— Cine să mă fi omorât?

— Kasper, unchiul tău…

— De ce ar fi vrut unchiul meu să mă omoare?

— E o poveste foarte lungă, dragul meu, a răspuns Marthe, care încălca cu fiecare clipă ce trecea limitele politeţii, pentru a restabili o legătură intimă evidentă pentru ea, dar neaşteptată pentru mine. O să-ţi povestesc totul. Îmi imaginez că de asta ai şi venit… Cât despre Kasper, crede-mă că e, ori cel puţin era, capabil de orice.

Hotelul HausIngeborg, Alpiibavarezi, 1945

Von Braun împreună cu câţiva colegi jucau cărţi în salonul hotelului.

După ce se predaseră americanilor, viaţa lor rămăsese la fel. Schimbaseră

doar gardienii, GI în loc de SS, dar şi aceştia erau la fel de exigenţi şi de disciplinaţi. Marthe era obosită. Urcă să se culce. Se făcuse deja noapte.

Perdelele de la camera ei erau trase, luminile stinse, dar intrând în cameră îi simţi imediat prezenţa, înnebunită, dădu să iasă. Bărbatul nu avu nevoie decât de o fracţiune de secundă ca s-o prindă de braţ şi s-o arunce pe pat.

— Termină cu maimuţărelile, Marthe, vreau să vorbim.

Felul rapid în care se deplasa o terifiase întotdeauna. Chiar şi cu glezna în ghips, rămânea un adversar redutabil. Tânăra femeie se ridică pe o margine a patului. Ar fi vrut să rămână calmă, dar simţi ceva rece de-a lungul şoldului drept. Se gândi la cuţitul pe care-l purta la coapsă. Trebuia să

fie sigură… O putea face? Johann se aşeză în fotoliul din faţa ei. Îşi reluase vocea adevărată, acea voce pe care ea o auzea în fiecare noapte în coşmaruri.

— Uită-te la mine, idioata dracului!

Marthe ridică ochii. În două săptămâni, pleoapele pretinsului Johann se dezumflaseră şi un centimetru de păr începuse să-i acopere cicatricele de pe cap. — Ascultă-mă cu atenţie. Ştiu că ştii. Să nu ne prefacem. Nu se face între soţi, o şicană el, întinzându-şi piciorul sănătos ca să ridice rochia femeii.

Ea se dădu înapoi cu un gest violent.

— Tot o căţea sălbatică ai rămas.

199

O privi într-un fel lasciv care îi produse panică.

— Ce vrei, Kasper?

— Încetează să mai creezi suspiciuni. Von Braun începe să mă

privească cu un aer ciudat. Vreau să părăsesc Germania cât mai curând posibil. Americanii sunt cel mai bun paşaport, iar von Braun cea mai bună

agenţie de voiaj.

— Şi dacă nu?

— Dacă nu, o să ţi-l iau pe Werner şi n-o să-i mai vezi niciodată. Sunt unchiul lui, iar tu n-ai nicio legătură cu el. Chiar şi von Braun va fi de aceeaşi părere, dacă se va ajunge acolo. Familia e ceva sacru.

Marthe încasă lovitura. Kasper înţelesese ataşamentul ei faţă de Werner şi ştia că era cel mai eficient mijloc de asigurare.

— Şi dacă accept? întrebă ea.

— N-ai de ales. Dacă te chinui să pui cap la cap două idei în capul ăla tembel, o să vezi că nu vei avea decât de câştigat. Câtă vreme eu sunt oficial Johann Zilch, tu n-ai decât să devii Luisa. Vorbeşti engleza. Ai visat mereu să

ajungi în ţara aia de degeneraţi. O infirmieră îşi găseşte de lucru oriunde.

Dacă nu, îţi poţi găsi vreun moş care să vă întreţină pe tine şi pe mucos.

Werner nu mă interesează în niciun fel. Dacă faci tot ce-ţi spun, o să-i las în pace…

Cum răspunsul lui Marthe întârzia, falca şi vocea începură să i se deformeze şi ridică pumnul ameninţând:

— Ai înţeles?

— Am înţeles, răspunse ea.

Kasper se ridică. Infirmiera se încordă şi mai mult. El înconjură patul şi se îndreptă spre uşă. Marthe se deplasă în acelaşi timp cu soţul ei ca să

menţină, în spaţiul acela restrâns, cea mai mare distanţă posibilă. În momentul în care el puse mâna pe clanţă, lansă întrebarea care îi ardea buzele:

— Toată lumea te crede mort…

— Faptul că mă cred mort e cea mai bună şansă de supravieţuire.

Inima lui Marthe începu să bată înnebunită, dar găsi curajul suficient pentru a continua:

— Ce i-ai făcut lui Johann?

— L-am trimis acolo unde ar fi trebuit să rămână de la început.

— Ce vrei să spui?

— Nu te preface că nu înţelegi.

De-abia dispăru, că Marthe se şi repezi asupra uşii ca să se încuie.

Trase comoda în dreptul uşii şi se lăsă să cadă pe lângă perete, epuizată. Nu 200

ştia cum să scape de Kasper. Se forţa din toate puterile să nu se lase pradă

panicii exact acum când avea cea mai mare nevoie de o minte limpede pentru a calcula fiecare pas necesar ca să se protejeze pe ea şi pe copil. După

un lung, foarte lung, moment de gândire, trase comoda din uşă, ieşi pe culoar şi se duse să-i caute pe Werner în camera lui Anke. Rămase toată

noaptea trează, supraveghind copilul adormit. Începând din acel moment, palidă şi din ce în ce mai slăbită, Marthe jucă un rol conciliant. îl ţinea pe Werner cât mai departe posibil de „tatăl” lui, dar se arăta amabilă cu acesta din urmă în momentul în care mai era cineva de faţă. Von Braun păru încântat de această schimbare şi nu încercă să afle mai departe motivul.

Undeva întreNew OrleansşiBaton- Rougey, 1972

Rebecca şi Lauren ni se alăturaseră. În casa animată de trilurile păsărilor care populau grădina, ascultam, tăcuţi şi încordaţi, povestea lui Marthe. Ne-a vorbit despre moartea Luisei, mama mea, şi despre felul în care un tânăr soldat mă salvase. A mai povestit cum mă găsise în braţele unei străine pe malul Elbei, unde se refugiaseră mii de supravieţuitori. Apoi, despre cursa de-a lungul Germaniei în căutarea tatălui meu, Johann.