A doua zi, s-a trezit în zori, odată cu mine. Rareori dormeam mai mult de cinci ore. Adoram acele momente în care oraşul se odihnea, iar eu eram treaz. Rebecca s-a îmbrăcat şi s-a proţăpit în faţa mea, cu mâna întinsă.
— Poţi să-mi dai nişte bani?
Ideea că-mi cerea să-i plătesc pentru noaptea trecută mi-a trecut ca o umbră prin minte. Fără să-mi lase timp să formulez în cuvinte acest gând, l-a măturat cu un surâs sincer:
— Nu pentru aia, idiotule. Am destui bani, dar nu la mine. Trebuie să
merg să iau materiale. Ca să lucrez, să pictez! Nu mai am nimic.
Pentru prima dată în ultimele săptămâni, o regăseam pe Rebecca „de dinainte”, glumeaţă, independentă, hotărâtă. Am scos din portofel un teanc gros de bancnote, am numărat patru sute de dolari şi i-am întins banii cu un aer interogator. A mişcat mâna în semn că vrea mai mult şi eu am dublat suma. I-a băgat în buzunar cu aceeaşi lipsă de fasoane cu care mi se dăruise în ajun. — Nu-ţi face griji, o să ţi-i dau înapoi.
— Nu-mi fac griji şi nu trebuie să mi-i dai înapoi, i-am spus, amuzat de îndrăzneala şi determinarea acestui mic animăluţ feminin care mi-a depus pe buze un sărut distrat, cu ochii deja duşi către lumea sa imaginară, înainte de a o şterge nu ştiu unde fără să mănânce ori să vrea să se întoarcă
în pat. Manhattan, 1971
Rebecca şi Lauren au împărţit camera cea mare de la mansardă pe 142
care au transformat-o în atelier şi în spaţiu de practicat yoga pentru a profita de lumina de la amiază. Când eu şi Marcus ne-am întors acasă în acea seară, le-am găsit pe una stând în cap şi pe cealaltă cocoţată pe un taburet, cu un batic legat pe cap şi faţa mânjită de vopsea, ţinând patru pensule în mână şi una în gură. Retuşa degradeurile unei compoziţii ce se dovedea a fi un uriaş penis în erecţie.
— E al tău? s-a muzat Marcus.
— Nici vorbă, m-am indignat eu.
— Vaza, he al tău, a declarat Rebeca, cu pensula între dinţi.
— Ce declaraţie consistentă şi frumoasă, a pufnit Marcus. Nu te ştiam aşa bine dotat.
Cu capul încă în jos, Lauren a plusat şi ea:
— Când era mic, treaba asta o fascina pe mama. O are enormă.
— Gata, terminaţi! m-am enervat eu.
— A, nu, n-o să terminăm deloc, a anunţat Rebecca, scoţându-şi pensula din gură şi venind să mă sărute.
— Fără DPA, vă rog! a anunţat Lauren, revenind pe picioare, cu faţa la fel de roşie ca a mea, dar din motive pur gravitaţionale. Nu e frumos în public. — DPA? a încercat să se dumirească Marcus.
— Demonstraţie publică de afecţiune, a explicat ea, pieptănându-şi pletele lungi şi întunecate.
În seara aceea am mâncat pe terasă pâine cu măsline, roşii şi brânză
stropite cu câteva sticle de Chianti. La desert, Lauren ne-a delectat cu căpşune cu frişcă proaspăt bătută. Eu duceam încă dorul fripturii mele de vită şi a cartofilor sotaţi în unt, dar sora mea menţinea ferm ideea de
„vegetarian în întregime”. Tot atunci ne-a anunţat că o să-şi reia studiile ca să se perfecţioneze în psihologie şi hipnoză. Doctorul Bonnett îi sugerase şi acupunctura. Această disciplină nu se regăsea deocamdată printre cele universitare, aşa că îi propusese s-o înveţe chiar el, ca apoi să-şi completeze cunoştinţele când avea să se ivească ocazia. Spera ca în viitor să-şi poată
deschide un centru de sănătate. După ce am întrebat-o dacă masajele ei vor include şi părţile intime ale bărbaţilor, la care, ca să mă provoace, Lauren a răspuns afirmativ, m-am declarat gata să investesc în centrul ei. Ne-am petrecut un timp încercând să-i găsim un nume potrivit. Trebuia să fie ceva care să cuprindă dezvoltarea personală, dar şi plăcerea sexuală şi am sfârşit prin a cădea de acord asupra lui Ederis. Am întrebat-o dacă va funcţiona pe bază de abonament sau de prestaţie individuală. Lauren ne-a ţinut o întreagă teorie explicându-ne că va urmări „să facă bine oamenilor, nu să se 143
îmbogăţească”. Mi-am muşcat buzele ca să nu-i spun că ar fi fost o bună
ocazie să înceapă să se arate responsabilă. Părinţii noştri îi plătiseră studiile în San Francisco, pe care nu le terminase, eu îi dădusem banii pentru partea ei de fermă, pe care nu se gândise să o ceară înapoi la plecare şi o întreţineam deja de câteva luni. O adoram, dar nu-mi plăceau tiradele ei moralizatoare despre bani, materialism şi profit, care apăreau din ce în ce mai des pe tapet.
