de minute longitudine vestică, poţi săpa.

— Fii sigur c-o s-o fac. Şi, spre binele tău, sper să-i găsesc…

— O să-i găseşti. Ceea ce o să-mi aducă plăcerea de a nu te mai întâlni.

Până atunci, cred că am stat destul cu fundul gol, a decretat Johann.

Cu o mişcare fermă din mână, Dane i-a făcut semn Marthei să-i îmbrace. Ea s-a executat şi, după ce l-a dezlegat, s-a aruncat în braţele lui.

După o lungă îmbrăţişare, el s-a desprins şi s-a întors spre mine. Eu aveam gâtul uscat şi mintea goală. Ce poţi să-i spui tatălui tău, dacă ai treizeci şi trei de ani şi-l vezi pentru prima oară? El a scos din buzunar o batistă de pânză

albastră şi şi-a şters brutal faţa, încercând să înlăture sângele şi sudoarea. A început prin a i se adresa lui Marcus, întinzându-i mâna:

— Mulţumesc, domnule. Fără simţul justiţiei care vă animă şi fără

elocvenţa dumneavoastră, n-aş mai fi acum în această lume.

La fel de ceremonios, asociatul meu i-a strâns mâna şi i-a răspuns cu o privire plină de tandreţe.

— Sunt onorat să vă cunosc.

L-am auzit pe Dane pufnind a dispreţ. Johann l-a ignorat. Tocmai mă

pregăteam să fac o remarcă, dar el m-a oprit, cu ochii ţintă într-ai mei.

— Nu spune nimic, Werner. Hai să ieşim mai întâi din locul ăsta sinistru.

Am dat din cap. Marthe a luat-o înainte. Am urcat scările din metal, am ridicat perdelele de plastic, am escaladat ţevile de metal, am ocolit bălţile de lichid greţos şi am părăsit uzina. Ceaţa matinală se risipise. Un soare palid de iarnă ne-a întâmpinat la ieşire. Două coţofene îşi disputau o bucăţică de aluminiu ce strălucea între buruieni. Umbrele norilor alergau pe oglinda verde-gri a fluviului care se lovea leneş de cheiurile abandonate.

Judith şi Rebecca ne aşteptau, aşezate pe parapetul de ciment. Femeia vieţii mele s-a ridicat. A venit să se lipească de mine şi ne-am îmbrăţişat un lung moment. Judith, greu încercată, mi-a făcu un semn cu mâna.

— Îmi pare rău, Judith, i-am spus.

Ea m-a privit cu un aer de profundă descurajare.

— Îmi pare nespus de rău pentru tot ce ai suferit, am repetat eu.

246

— Mulţumesc.

Aş fi vrut să-i alin durerea, să găsesc cuvintele potrivite, dar mă

temeam ca prezenţa mea să nu fie mai mult penibilă decât benefică. Am salutat-o şi m-am îndepărtat câţiva paşi, ţinând-o pe Rebecca lângă mine.

Judith m-a strigat:

— Tu n-ai nicio vină, Werner.

M-am întors dintr-un salt. Ea a continuat, adresându-se de data asta fiicei sale:

— Werner n-are nicio vină…

Am reuşit să simt ce efort o costau acele cuvinte. Dar am simţit şi cât bine îmi făceau, mie şi Rebeccăi. Frumoasa mea s-a întors ca să-şi îmbrăţişeze mama. I-a mulţumit, la fel şi lui Dane, care ni se alăturase şi căruia i-am strâns mâna. Marcus s-a urcat la volan. Judith a preferat să se întoarcă cu Dane. Pe Marthe n-a lăsat-o inima s-o abandoneze şi s-a dus cu ei. Ce bucurie să văd că Rebecca rămăsese cu mine. Graţioasă, s-a aşezat în faţă, în timp ce eu am urcat în spate, împreună cu Johann.

