— Nici foarte ordonat, adăugă ea, scoţând de sub cuvertură una dintre curelele mele care o deranja la spate.

— Altceva, prinţesă a bobului de mazăre?

— A munţilor, te rog!

— O să mă străduiesc să vă obţin iertarea… am anunţat eu, imobilizându-i mâinile.

În pat, Rebeccăi îi plăcea stilul autoritar, iar eu aveam o tendinţă

naturală de a-mi exercita dominaţia. Momentele acestea echilibrau balanţa.

Să o văd oferindu-mi-se, lăsându-se în voia mâinilor mele şi ascultându-mi ordinele îmi dădea un sentiment de putere pe care nu-i cunoscusem cu nicio altă femeie. Îi plăceau asalturile în forţă. Atât de dominatoare în viaţa de zi cu zi, se supunea acum cu plăcere. Îi plăcea să muşte şi să zgârie. O încântau jocurile în care mă prefăceam că o sufoc. O pasiona sentimentul de a fi forţată la ceva, deoarece, după cum mi-a mărturisit într-o zi, era o modalitate de eliberare. Aşa că „m-a iertat” în trei reprize în orele care au urmat. Le-am numărat, chiar dacă ei nu-i făcea plăcere, aşa cum nu-i plăcea nici să-i pun întrebări despre felul în care s-a simţit.

— Nu eşti genul care are nevoie de complimente suplimentare, afirma ea. Eşti destul de arogant şi fără ele.

Îmi plăcea şi felul în care ştia să ignore educaţia pe care o primise. În focul „acţiunii” spunea clar ce voia, dar apoi, spre încântarea mea, ştia să-şi regăsească gingăşia şi ţinuta. Aveam impresia că-mi dezvăluia o faţetă a ei la care doar eu aveam acces.

Pe la şase seara, l-am auzit pe Marcus întorcându-se acasă.

Shakespeare l-a întâmpinat zgomotos. Prietenul meu s-a apropiat de uşă, ne-a auzit pufnind în râs şi s-a retras discret în camera lui, după ce şi-a pregătit 85

tradiţionalul ceai de la sfârşitul zilei. Adoptase acest obicei din vremea studiilor la un internat britanic. Pe mine nu reuşise încă să mă convertească.

Totuşi, i-am propus Rebeccăi o ceaşcă, iar ea a exclamat.

— În sfârşit! Credeam c-o să mă laşi să mor de sete!

Pentru că Marcus luase singurul ceainic din casă, am vărsat jumătate de cutie de Earl Grey Twinings într-o carafă, peste care am pus apă călduţă, ca să nu crape sticla. Rebecca a înghiţit o gură strâmbându-se şi a declarat produsul „infam”. Frumoasa mea nu ştia să se prefacă, chestie care o făcea să

răspundă lucrurilor şi oamenilor cu delicateţea unui Ferrari în plină viteză.

A împrumutat un tricou şi un şort de la mine şi s-a dus în bucătărie ca să-şi facă singură alt ceai, urmată de Shakespeare, care se învârtea în jurul ei ca un căţeluş şi pentru că se îndrăgostise de ea, dar şi pentru că murea de foame. M-a strigat, câteva secunde mai târziu. Nu reuşea să aprindă focul la aragaz. Marcus a băgat capul în încăpere şi a întrebat cu un surâs seducător:

— Aş putea să vă dau o mână de ajutor?

— Cu plăcere, a răspuns ea.

— Marcus, nu-ţi mai clăti privirile, am strigat eu coborând din pat.

— Pentru moment, nu fac decât să clătesc ceainicul, mi-a întors-o el.

