lui de întâi născut pentru a vinde proprietatea fără să-şi consulte fratele, l-a considerat un monstru nedemn să facă parte din familie. Eu, pe de altă parte, divorţasem.
Deci tu erai, atât pentru ea, cât şi pentru noi toţi, ultimul Zilch…
Am rămas dus pe gânduri. Familia mea avusese deci o oarecare importanţă în ţara aceea despre care eu nu ştiam nimic, dar pentru care, date fiind legăturile mele de sânge, mă încerca un sentiment tulburător.
Până în prezent, numele meu nu însemnase decât întrebări fără răspuns şi bătaie de joc, dar era doar al meu. Mi-am dorit dintotdeauna să-i ofer importanţă prin forţa voinţei, să mă impun, să-mi dovedesc valoarea, să fiu admirat… Acum, dintr-odată trebuia să-i împart şi cu altcineva. A fi legat de 212
o familie care, în alte vremuri, avusese un anumit statut nu-mi plăcea deloc.
În realitate, nu voiam să fiu descendentul nimănui. Nu-mi plăcea deloc să fiu privat de libertatea absolută de care dispusesem şi care îmi permisese să fiu oricine voiam eu.
— Dacă aţi vrea să-i găsiţi pe Kasper, cum aţi proceda? a întrebat-o Rebecca pe Marthe.
— Acum că eşti aici, a răspuns femeia întorcându-se spre mine, şi că
eşti bine, nu mai am nicio dorinţă să-i găsesc. De altfel, dacă aş fi avut vreodată cel mai mic indiciu, l-aş fi urmat… La începutul căutărilor mele, m-am dus la Sanomoth, unde se presupunea că se angajase, dar se mutase de-acolo. N-am putut afla nimic mai mult. Poate că dumneavoastră, domnişoară, veţi avea mai mult noroc, a spus ea uşor ironică.
— Şi eu sper la fel, i-a întors-o Rebecca.
— De ce vă preocupă Kasper într-o asemenea măsură? a întrebat-o Marthe servindu-se cu căpşune cu frişcă. Nu e deloc prudent să încercaţi să
vă apropiaţi de un om ca el…
