la poartă.
Alpii bavarezi, 1945
Marthe invocă faptul că bebeluşul dormea. A doua zi, le zise că era bolnav, la fel şi următoarea. Von Braun ajunse la capătul răbdării. Îi ceru 77
imperios să-i vadă pe Werner şi când ea i-l aduse, îl luă cu forţa pe braţul sănătos, ca să-i ducă el însuşi la Johann. Marthe încercă să-i împiedice şi savantul se supără. Femeia era de o posesivitate ridicolă. Putea înţelege că
starea lui Johann o neliniştea, putea înţelege şi că nu voia să-i arate copilul încă, dar Johann rămânea tatăl lui Werner, ea era doar mătuşa lui – o mătuşă
prin alianţă – aşa că dorinţa ei de a-i împiedica să se cunoască ieşea din discuţie. Aveau de recuperat câteva săptămâni, legătura dintre ei trebuia refăcută şi lucrul ăsta nu se putea realiza ascunzând copilul.
— E periculos! Johann nu e el însuşi, iar Werner e prea mic… protesta femeia. — Nici măcar mie nu vrei să mi-l dai! Am observat încă de la han… Şi eu sunt periculos?
— Aveţi o mână ruptă, mi-a fost frică să nu-i scăpaţi, se bâlbâi ea.
— Ei bine, n-ai avut dreptate, mă descurc foarte bine, nu?
Marthe se văzu nevoită să recunoască că Werner, aşezat pe antebraţul savantului, ca un leuţ pe creangă, cu capul în palma lui mare, nu părea deloc nemulţumit.
— În cazul dumneavoastră am greşit, recunosc, dar cu Johann e altceva, insistă infirmiera.
— Chiar nu te înţeleg, îşi pierdu von Braun răbdarea. Ce-i reproşezi?
Mi se pare că eşti de o ingratitudine surprinzătoare. Ai fost foarte mulţumită
să locuieşti în casa lui când te-ai depărţit de soţul tău!
— N-aveţi dreptate.
— Închisoarea şi lucrurile pe care le-a trăit au lăsat, da, urme asupra lui, n-o să te contrazic, dar are nevoie de timp să-şi revină, să-şi recupereze forţele. Nu pot decât să bănuiesc prin ce a trecut şi mă şi ia cu fiori. Marthe, ai puţină compasiune! Mă surprinde – nu, mă indignează chiar – că o femeie ca tine, pe deasupra şi infirmieră, nu poate manifesta niciun pic de milă
pentru bietul om.
Protestele tinerei femei nu reuşiră să-i îmbuneze. Savantul era extrem de furios:
— Marthe, dacă eşti convinsă că întreaga mea echipă îi vrea răul acestui copil, eşti liberă să pleci. N-am niciun drept să te împiedic, dar n-o să-ţi dau voie să-mi iei finul.
Marthe păru să-şi revină în simţiri. Nici nu se punea problema să
renunţe la Werner, iar von Braun era cu ochii pe ea. Îi prevenise pe SS-iştii care păzeau hotelul să n-o lase să iasă singură cu copilul şi, pentru un plus de siguranţă, îl rugase pe Günther, şoferul lui, s-o ţină şi el sub observaţie.
Nici seara nu putea face măcar trei metri fără să fie însoţită de câinele ăla de 78
pază pe două picioare. Friedrich, cavalerul ei prea supus, n-o slăbea nici el nicio clipă. Şi pentru că nu reuşi să se descotorosească de cei doi, îi transformă în sclavii ei personali. Îi cărau lucrurile, îi aduceau ceaiul ori puloverul când simţea curent sau pe Anke când venea ora de alăptat. O lăsau să câştige la cărţi, chiar dacă Friedrich avea o memorie fotografică ieşită din comun, de frică să nu se bosumfle dacă ar fi pierdut. îl legănau pe Werner ore întregi şi, când acesta începea să plângă, infirmiera îi punea să cânte pe două voci. Marthe era deci extrem de bine tratată, dar din momentul în care îl lua pe Werrner în braţe, devenea prizonieră.
Johann păstra distanţa. Von Braun insista să se intereseze de fiul lui, dar când se apropia de el, copilul începea să urle.
Torturile la care fusese supus îl goliseră pe cercetător de personalitate şi de emoţii. Făcea doar ce-i cerea şeful şi prietenul său.
Încerca să întreţină conversaţii curtenitoare şi distante cu ceilalţi membri ai echipei, dar rămânea absent. Îşi petrecea zilele fumând, cu privirea în gol, pe terasa hotelului. Optimist din fire, von Braun era de părere că timpul avea să
închidă toate rănile.
Pe de altă parte, Marthe nu-şi mai găsea somnul. În fiecare seară
închidea obloanele, încuia uşa şi trăgea comoda în dreptul ei. Pusese leagănul lui Werner între patul ei şi perete, departe de fereastră. Nu se odihnea mai mult de o jumătate de oră şi ţinea permanent cuţitul sub pernă.
