— Iar teoriile tale feministe sunt atât de lipsite de substanţă, încât te fac să uiţi adevărurile esenţiale.

Ne-am contrazis tot restul nopţii. Şi ea, şi eu eram furioşi. A sfârşit prin a-şi lua perna şi o pătură şi a se izola în atelier. Am vrut să merg după

ea, dar mi-a trântit uşa în nas şi a încuiat-o. M-am întors în dormitor fără să-mi pot găsi somnul. Ideea mă acaparase cu totul. A trecut o săptămână şi tot n-am putut să mă debarasez de ea. De o sută de ori pe zi, îi repetam Rebeccăi că vreau un copil cu ea. Fără să-mi dau seama, îi puneam mâinile pe abdomenul plat, cu o mândrie de proprietar. Ea mă respingea fără

menajamente. Femeile însărcinate mi se păreau dintr-odată fermecătoare şi le priveam cu ochi atât de plini de încântare, de parcă mă găseam în faţa Fecioarei Maria. Atitudinea mea o făcea pe Rebecca geloasă. Marcus a refuzat să ia partea vreunuia dintre noi. Lauren nu îndrăznea nici ea să

188

intervină, dar nici nu înţelegea reticenţele logodnicei mele. Sora mea ar fi dorit atât de mult ca un bărbat să o iubească suficient cât să-i dăruiască un copil! Niciunul nu-i lăsase destul timp cât măcar să abordeze subiectul.

Lauren schimba bărbaţii ca pe pantofi şi nu se oprea la niciunul. Iubiţii ei acceptau cel mult să-i producă plăcere, asta dacă nu căutau doar s-o posede.

Lauren nu era capabilă de calcul ori strategie. Îi spusesem de nenumărate ori că merita mai mult şi că pentru a atrage un bărbat bun trebuia să fie mai capricioasă şi să nu se dăruiască fără a cere nimic în schimb. Degeaba. Sora mea era o femeie generoasă. Îi explicasem fără succes teoria plasamentului: cu cât un bărbat investeşte mai mult timp şi mai mulţi bani într-o femeie, cu atât va avea mai mult de pierdut părăsind-o. Lauren găsea groaznică această

modalitate de a vedea sentimentele. La fel ca Marcus, de altfel. Dacă era să-i crezi pe el, toţi bărbaţii care se apropiau de Lauren erau nişte rataţi care n-o meritau. Niciunul dintre prietenii noştri nu era bun în ochii lui, atunci când încercam să-i găsesc pe cineva.

Sinceritatea lui Lauren i-a jucat din nou feste atunci când Rebecca a căutat la ea sprijin şi sfat. Sora mea era entuziasmată: ce grozav, un copil!

Cum putea să mai ezite, chiar şi pentru o singură secundă? Ea avea să fie naşa, iar Marcus naşul. Bineînţeles că avea să se ocupe ea de tot! Rebecca ar fi putut să continue să picteze… Şi apoi, un copil e ceva drăguţ, gingaş şi dulce. Oricum cu nişte părinţi ca noi, avea să fie o minune. Sinceră să fie, chiar îl visase. Avea să aducă viaţă şi veselie în casă. Urma să-i plimbăm peste tot, să se joace cu Shakespeare… Văzând propunerile şi figura încântată a surorii mele, Rebecca s-a revoltat şi mai tare. Avea impresia că

toată lumea se ridicase împotriva ei. Se simţea neînţeleasă, aşa că s-a refugiat în muncă începând o serie de tablouri reprezentând femei atacate de vampiri. Câteva zile mai târziu, artista a făcut o criză de nervi când Lauren, uitându-se la lucrările ei, a avut proasta inspiraţie s-o întrebe dacă

era felul în care îi vedea ea pe copii, ca pe nişte paraziţi însetaţi de sânge.

Furioasă, Rebecca a ieşit, dispărând toată ziua şi nedeschizând deloc gura în timpul cinei. Picătura care a umplut paharul a fost atunci când Miguel, fremătând de nerăbdare, a venit să-i ofere un abecedar pe care îl brodase toată săptămâna, spunându-i: „Domnul Zilch mi-a dat vestea cea mare.

Felicitări, domnişoară Rebecca!”