Marcus şi cu mine lucram la cel mai ambiţios proiect al nostru: un turn pe Fifth Avenue, în inima Manhattanului. Bătălia se anunţa dificilă. Nu doar terenul era valoros şi râvnit de mulţi, dar Primăria însăşi îşi băgase nasul în afacere. Ajutorul acordat de municipalitate era repus în discuţie.
Fără acest avantaj fiscal, proiectul devenea infinit mai puţin rentabil. Alt pariu, terenul îngust. Ca să reziste la vânt şi la eventualele cutremure, un turn de o asemenea înălţime ar fi trebuit să fie ridicat pe o bază mult mai largă, pentru a obţine autorizaţiile de construcţie. Frank Howard rezolvase aceste probleme de structură, dar dacă din pricina amplasamentului am fi fost nevoiţi să-i facem cu câteva etaje mai mic, proiectul şi-ar fi pierdut toate avantajele financiare. Ne-am pus în mişcare toate pârghiile. Lauren nu era de acord cu felul ăsta de lobby. Chiar dacă i-am explicat că dragii noştri competitori nu-şi făceau deloc procese de conştiinţă şi că nu ezitau să
meargă chiar mai departe decât noi, ea tot era de părere că nu ar fi trebuit să
„ne coborâm la nivelul lor”. Marcus, obişnuit să mijlocească acorduri de pace, ne interzisese să mai deschidem subiectul, dar între frate şi soră nu e nevoie de cuvinte pentru a şti ce gândeşte celălalt sau ce se străduieşte să
disimuleze.
A doua zi, toată lumea s-a trezit în zori. Doar Marcus, cel mai puţin rezistent din grup, părea să sufere de pe urma petrecerii noastre. Ziua a fost deosebit de grea. Ne-am întors de la birou nerăbdători să ne aşezăm la masă.
Rebecca picta absorbită, Lauren, la fel de concentrată, lua notiţe dintr-un manual de iniţiere în hipnoză. Shakespeare patrula între atelier şi terasă, urmând foarte agitat un traseu misterios şi precis, pe care nimeni în afară de el nu-i înţelegea. Amuşina prin colţuri, se ridica pe labele din spate supraveghind strada şi lătra la porumbei ca un general care îşi instruieşte trupele. Le-am dus pe Rebecca şi Lauren la masă la Chez Marcel, un bistro franţuzesc la două străzi de noi. Patronul accepta şi câini. Ba chiar îl bucura pe Shakespeare cu câte un castron de „bœuf bourguignon”. Am petrecut o seară plăcută. Marcus a povestit plin de umor săptămânile în care îl înnebunisem vorbind zi şi noapte despre Rebecca. Mă făcea să râd, dar în acelaşi timp mă simţeam prost. Cu fiecare anecdotă, mă mai înfundam puţin 144
în fotoliu. Simţind că nu mă mai distram, asociatul meu a pus punct tachinărilor.
Pentru că vorbeam despre trecut, am profitat ca să-i pun din nou întrebări Rebeccăi. Voiam să ne spună până la urmă ce făcuse toate acele luni nesfârşite. S-a făcut că plouă. Câteva secunde mai târziu, râdeam de poveştile ei cu Andy Warhol şi Fabrica.
— Nu ai chef să mai mergi pe acolo? au întrebat Marcus şi Lauren.
— Mai târziu. Deocamdată, vreau să lucrez. N-am mai pictat de prea mult timp…
A revenit la întâlnirea noastră cu tamponările de maşină. Lui Lauren nu-i povestisem faza. I-a plăcut la nebunie. În timpul discuţiilor, mă uitam la Rebecca cu coada ochiului. Părea normală. Ca şi cum după acea noapte de amor îşi revenise subit. Regăseam fata sigură pe ea, caustică, cu un farmec nebun. Bucuria de a trăi, impertinenţa, tandreţea copilărească când eram doar noi doi, toate mă făceau să mă îndrăgostesc din nou. Poate că ar fi trebuit să mă mulţumesc cu această fericire, dar întrebările îmi ardeau buzele. Trebuia să înţeleg. Nu puteam să trăiesc toată viaţa cu ideea că din cauza unui da sau a unui nu, Rebecca s-ar fi putut evapora oricând. Aveam nevoie să-mi dovedească că are încredere în mine, ca să fac şi eu la fel.
Înainte de plecare, am cumpărat de la patron baghete şi lapte pentru micul dejun de a doua zi. La întoarcere, vremea era călduţă şi nu aveam chef să
mergem la culcare. Lauren şi Marcus s-au dus în camerele lor. Noi am rămas un moment singuri pe terasă. Rebecca s-a sprijinit de balustradă şi m-a chemat lângă ea. Foarte repede, îmbrăţişarea ne-a încălzit. Purta o rochie albastră, asemănătoare cu cea de la prima noastră întâlnire, fără nimic pe dedesubt. Am mângâiat-o şi am prins-o uşor de spate, sub lumina lampadarelor din stradă şi sub mângâierea lunii. Ne regăseam cu o uşurinţă