Am luat gustarea împreună în camera de zi. Marcus a contribuit cu biscuiţi, lapte proaspăt şi mere. Rebecca era pe jumătate lungită pe canapea, cu picioarele sub fundul meu, ca să se încălzească. Legătura între cei doi s-a stabilit firesc. Aveau o grămadă de cunoştinţe comune. Au înşirat o serie de nume necunoscute. Frecventaseră aceleaşi tabere de vară şi chiar acelaşi club de tenis. Fuseseră torturaţi de acelaşi profesor de dans, ale cărui mişcări le-au imitat pe rând, maimuţărindu-i manierele pompoase şi accentul de rus alb. Li se părea ciudat că nu se întâlniseră niciodată. Eram gelos pe complicitatea lor. Marcus a evitat cu delicateţe să pomenească

numele celor doi băieţi cărora Rebecca le frânsese inima. Rebecca l-a complimentat pentru realizările tatălui lui. Au schimbat aşa la amabilităţi, până când eu am hotărât să ieşim la cină în oraş. Rebecca îşi pătase pantalonii albi în timpul hârjonelii noastre din Central Park. A împrumutat un pulover de la mine, peste care şi-a legat o cravată în chip de curea, împovizând astfel o rochie. Mi-am vârât mâinile în decolteul adânc pentru a-i atinge sânii, apoi am repetat operaţiunea începând de jos. Ţinuta aceea improvizată îmi oferea acces facil la orice parte a corpului ei. Ne-am început pelerinajul la Gioccardi, unde Paolo ne-a primit cu entuziasm. Bucuros să

vadă că reuşisem s-o cuceresc pe Rebecca, mi-a făcut cu ochiul complice de cum s-a întors ea cu spatele şi ne-a oferit o sticlă de prosecco ca să

sărbătorim. Becca a insistat apoi să trecem şi pe la The Scene, un club foarte 86

la modă. Reîntors din Londra, Jimi Hendrix cânta acolo în seara aceea.

Frumoasa mea nu voia „să rateze evenimentul pentru nimic în lume”. The Scene era o pivniţă de mărimea unei cutii de pantofi, situată pe 46th Street, între 8th şi 9th Avenues. Clubul devenise celebru de când Jim Morrison, beat mort, făcuse scandal într-o seară când trebuia să cânte Jimi Hendrix.

Morrison se târâse pe scenă şi, apucându-l pe Hendrix de talie, încercase să-i facă o felaţie în public. Acesta din urmă îl împinsese cu brutalitate, dar Morrison nu-i dăduse drumul şi rămăsese agăţat de el, bălmăjind obscenităţi. Janis Joplin pusese punct performanţei celebrului Lizard King6, calmându-l cu o sticlă în cap, acţiune salutată cu ovaţii şi aplauze din partea publicului. Un astfel de incident într-un oraş în continuă căutare de senzaţii tari, nu putea decât să transforme The Scene într-o Meca a fanilor. Să intri în localul cu pricina nu era deci lucru uşor. Mulţimea se înghesuia la intrare, dar puţini reuşeau să intre. Trebuia mai întâi să-i îndupleci pe Teddy, o namilă în costum de mafiot. Din momentul în care se deschisese clubul, Marcus, care ştia pe cine trebuie să „ungă” şi cu cât, îl avea la degetul mic.

Alta era însă treaba cu Steve Paul, patronul. Era de vârsta noastră şi insuportabil de arogant. Îşi făcuse un obicei în a-şi întâmpina clienţii cu salve de înjurături personalizate. Pe Marcus îl amuza, pe mine nu. Steve probabil că simţea asta, pentru că nu mă prea înghiţea. În seara aceea n-am avut parte însă de nicio remarcă dezagreabilă. Rebecca a început prin a se arunca de gâtul lui Teddy, ceea ce mi-a produs un prim val de călduri, apoi a trecut în braţele lui Steve, care a lipit-o de el, sărind de pe un picior pe altul pentru un moment care cel puţin mie mi s-a părut interminabil. Date fiind aceste efuziuni, omul s-a arătat apoi aproape amabil, mi-a strâns mâna pentru prima dată de când veneam în club şi ne-a ajutat să ne instalăm aproape de scenă. Totul era minuscul: sala, mesele şi scaunele pe care abia am reuşit să încap. Fumul de la ţigări şi fumigene, la care se adăuga căldura trupurilor înghesuite, creau o ceaţă care avea darul de a disipa atât imaginile cât şi ideile. Becca era euforică. Vorbea însoţindu-şi cuvintele de gesturi largi şi nu reuşea să se aşeze, asaltată de amicii care se înghesuiau s-o salute.