Limuzina a demarat. Am mers un timp în tăcere, lăsând în urmă

cheiurile şi fluviul. Ajungând la micul drum de ţară pe care venisem, am simţit nevoia unui întăritor. Am ridicat capacul pârghiei pe care îmi sprijineam braţul şi care masca barul şi am scos şase sticluţe de votcă. I-am turnat un pahar lui Johann şi i l-am întins. Rebecca mi-a spus că nu putea bea pentru moment. Marcus a refuzat şi el. Eu am dat paharul peste cap şi l-am umplut din nou. Nu ştiam cum să încep discuţia. Johann mi-a sărit în ajutor:

— Sunt fericit să te cunosc, Werner. E cadoul cel mai frumos pe care mi-l putea face viaţa asta care nu m-a răsfăţat în ultimii treizeci de ani. Ştiu că n-o să fiu niciodată tatăl tău. Ştiu că la vârsta asta nu mai ai nevoie nici de sfaturi, nici de protecţie, dar mi-ar plăcea să putem fi măcar prieteni. Voi fi un prieten pe care îl vei vedea când vei dori. Un prieten care îţi va povesti de unde vii, cine suntem şi ce am fost. O să-ţi vorbesc despre mama ta pe care am iubit-o la nebunie şi care n-a avut şansa să te vadă crescând. O să-ţi spun despre bunicii tăi, care te-ar fi adorat. Despre pământul ţării care te-a zămislit, despre casa noastră care ar fi trebuit să adăpostească atâta fericire şi apoi despre mine, dacă o să vrei. O să-ţi povestesc ce-am făcut şi ce n-am făcut, de ce poţi fi mândru şi de ce nu. Dacă o să găseşti împlinire şi bucurie în poveştile mele, dacă o să consideri că am calităţi demne de admirat, poate o să mă prezinţi şi părinţilor tăi. Din ce ai spus mai devreme am înţeles că au fost buni cu tine. Dacă vor vrea să mă primească, le voi mulţumi. Pentru că

te-au crescut, te-au protejat, te-au iubit. O să le mulţumesc că au făcut din 247

bebeluşul pe care nu l-am cunoscut, din băiatul meu pe care îl credeam pierdut, bărbatul puternic şi drept pe care îl am în faţă.

Ochii îmi ardeau. S-a lăsat un moment de tăcere. Cu o voce care nu părea a mea, m-am auzit spunând:

— Da. O să facem toate astea şi poate mai mult.

I-am întins mâna. El a luat-o şi mi-a strâns-o. Dintr-o singură privire am intrat unul în pielea celuilalt. Ceva ce nu am putut defini s-a pecetluit între noi în ziua aceea. Era o legătură puternică ce nu mă îndepărta niciun pas de cei pe care îi iubeam, ci din contră, mă ajuta să-i iubesc şi mai mult.

Între mine şi acel bărbat s-a semnat fără cuvinte un pact absolut şi de nedesfăcut. Un pact care mi-a adus în sfârşit puţină pace.

248

Mulţumiri

Lui Gilone, Renaud şi Hadrien de Clermont-Tonnerre, Laure Boulay de la Meurthe, Zachary Parsa, Adrien Goetz, Susanna Lea, Christophe Bataille, Olivier Nora, Ulysse Korolitski, Marieke Liébaert, Malene Rydahl.

Cititorilor cu care am avut şansa să mă întâlnesc şi care m-au încurajat.

Librăriilor care au făcut posibilă aventura Fourrure.

Lui Alfred Boulay de la Meurthe şi Claude Delpech, care mi-au fost alături cu gândul în timp ce am scris această carte. Mi-aş fi dorit atât de mult să mai fiţi printre noi, s-o citiţi.

Lui Andrew Parsa, o fiinţă plină de lumină, care ne-a părăsit prea curând.

Lui Jean-Marc Roberts, care mi-a oferit o şansă cum nimeni n-a mai făcut-o înaintea lui.

249

250

251