a amenajărilor interioare. I-am dat mână liberă să redecoreze. Mi-a prezentat o listă de zece pagini şi mai multe propuneri. I-a făcut o plăcere nebună să aleagă perdele, să confecţioneze veioze din vase ieftine, să
revopsească şi să retapiţeze fotolii vechi. Eram fascinaţi de toate acele transformări. Rebecca a contribuit şi ea. A confecţionat o măsuţă acoperind cu metal îndreptat cu ciocanul o bobină de cablu industrial goală pe care o găsise pe unul dintre şantierele noastre şi o canapea pentru terasă din paleţi revopsiţi. A agăţat de asemenea deasupra şemineului din piatră mată unul dintre enormele falusuri din seria pe care mi-o dedicase. Miguel s-a topit de admiraţie în faţa acelei opere de artă „magnifice, absolut magnifice”. A rugat-o apoi pe Rebecca, după multe ezitări, să-i arate şi celelalte tablouri din serie. I le-a arătat şi, din acel moment, Miguel a început să mă privească cu ochii unui discipol care îl vede în fiecare dimineaţă pe Iisus apărând gol întrun nimb de lumină. Marcus a trimis după cărţile şi obiectele lui de mobilier, printre care şi frumosul pian cu coadă, care ne anima petrecerile. Casa mea a devenit un palat. Gustul clasic al lui Miguel se îmbina cu fantezia Rebeccăi şi exotismul lui Lauren. Sora mea şi-a recuperat stocul de tapiserii indiene şi de covoare mexicane pe care membrii fostei sale comunităţi au sfârşit prin a i le trimite împreună cu banii pe care i-i datorau, revendicaţi cu amabilitate, apoi cu mai puţină înţelegere de excelentul avocat pe care îl angajasem.
Relaţiile mele furtunoase cu Rebecca erau singurele care întunecau toate aceste eforturi colective. Gustul pentru secrete al logodnicei mele şi înverşunarea cu care refuza să-mi răspundă la întrebări mă enervau la culme. Încă nu primisem nicio explicaţie pentru dispariţia ei şi nu intenţionam să mă resemnez. Am căpătat prostul obicei de a trânti uşile. N-a rămas una nestricată, asta când nu era vorba despre ferestre. La recomandarea lui Lauren, căreia îi plăcea la nebunie să degajeze spaţiile şi spiritele, Miguel le-a scos pe cele care nu erau absolut necesare şi le-a depozitat la subsol. Era greu însă să le ignori pe celelalte, mai ales pe cea de la camera noastră şi de la atelierul Beccăi.
Relaţia noastră presupunea o nesfârşită succesiune de certuri şi de împăcări pasionale urmate de zbenguieli nu mai puţin explozive. Nu eram în stare să ne înţelegem, dar nici să stăm despărţiţi. Era epuizant. După patru luni de la venirea lui Miguel, mă întorceam într-o zi de la birou fără Marcus, care era plecat să cineze cu tatăl lui, când l-am găsit aşezat pe canapea alături de logodnica mea pe Dane, acel pretins impresar despre care ea susţinea că ar fi fost cel mai bun prieten al ei. Stăteau unul lângă altul şi se aplecau, umăr la umăr asupra aceluiaşi document. Fără să spun un cuvânt, m-am îndreptat spre el în paşi de atac, l-am înşfăcat de haină şi l-am scos 152
afară din cameră. Foarte surprins, a încercat să se apere, dar l-am condus la uşă. Scena a durat doar câteva secunde. Tremuram de furie. Înăuntru mă
aştepta o Rebecca ieşită din minţi. M-a lovit şi m-a înjurat spunându-mi că
sunt un descreierat cu care nu mai intenţiona să trăiască niciun minut în plus. Am urmat-o pe scări. S-a refugiat în camera noastră şi s-a încuiat cu cheia. Am spart uşa cu piciorul, ceea ce a făcut-o pe Lauren să apară din atelier. Miguel a ieşit şi el din bucătărie înarmat cu un cuţit de tranşat carnea. A privit scena, înmărmurit. Am intrat. Rebecca, fidelă obişnuinţei, ieşise pe fereastră. Se pregătea să escaladeze faţada. Faptul că am văzut-o asumându-şi un asemenea risc mi-a inspirat suficientă teamă cât să mă
calmez puţin. Am coborât în trombă, dar Lauren m-a împiedicat s-o urmăresc până în stradă. Am ameninţat-o pe fugară de la fereastra livingului:
— Da, du-te la el! Călătorie sprâncenată! Dar să nu te mai întorci! Poţi să-ţi iei adio de la mine!
Ea m-a fulgerat din priviri, şi-a atins tâmpla de trei ori cu degetul ca să-mi sugereze că sunt sărit şi a terminat cu un deget ridicat foarte sus, înainte de a dispărea, în picioarele goale, la colţul străzii. Lauren şi-a petrecut seara încercând să mă facă să raţionez. Trebuia neapărat să învăţ
să-mi canalizez furia şi să-mi stăpânesc gelozia. Să vrei să pui stăpânire pe celălalt e iluzoriu şi abuziv, mi-a spus ea. Eu nu-i împărtăşeam deloc elucubraţiile la modă, potrivit cărora poţi fi loial fără să rămâi fidel. Chiar şi atunci când fusesem celibatar în căutare de companie şi de relaţii facile, nu permisesem ca amantele mele să mă împartă cu altcineva. Nu spun că-mi erau fidele, dar aveau delicateţea să mă lase să cred că aşa stăteau lucrurile.