Ea i l-a înapoiat cu un gest repezit şi i-a explicat că un copil. nu se număra printre priorităţile ei. Aveam, a precizat ea, prostul obicei de a confunda propriile mele dorinţe cu realitatea şi de a ignora faptul că un copil se face în doi şi că trebuie să fie dorit de ambele părţi, ceea ce în cazul nostru nu era adevărat. În aceeaşi zi, m-am întors triumfător de la birou, cu braţele 189

încărcate de jucării de pluş pentru a celebra evenimentul la care Rebecca nici nu începuse să se gândească. Mi-a aruncat o privire glacială, a lăsat pensula din mână fără niciun cuvânt, şi-a scos şorţul şi a coborât să se culce.

Nu s-a mai trezit mai mult de o oră pe zi în următoarele două săptămâni. De ciudă, m-am pus pe treabă mai abitir ca înainte. Ajungeam acasă după cină, aşa că timp de două săptămâni, Lauren şi Marcus au rămas singuri. Vedeam atitudinea Rebeccăi nu ca pe un refuz de a face un copil în general, ci ca pe un refuz de a face un copil cu mine. Aşa că eram extrem de nefericit. Mă

simţeam ca şi cum undeva în corpul meu sănătos în aparenţă se ascundea o boală gravă sau vreun fel de nebunie criminală. În acei ultimi ani reuşisem să mă conving singur că o luasem de la zero, că scriam pe o pagină albă şi că

necunoscutele legate de originea mea îmi permiteau să încep o poveste absolut nouă, liber de orice constrângere. Un trecut pe care nu-i dorisem venise să distrugă în câteva ore întregul eşafodaj ridicat cu grijă. Iar cea care dăduse prima lovitură fusese chiar femeia pe care o iubeam. Acum se încăpăţâna să distrugă până şi puţina încredere pe care o mai aveam în mine.

Manhattan, 1972

Plecarea Rebeccăi i-a produs lui Shakespeare o mare durere. Mama logodnicei mele ieşise în sfârşit din sanatoriul doctorului Nars. Pentru a o ajuta în perioada convalescenţei, Nathan Lynch o rugase pe fiica lui să se întoarcă pentru câteva săptămâni „acasă”, expresie care mă rănise deja din clipa în care fusese rostită de buzele Rebeccăi. M-a asigurat că nu era decât un aranjament temporar. Mi-a promis că va suna în fiecare seară, ceea ce a şi făcut, dar această despărţire îmi amintea prea mult de dispariţia ei, ca să mă

simt în largul meu. Absenţa ei venea să se adauge recentelor conflicte, adâncind mai mult prăpastia care încet-încet ameninţa să ne îndepărteze unul de altul. Câinele meu simţea şi el că decizia Rebeccăi nu era atât de inocentă pe cât pretindea ea. Ne-a părăsit într-o dimineaţă, lăsându-şi toate lucrurile în casă, dar eu ştiam că acest mic tribut nu era suficient ca s-o facă

să se întoarcă, dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. În pragul uşii, Shakespeare i-a întors spatele, refuzând să se lase mângâiat. Marcus şi Lauren erau la fel de îngrijoraţi. Cvartetul nostru se destrăma şi, chiar dacă

ne prefăceam că nimic nu se schimbase, echilibrul din casă era deteriorat.

Shakespeare şi-a pierdut pofta de mâncare. Nu mai vâna porumbeii de pe 190

terasă. Nu mai lătra la pisica vecinilor care îşi însuşise abuziv un drept de trecere prin curtea de la subsol. Nu-şi mai prezenta burta la mângâiat oricărui străin care se interesa de soarta lui. El, care pe vremuri nu iubea nimic mai mult ca lungile noastre plimbări, prefera acum să trândăvească

prin casă, cu capul în jos ca un om dus pe gânduri. Într-o zi.

