privească cu un aer ciudat. Vreau să părăsesc Germania cât mai curând posibil. Americanii sunt cel mai bun paşaport, iar von Braun cea mai bună
agenţie de voiaj.
— Şi dacă nu?
— Dacă nu, o să ţi-l iau pe Werner şi n-o să-i mai vezi niciodată. Sunt unchiul lui, iar tu n-ai nicio legătură cu el. Chiar şi von Braun va fi de aceeaşi părere, dacă se va ajunge acolo. Familia e ceva sacru.
Marthe încasă lovitura. Kasper înţelesese ataşamentul ei faţă de Werner şi ştia că era cel mai eficient mijloc de asigurare.
— Şi dacă accept? întrebă ea.
— N-ai de ales. Dacă te chinui să pui cap la cap două idei în capul ăla tembel, o să vezi că nu vei avea decât de câştigat. Câtă vreme eu sunt oficial Johann Zilch, tu n-ai decât să devii Luisa. Vorbeşti engleza. Ai visat mereu să
ajungi în ţara aia de degeneraţi. O infirmieră îşi găseşte de lucru oriunde.
Dacă nu, îţi poţi găsi vreun moş care să vă întreţină pe tine şi pe mucos.
Werner nu mă interesează în niciun fel. Dacă faci tot ce-ţi spun, o să-i las în pace…
Cum răspunsul lui Marthe întârzia, falca şi vocea începură să i se deformeze şi ridică pumnul ameninţând:
— Ai înţeles?
— Am înţeles, răspunse ea.
Kasper se ridică. Infirmiera se încordă şi mai mult. El înconjură patul şi se îndreptă spre uşă. Marthe se deplasă în acelaşi timp cu soţul ei ca să
menţină, în spaţiul acela restrâns, cea mai mare distanţă posibilă. În momentul în care el puse mâna pe clanţă, lansă întrebarea care îi ardea buzele:
— Toată lumea te crede mort…
— Faptul că mă cred mort e cea mai bună şansă de supravieţuire.
Inima lui Marthe începu să bată înnebunită, dar găsi curajul suficient pentru a continua:
— Ce i-ai făcut lui Johann?
— L-am trimis acolo unde ar fi trebuit să rămână de la început.
— Ce vrei să spui?
— Nu te preface că nu înţelegi.
De-abia dispăru, că Marthe se şi repezi asupra uşii ca să se încuie.
Trase comoda în dreptul uşii şi se lăsă să cadă pe lângă perete, epuizată. Nu 200
ştia cum să scape de Kasper. Se forţa din toate puterile să nu se lase pradă
panicii exact acum când avea cea mai mare nevoie de o minte limpede pentru a calcula fiecare pas necesar ca să se protejeze pe ea şi pe copil. După
un lung, foarte lung, moment de gândire, trase comoda din uşă, ieşi pe culoar şi se duse să-i caute pe Werner în camera lui Anke. Rămase toată
noaptea trează, supraveghind copilul adormit. Începând din acel moment, palidă şi din ce în ce mai slăbită, Marthe jucă un rol conciliant. îl ţinea pe Werner cât mai departe posibil de „tatăl” lui, dar se arăta amabilă cu acesta din urmă în momentul în care mai era cineva de faţă. Von Braun păru încântat de această schimbare şi nu încercă să afle mai departe motivul.
Undeva întreNew OrleansşiBaton- Rougey, 1972
Rebecca şi Lauren ni se alăturaseră. În casa animată de trilurile păsărilor care populau grădina, ascultam, tăcuţi şi încordaţi, povestea lui Marthe. Ne-a vorbit despre moartea Luisei, mama mea, şi despre felul în care un tânăr soldat mă salvase. A mai povestit cum mă găsise în braţele unei străine pe malul Elbei, unde se refugiaseră mii de supravieţuitori. Apoi, despre cursa de-a lungul Germaniei în căutarea tatălui meu, Johann.
Peenemünde, nevasta băcanului care le ajutase, pe ea şi pe doica mea, drumul spre Alpi… Mărturisirile ei umpleau spaţiile lipsă lăsate de von Braun în timpul întâlnirii noastre de la NASA. Piesele puzzle-ului se aşezau la locul lor cu repeziciune. Îi sorbeam cuvintele. Şi aşteptam lovitura de graţie. Greşeala care îi înfiera pe părinţii mei. Rebecca, Marcus şi Lauren erau la fel de încordaţi ca şi mine. Abigail, prietena lui Marthe, încerca să
destindă atmosfera. Ne servea cu citronadă pe care noi nu apucam s-o bem, ne aducea farfurii cu tartă cu afine pe care nu apucam s-o mâncăm. În timpul episoadelor celor mai triste ale acelei odisei dintr-o Germanie sfâşiată de război, îşi aşeza cu gesturi nervoase ochelarii roşii şi îşi scutura buclele cu un aer consternat. Se uita neliniştită la Marthe, dar aceasta nu mă vedea decât pe mine. Ajunsese la momentul întâlnirii cu von Braun, când incapabil să mă mai abţin, am întrerupt-o brutal:
— Johann a fost cumva la Auschwitz?
— La Auschwitz? a repetat ea. Dar ce să facă el acolo?
— Să facă parte din personalul de-acolo, să se ocupe de prizonieri…
am precizat eu, ca să nu spun cameră de gazare, tortură, viol şi alte crime care mi se învălmăşeau prin minte.
201
— Dragul meu, tatăl tău n-ar fi putut să omoare nici măcar o muscă…
Nu era genul. Era un om cerebral, un savant. Nu era făcut pentru lumea reală. Cu atât mai puţin pentru război…
— Şi totuşi a dispărut o bună bucată de vreme… a intervenit Rebecca.