Anke era prima care condamna atitudinea prietenei sale. Doica se raliase imediat noii autorităţi şi se arăta gata de orice ca să le facă pe plac lui von Braun şi echipei lui. Stătea la taclale cu un aer reprobator cu celelalte femei din grup, în legătură cu „incalificabila atitudine a Marthei”. Soţiile savanţilor îşi manifestaseră prompt preferinţele. Anke avea meritul de a fi docilă şi măritată, pe când Marthe era văduvă, liberă şi imprevizibilă. O tratau pe prima cu condescendenţă şi pe a doua cu animozitate. Caracterul Marthei şi mai ales statutul ei de celibatară le treziseră o reacţie de respingere aproape instantanee. Cele care o cunoscuseră pe când locuise la Johann nu-i păstrau o amintire tocmai caldă – lipsită de orice urmă de amabilitate, ziceau ele.
Fără să mai vorbim de felul în care naiva de Luisa o lăsase să se învârtă în jurul bărbatului ei. Era suficient să vezi devotamentul pe care Marthe i-l inspira lui Friedrich, ca să înţelegi de ce era în stare intriganta aia. O! Ştim prea bine cum acţionează stricatele de teapa ei, nişte mironosiţe în care nu trebuie să te încrezi şi care îi fac s-o ia razna pe cei mai responsabili şi mai cinstiţi taţi de familie. Anke le ţinea isonul, plângându-se de toate suferinţele prin care trecuse din cauza ei. Le descria firea ei autoritară şi egoistă.
79
Plângându-şi soarta, îşi scotea pantofii ori de câte ori avea ocazia, ca să le arate picioarele rănite:
— Şi iată cum am fost răsplătită. Fără mine, Werner nici n-ar fi supravieţuit şi totuşi, îmi era atât de greu să-i alăptez, după ce Thomas al meu, drăgălaşul şi iubitul meu Thomas, tocmai se transformase în înger.
Soţiile se arătau scandalizate: ce femeie rea, îngrozitoare; cu câtă
forţă morală se sacrificase biata Anke. Schimbau apoi priviri pline de modestie, hotărâre şi emoţie. Se extaziau de propria lor generozitate, de propriul bun-simţ şi de suferinţa pe care o împărtăşeau. Cu zelul neruşinat al celor care vor să fie acceptaţi, Anke profita de momentele în care alăpta, ca să-i ducă pe Werner la tatăl său, care îl gâdila fără măsură, până când, Marthe, furioasă, venea să recupereze copilul.
Cu excepţia acestor tensiuni şi a sabiei lui Damocles pe care SS-iştii o ţineau deasupra preţioşilor lor neuroni, oamenii de ştiinţă trăiau ca într-un fel de vacanţă. Câtă vreme Germania aşa cum o cunoscuseră ei nu înceta să
se prăbuşească, ei îşi petreceau timpul jucând şah şi cărţi. Ascultau radioul şi se relaxau pe terasa hotelului. Priveau spectacolul Alpilor acoperiţi de zăpadă şi profitau de un soare binefăcător de primăvară. Nu le lipsea nimic, dar erau conştienţi că soarta lor şi a lumii întregi era pe cale să se pecetluiască în curând. Când rămâneau singuri, conversaţiile lor se învârteau în jurul celor mai bune soluţii prin care să-i convingă pe SS-işti să
se predea – în loc să fie anihilaţi – asta dacă nu se pierdeau în ipoteze legate de care dintre duşmani aveau să ajungă primii la ei. Americanii, însoţiţi de englezi şi de francezi, erau undeva în vest şi sud, în timp ce ruşii se găseau mai departe, spre est. Fiecare dintre aceştia îi căutau cu înfrigurare. Ceea ce însă nu ştiau oamenii de ştiinţă era că numele lor figurau în capul listei întocmite de serviciile de informaţii britanice, cu scopul de a identifica şi sustrage „creierele” Reichului de sub nasul Rusiei, convertite deja într-un adversar. Auziseră totuşi vorbindu-se despre colegi care dispăruseră de pe-o zi pe alta fără urmă. Pe de altă parte, agenţilor care străbăteau ţara în lung şi-n lat ca să pună mâna pe von Braun, pe Johann şi pe colegii lor, nici nu le trecea prin cap că ţintele lor s-ar fi putut găsi doar la câţiva kilometri distanţă.
Târziu, în noaptea de 1 mai 1945, mica echipă, instalată în salonul albastru, se delecta cu lichior Jägermeister ascultând Simfonia a VII-a de Anton Bruckner, când programul muzical al radioului fu întrerupt cu brutalitate ca să se anunţe moartea Führerului. Savanţii şi soţiile săriră de la locurile lor şi se adunară în jurul aparatului. Cu vocea tremurând, jurnalistul anunţa că Adolf Hitler pierise la datorie după o luptă înverşunată pe ruinele 80