Acum că eram îndrăgostit, ideea că Rebecca ar fi putut fi măcar privită de un alt bărbat mă făcea să-mi pierd uzul raţiunii. Părea să aibă un efect chimic asupra organismului meu. Mă intoxicase. Lauren, renunţând să mă facă să
înţeleg de vorbă bună, a încercat să mă calmeze cu o şedinţă de meditaţie forţată, iar Miguel mi-a adus un ceai „pentru somn liniştit”. După ce se refugiase la o prietenă care îi împrumutase nişte încălţări sport prea mari, Rebecca l-a sunat pe Frank Howard ca să se întâlnească la el cu Marcus. I-a povestit scena mea de gelozie şi i-a cerut sfatul. Certurile noastre o epuizau.
Nu ştia cum să mă mai ia. Marcus i-a deschis ochii în legătură cu originea crizelor mele de furie:
— Pune-te în locul lui. Trăiţi iubirea perfectă. Vine la cină la părinţii tăi. Lucrurile o iau puţin razna. Şi tu dispari. Petrece luni de zile căutându-te disperat şi un an mai târziu, îţi faci apariţia fără nicio explicaţie. E convins că
vei dispărea din nou cu prima ocazie. Sincer să fiu, cunoscându-l cum îl 153
cunosc, sunt sigur că te iubeşte foarte mult ca să accepte aşa ceva.
— De fapt nu acceptă nimic.
— Şi atunci de ce nu vorbeşti cu el? s-a ambalat prietenul meu.
În seara aceea, Rebecca era destul de zguduită ca să-i asculte cu atenţie. — Mi-ar plăcea foarte mult, Marcus, dar mă tem că va fi şi mai rău…
— Ce ai atât de tragic de povestit? O infidelitate?
— Nu, nu e vorba de aşa ceva… E mult mai grav.
— Atunci spune-ne. Suntem prietenii tăi şi vrem să te ajutăm.
Frank Howard şi-a pus şoferul să-i ducă acasă. Şi-au făcut apariţia cu nişte feţe foarte serioase. Rebecca a intrat în livingul luminat de două
lumânări în care eu şi Lauren eram lungiţi în Savasana, poziţia de relaxare.
Logodnica mea a aprins lumina şi a spus:
— Foarte bine, pentru că n-am de ales, o să vă povestesc totul. Dar dacă n-am spus nimic până acum, să ştii, Werner, că a fost doar din dorinţa de a te proteja.
Manhattan, 1971
Ne-am instalat în atelierul Rebeccăi. Foarte palidă, a ezitat încă un moment la marginea prăpastiei secretelor sale, apoi s-a aşezat turceşte pe jos şi a început:
— Aveam cam cincisprezece ani când am început să înţeleg de unde venea mama mea şi să bănuiesc ce trăise. Ea a încercat mult timp să mă
protejeze. E o persoană pudică care se confesează rareori.
— Aşchia nu sare departe de trunchi… a remarcat Lauren cu un surâs.
I-am făcut un semn să tacă, cu o privire întunecată. Rebecca a făcut o pauză şi a schimbat direcţia poveştii:
— N-am văzut-o niciodată pe mama fericită. Dintotdeauna a luat medicamente, a făcut cumpărături compulsiv, a călătorit dintr-o toană, a stat mult timp internată, l-a tot părăsit pe tata, chiar dacă s-a întors mereu. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori a izbucnit în râs. Chiar şi atunci, era ceva forţat sau excesiv, ca şi cum ar fi făcut-o de paradă sau pentru a se apăra. N-am văzut-o niciodată abandonându-se bucuriei fără să
percep în spatele ei o disonanţă, ca şi cum râsul ei ar fi fost un clopot dogit.
Are momente când e calmă. În rest, se luptă oră de oră cu fantomele ei. Nu se simte bine nici în camera ei, nici în camera de zi, nici singură, nici 154
înconjurată de lume.
Puţin câte puţin, am reuşit să aşez la locul lor piesele puzzle-ului. Un indiciu aici, pe care l-a lăsat să iasă la iveală fără să vrea într-o seară în care băuse foarte mult, chestii dezvăluite pe jumătate de tata, care nu voia totuşi să ştie mai mult. Dovezi ce se vedeau pe corpul ei, chiar dacă buzele îi rămâneau pecetluite. Mai era şi jurnalul ei intim. N-a scris nimic „la cald”, astfel de poveşti ar fi putut-o costa viaţa, dar chiar şi în ziua de astăzi se întoarce fără încetare acolo. Trecutul irupe în prezent, distrugând tot ce a încercat să reconstruiască. E de-ajuns un miros, o imagine, un cuvânt.
Rămâne paralizată, cu privirea pierdută şi atunci ştiu că revede ceva ce n-ar fi trebuit să trăiască niciodată. Imediat după aceea aleargă la jurnal. Alteori povesteşte despre o petrecere ori despre un prânz, ca dintr-odată povestea anodină să se întrerupă din cauza vreunei legături misterioase şi ea să
replonjeze în infern. Am furat acele caiete, sau poate ea a fost cea care a vrut să le găsesc, nu ştiu. Cred totuşi că voia să ştiu. În imagini fulgurante, ori eclipse, jurnalul povesteşte ceea ce nimeni nu-şi poate imagina.