Miguel şi-a dat seama că furase un pulover al Rebeccăi şi l-a dus în coşul lui. Majordomul a încercat să i-l ia, dar câinele meu s-a arătat atât de încăpăţânat, încât l-a lăsat în pace. Când Marcus şi Lauren veneau acasă, departe de întâmpinările exuberante cu care-i obişnuise, Shakespeare bătea moale din coadă şi se întorcea la culcare. Eu, pe de altă parte, eram în dizgraţie. Nici nu mai răspundea când îl chemam. Când mă prefăceam autoritar, sfârşea prin a se supune ordinelor cu ochii încărcaţi de reproş, încercam să-i explic:

— Am făcut tot ce-am putut, bătrâne! Nu ne vrea, asta e! Crezi că mie mi-e uşor? Şi eu sunt trist, dar n-o s-o închid într-o cuşcă. Şi dacă ea nu mă

iubeşte îndeajuns ca să-mi facă un copil, ce vrei să mai spun?

Shakespeare pleca la loc, tăindu-mi scurt discursurile, ca o femeie care se eschivează de la o ceartă cu soţul ei. Nu prea aveam parte de iubire zilele acelea. La telefon, Becca era distantă, în fiecare seară îi ceream să se întoarcă acasă. Ea folosea drept scuză starea de sănătate a lui Judith.

Coşmarul naşterii mele a început să-mi bântuie din nou somnul. După

dezvăluirile lui von Braun, credeam că mă eliberasem de el, dar a revenit mai prezent ca niciodată. O văd alergând şi căzând pe acea femeie blondă, foarte frumoasă, despre care ştiu acum că e mama mea. E întoarsă brutal pe spate. Mă scufund în ochii ei. Iubirea imensă pe care o văd acolo mă

linişteşte şi mă înspăimântă în acelaşi timp, pentru că simt că sunt pe punctul de a o pierde. Schimb din nou decorul, materia roşie şi sunetul bubuitor sunt şi ele acolo. Vacarmul, ţipetele la fel. Sunt unul dintre soldaţii care au încercat s-o salveze. Plâng. Nu ştiu cum s-o ajut. Mama e întinsă pe o masă, cu burta imensă acoperită de o pânză plină de sânge. Are capul întors spre perete. Mă apropii ca s-o sărut pentru ultima oară. Îi ating fruntea cu degetele, îi întorc faţa îngheţată spre mine şi urlu recunoscând-o pe Rebecca.

Rebecca stătea la părinţii ei de vreo două săptămâni, când ne-am întâlnit ca să luăm prânzul la Tavern on the Green, în Central Park. Era o vreme foarte frumoasă. Ea purta un mantou gri-perle al cărui cordon îi punea în valoare talia, o rochie bej şi cizme roşii cu toc. Claia ei de păr blond sălta la fiecare pas. Îşi subliniase ochii de pisică cu creion dermatograf.

Trecuse ceva timp de când n-o mai văzusem atât de feminină şi sofisticată.

191

Ai fi zis că vrea să mă cucerească, pe mine care nu încetasem niciodată să fiu la picioarele ei. Arăta magnific. S-a lipit de mine şi mi-a spus că îi lipsisem, arătându-mi prin mii de detalii că mă iubea, dar a refuzat din nou să se întoarcă acasă.

— E nou? am întrebat-o deschizându-i mantoul pentru a-i mângâia talia şi şoldurile prin rochia de lână moale şi fină.

— Da. Am fost la cumpărături împreună cu mama.

La masă am discutat de toate şi nimic, evitând cu grijă subiectele delicate. Voiam să ne simţim bine, nu să ne certăm. L-am zărit şi pe Ernie, mâna dreaptă a tatălui Rebeccăi, ceea ce ne-a făcut să râdem amintindu-ne de prima noastră întâlnire. Mi-a aruncat de departe o privire întunecată, contrar lui Donald Trump, care ne-a acostat cu o exclamaţie entuziastă:

— Iat-o şi pe cea mai drăguţă fată din Manhattan! Ce mai faci? a adăugat el sărutându-i mâna şi devorând-o din priviri.

Ne-a invitat la cină săptămâna următoare. Rebecca i-a spus că voia să

plece pentru câteva zile cu mama ei la ţară. Vestea mi-a tăiat pofta de viaţă

dintr-o lovitură. Donald Trump n-a băgat de seamă şi s-a întors la masa lui, unde îl aştepta o vampă blondă.

— Nu e prea plăcut să aflu în felul ăsta că părăseşti New York-ul.

Becca a dat ochii peste cap:

— Nu părăsesc New York-ul, merg câteva zile la ţară.

— Câte zile?