Trebuia să-mi spună tot, imediat. Cum putuse să stea toate acele luni fără să-mi vorbească? Şi oricum nu înţelegeam de ce se mai întorsese. Dacă
eram cu-adevărat omul pe care îl descria, n-ar fi trebuit. Nici să se apropie de mine, nici să mă îmbrăţişeze, cu atât mai puţin să pretindă că mă iubeşte.
Nu poţi iubi fiul unui om care a comis toate lucrurile alea.
Rebecca mi-a prins capul în mâini. Plângeam şi am încercat să mă
desprind. Ea m-a forţat s-o privesc.
— Am venit înapoi, Wern, pentru că nu pot trăi fără tine. Eşti 161
dragostea mea, bărbatul meu, viaţa mea. Nu ştiu ce se va alege de noi, dar ştiu că nu pot fi cu nimeni altcineva. Nu controlez totul. Uneori mă
prăbuşesc. Nu ţi-am spus nimic, pentru că ştiam cât rău îţi voi face. Pe mine puţin a lipsit să mă distrugă povestea asta. Luni întregi am fost la pământ, dar când mi-am revenit, de cum am putut, am venit la tine. Am crezut că voi reuşi să ignor totul şi că vom putea continua ca înainte, ca în vremea când încă nu bănuiam ce anume ne atrăgea atât de violent unul spre celălalt. Dar acele lucruri rămân, ascunse şi totuşi prezente, între noi. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să le ascund, dar tu le simţeai iradiind din mine. Am încercat să mă eschivez. O dată şi încă o dată. Şi apoi, în seara asta am înţeles că
durerea asta face parte din iubirea noastră. Când vom reuşi s-o depăşim, nu va mai exista poveste de dragoste ca a noastră. Werner, dacă drumurile noastre s-au întâlnit, e pentru că această greşeală există şi pentru că noi doi, tu şi cu mine, trebuie s-o reparăm.
Manhattan, 1971
Marcus şi Lauren s-au alăturat îmbrăţişării noastre, la fel şi Shakespeare. Eram fragili, tulburaţi. Mă simţeam ca şi cum un curent de aer reuşise să mă doboare. Încercam să ne apropiem în ciuda abisului care se căscase la picioarele noastre. Încercam din răsputeri să-mi revin, să mă
regăsesc, dar aveam nevoie ca ea să vorbească, să-mi explice. Nu mai puteam rămâne în această aşteptare care îmi răscolea inima şi stomacul.
Rebecca mi-a promis să nu-mi ascundă nimic. Marcus a coborât să caute o sticlă de votcă. Am golit două pahare pe nerăsuflate, fără să găsesc confortul obişnuit. Mă simţeam tot tulburat şi ameţit. Aveam din nou lacrimi în ochi, fără motiv. Vechile mele fantome din copilărie şi imaginile cărora le erau asociate se trezeau unele după altele. Am insistat ca Rebecca să-şi reia povestea, ceea ce a şi făcut.
*
— Între cincisprezece şi şaptesprezece ani, am făcut o obsesie pentru povestea mamei mele. Fantomele ei mă mistuiau. Eram revoltată, neputincioasă, bântuită. Am slăbit mult. Tulburările mele de somn au apărut atunci. Puteam să-mi petrec şi o săptămână dormind, apoi alta fără să pun geană pe geană… Cunoaşteţi foarte bine problema. Medicul nu găsea niciun dezechilibru biologic. Tata m-a trimis la psihiatrul care o avea în grijă şi pe mama, doctorul Nars. îl detestam fără să-i cunosc pe acel guru al cartierelor 162
elegante. îl acuzam de a ne fi distrus familia, privându-ne de prezenţa mamei luni întregi. Pentru un da ori un nu, o interna în clinica lui, o îndopa cu medicamente şi îmi interzicea s-o văd sub pretextul că o oboseam, eu, fiica ei. Când, adolescentă fiind, tata m-a dus la cabinetul lui pentru prima dată,
„bunul doctor Nars”, n-a avut nicio problemă să ne trateze pe amândouă.
Orice medic înzestrat cu un minimum de simţ deontologic m-ar fi trimis la un confrate. Dragul nostru Nars, din contră, a fost de părere că această
situaţie îl va ajuta să aibă „o mai bună viziune de ansamblu”. În realitate, toată treaba nu făcea decât să-i asigure un mai bun control asupra unuia dintre cei mai bogaţi şi puternici oameni din Statele Unite: tatăl meu. Omul mi-a displăcut de la prima întâlnire. M-a ascultat zece minute şi a perorat o jumătate de oră, diagnosticându-mă cu un sentiment al culpabilităţii de natură patologică, tendinţă spre isterie şi negare a realităţii. Acest dezechilibru mintal îmi explica aspiraţiile artistice. Pictura nu era decât o modalitate de evadare. Voia să mă împiedice să pictez pentru a-mi regla
„ceasul intern”. Îşi susţinea tezele cu atâta aroganţă şi convingere, încât s-a discreditat singur în ochii mei. Nu vedeam ce e rău în a încerca să evadezi.
Realitatea e adesea infectă. Mama ar fi cea mai în măsură s-o spună. De altfel, orice persoană născută în secolul ăsta a avut ocazia să-i vadă
adevărata faţă. Nu e decât limitare şi umilinţă. Un permanent sacrificiu al visurilor şi al dorinţelor de „dezmărginire”. Cum puteam eu să respect un psihiatru care se încăpăţâna să considere arta o nevroză? Şi să mă trateze drept isterică după ce-mi aplicase fără discernământ nişte scheme prestabilite? Nu eram persoana care să se încadreze în tiparele lui meschine.
Nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la stânga. După vreo douăsprezece şedinţe, i-am spus în faţă ce-am avut de spus. Dacă avusese nevoie să scrie şi să studieze atâta nu era decât pentru că lui însuşi îi lipseau cu desăvârşire cele mai elementare instrumente de a relaţiona cu ceilalţi, de a se face iubit, de a şti să asculte şi de a da dovadă de puţină empatie. Că dispreţul său pentru artă nu era decât dovada propriei neputinţe, a lipsei de imaginaţie şi a temerii de a părea anormal, el care, dintre noi toţi, ar fi trebuit să fie primul care să îmbrăţişeze şi să înţeleagă anormalitatea.
În ciuda scenelor pe care mi le-a făcut tata, n-am mai pus piciorul prin cabinetul impostorului. Am pictat mai mult ca oricând şi am plecat de acasă, găsind adăpost la prietenii mei şi apoi la Andy. La optsprezece ani am avut prima expoziţie, urmată de multe altele… Tata a sfârşit prin a mă implora să
mă întorc acasă. Am cedat de dragul mamei. Cât despre realitate, am hotărât să lupt cu ea în felul meu. Am continuat să pun cap la cap piesele puzzle-ului şi să ascult alte victime povestind ceea ce mama nu putea. Din cauza ruşinii.
163
Pentru fetele din Blocul 24 o mărturisire nu era ceva uşor. Ele nu erau protejate de aura de victime sau de martire. Pentru toată lumea fuseseră
„voluntare”. Voluntare la viol… Tocmai încercând să înţeleg toate lucrurile astea l-am cunoscut pe Dane. L-am întâlnit la o reuniune a foştilor deportaţi.
E cam cu zece ani mai mare ca mine. Părinţii lui erau evrei polonezi. Familia lui a fost exterminată aproape în întregime în timpul războiului. Optzeci şi nouă de persoane în total. Nu i-a rămas decât o mătuşă cu care locuia în Brooklyn. Am simţit de la prima întâlnire că împărtăşeam aceeaşi povară. Ca şi mine, Dane nu-şi suporta neputinţa. La fel ca în cazul meu, miile de călăi rămaşi nepedepsiţi deschiseseră în sufletul lui un imens crater de ură.
Fiecare fibră a fiinţei lui cerea dreptate şi sânge. Am fost subjugată. El mi-a plantat în minte ideea de a o răzbuna pe mama pentru întregul supliciu la care fusese supusă, pentru toată ruşinea care încă o mistuia pe dinăuntru.
Nu mă puteam împiedica să cred că răzbunarea îi va aduce alinare. Era just să afle ce devenise călăul ei. Acesta trebuia găsit şi pedepsit. Dane face parte dintr-o reţea a supravieţuitorilor din lagăre şi a rudelor acestora. Aceştia centralizează datele culese din toată ţara. Primesc în fiecare săptămână sute de scrisori de la victime şi de la naziştii care-şi trădează foştii prieteni. Cu câteva luni înainte de întâlnirea noastră, Dane şi tovarăşii lui puseseră mâna pe un document exprem de preţios: registrul oficial al SS. Îl cumpăraseră în Austria de la un fost membru al Gestapoului, plin de datorii. Tipul îşi dăduse seama că ştabii nazişti făcuseră o grămadă de bani în timpul războiului.
Aveau maşini frumoase, lingouri de aur, case impunătoare. El, în schimb, n-avea nimic pus deoparte. Şi-atunci s-a hotărât să-şi denunţe acoliţii. Cei din reţea au făcut mai multe copii ale registrului. Au făcut şi propriile adnotări şi le-au distribuit diferitelor organizaţii. În absenţa oricărei iniţiative a Statelor Unite, acum că toată lumea încerca să uite, considerând că după Nürnberg subiectul era încheiat, victimele erau nevoite să-şi facă singure dreptate.
Dane mi-a propus să mă înscriu şi eu. El avea să-mi pună la dispoziţie întreaga reţea pentru a încerca să fac lumină în trecutul mamei, iar eu trebuie să-i fac mici servicii. „O fată drăguţă ca tine” spunea el, „o artistă
recunoscută”, „de familie bună” putea deveni extrem de utilă în acea vânătoare de informaţii sau chiar în alte tipuri de operaţiuni, despre care nu mi-a spus prea multe. Destul de curând am înţeles pentru ce avea nevoie de mine. Cei mai mulţi dintre criminali dispuneau de protecţie. Statul nu voia nicicum să deschidă cutia Pandorei. Chiar şi cele mai bine documentate cazuri nu ajungeau să fie anchetate. Puteam să trimitem Departamentului de Justiţie oricâte probe voiam. Nimeni nu găsea potrivit să le urmărească. Aşa că Dane şi reţeaua lui au fost nevoiţi să treacă la metode mai drastice. Am 164
participat la trei operaţiuni. Odată localizaţi criminalii, făceam cunoştinţă cu ei. Îi fermecam. Ei încercau să mă seducă. Ieşeam la cină, apoi ei mă invitau la ei acasă ori la hotel pentru un ultim pahar…
Era prea mult. M-am ridicat şi am părăsit cercul pe care îl formasem:
— Eşti complet inconştientă…
— Dar nu se întâmpla nimic, m-a oprit Rebecca. Le puneam un somnifer în băutură şi îi deschideam uşa lui Dane. Rolul meu se oprea aici.
Marcus s-a ridicat şi el. A întrebat-o ce se alesese de bărbaţii pe care îi drogase.
— Pe primul am încercat să-i predăm în mod anonim autorităţilor americane. A fost eliberat a doua zi, iară să fie măcar supus unui interogatoriu. Aici, în State, e imposibil să-i judeci pe aceşti monştri, deoarece crimele lor au fost săvârşite în străinătate.