A căzut în braţele Lindei Eastman, o tânără şi drăguţă fotografa despre care lumea începuse să vorbească din momentul în care se măritase cu Paul McCartney, apoi în cele ale lui Decring Howe, milionar obişnuit al clubului şi moştenitorul tractoarelor cu acelaşi nume. Apoi a exclamat: „Andy!” şi l-a 6 Apelativ al muzicianului american Jim Morrison, solistul si emblema trupei The Doors.

(N.t.)

87

îmbrăţişat pe Warhol. Acesta tocmai debarcase cu întreaga curte ai cărei membri au aruncat-o pe femeia vieţii mele de la unul la altul. În final, a aterizat pe pieptul lui Allen Ginsberg. Eu nu citisem niciuna dintre cărţile lui, ceea ce am ţinut să precizez cu un aer posac, atunci când mi-a fost prezentat.

Rebecca a început să-i laude poeziile într-o tiradă pe care m-am grăbit s-o întrerup. Am luat-o de mână, am adus-o la masa noastră şi am aşezat-o pe genunchii mei ca să le demonstrez băgăcioşilor ălora de talie internaţională

că nu era disponibilă. Ea a început să râdă, uitându-se la faţa mea contrariată:

— Nu trebuie să fii gelos…

— Nu sunt.

— Toţi sunt gay.

— Şi ce dacă? Ţi se pare o scuză?

— Îi salutam, doar atât, a suspinat ea. Deja posesiv, după doar o săptămână…

— Sunt posesiv din prima zi.

— Hoţul strigă hoţul, nu?

— Ce vrei să spui?

— Când împărţi „afecţiune” în stânga şi-n dreapta, ai tendinţa să crezi că toată lumea face la fel.

— Nu e vorba despre asta. Dar tot ce văd e că-ţi petreci mai mult timp în braţele unor necunoscuţi decât în ale mele.

Cum nu era în dispoziţie războinică, Rebecca a râs lipindu-se de mine, dar n-a reuşit să rămână în poziţia aceea mult timp. Câteva minute mai târziu, era deja în picioare. Lumea a început să urle. Hendrix îşi făcuse apariţia pe scenă. Tensiunea a atins cote maxime. Cântăreţul a salutat mulţimea şi a cântat câteva acorduri. Publicul era la fel de tensionat precum corzile chitarei. Conştient de efect, a prelungit extazul. Fanii tropăiau.

Chitara a început să geamă ca un animal. Scotea din ea sunete pe care nu le mai auzisem niciodată şi pe care nici nu aveam să le mai aud vreodată

de atunci încolo. Omul ştia ce face. Sala era în delir. Senzuală şi complet absorbită, Rebecca făcea corp comun cu muzica şi cu mulţimea. Vedeam scena, dar nu mă puteam lăsa în voia momentului. Mi se întâmplă deseori un fel de dedublare a personalităţii. Vad şi observ lucruri în acelaşi timp. Nu-mi place să-mi pierd controlul. Rebecca, pe de altă parte, aşa cum aveam să aflu destul de repede, căuta exact contrariul. Adora să se lase în voia instinctelor şi a pasiunilor, să împingă limitele conştiinţei şi să încalce orice convenienţe.

Era misiunea ei de artistă, obişnuia să spună. La vremea aceea, acela era crezul. Frumoasa mea avea acea forţă vitală care o făcea să pară de neatins, 88

dar îndărătul căreia eu bănuiam o fisură, o fragilitate pe care n-o putea ascunde în întregime. Fiică de familie bună dimineaţa, sălbăticiune posedată