Marthe îl ungea pe piept cu un unguent gras pe bază de rozmarin şi îl lovea uşor pe spate ca să-i ajute să tuşească şi să expectoreze. Îi scăzu febra făcându-i baie în apă caldă pe care o răcea progresiv şi punându-i la tâmple rondele de cartofi peste care lega o cârpă umedă. Werner se înroşea, se sufoca, plângea şi sfârşea prin a adormi, epuizat de boală şi de rezistenţa pe care o opunea tratamentelor. După patru zile critice, starea lui începu să se amelioreze, spre uşurarea clienţilor care nu reuşeau să închidă un ochi. În scurt timp, reuşi chiar să le câştige simpatia. Abia restabilit, puse la punct o operaţiune de învăluire, punctată de zâmbete şi de feţe adorabile, menită să-i farmece şi să-i aducă pe cei din jur la picioarele sale.
— Micuţul ăsta are o rezistenţă incredibilă, remarcă Gretel.
— E ceva de groază! fu de părere şi patroana.
Werner deveni mascota hanului. Trecură cinci săptămâni. Veştile care circulau nu aveau nimic liniştitor, dar activitatea intensă le făcea să uite de griji. Toată lumea de la Kaiserhof muncea pe brânci, toţi trăind cu impresia că acea staţiune de schi cu aer bucolic era cumva ferită de vacarmul lumii din afară. Roadele pământului le permiteau să trăiască decent. Marthe renunţase, pentru moment, la ideea de a-l găsi pe Johann. Se ruga la Dumnezeu să-i ţină departe de orice rău, aşa cum o făcea şi pentru Werner.
Şi, de data asta, Atotputernicul părea s-o audă.
Într-o după-amiază, după masa de prânz, Marthe, Gretel, Anke şi patroana se odihneau într-un colţ al sufrageriei, când infirmiera recunoscu plină de stupoare intrând în încăpere silueta masivă şi totuşi tinerească a lui von Braun. Inginerul purta o manta de piele maro, care nu-i masca totuşi umărul şi braţul stâng puse în ghips. Se uitară unul la altul surprinşi:
— Marthe! în sfârşit! exclamă von Braun grăbindu-se spre ea. Ce uşurare! Cu toate veştile îngrozitoare despre Dresda, muream de îngrijorare. Şi apoi am aflat despre trei femei care călătoreau cu un nou născut, întrebând peste tot de mine şi de Johann Zilch… Şi Luisa? adăugă el.
Durerea care contractă faţa lui Marthe îi dădu răspunsul la întrebare.
Rămase un moment nedumerit, apoi, înţelegând, se lăsă să cadă lângă ea pe bancă. — În bombardament?
— Da.
— Şi copilul?
— E aici, îi zise Marthe, luându-l din braţele lui Anke ca să i-l arate. îl cheamă Werner.
Inginerul se uită la el emoţionat:
70
— Luisa voia să-i fiu naş.
Încercă să ia copilul cu braţul liber. Marthe nu-i luă în seamă gestul.
Neajutorat, von Braun se mulţumi să atingă picioruşul copilului cu două
degete, ceea ce nu-i conveni infirmierei, dar consideră că, în calitate de viitor naş, era un privilegiu pe care nu i-l putea refuza. Bărbatul contempla această
nouă viaţă care se agita în faţa lui.
— Sărmanul Johann, bietul meu prieten, suspină el încruntându-se. Se simte şi aşa destul de rău.
— Ce s-a întâmplat?
— Temnicerii l-au bătut şi l-au lăsat să moară. Cel puţin asta am crezut noi, când l-am găsit. N-am spus nimic în telegramă, ca să n-o supăr pe Luisa. Acum îşi revine, încet-încet. Memoria i-a fost afectată…
— Cât de tare?
— Nu-şi aminteşte părţi însemnate din cercetările noastre, nici de evenimentele din ultimii ani. E ca şi cum viaţa lui s-ar fi oprit în urmă cu cinci ani. În momentul căsătoriei.
Cum Marthe rămase mută, bărbatul îi mărturisi:
— Contam pe Luisa să-i ajute. Un cuplu atât de frumos, se iubeau aşa de mult… şi acum micuţul ăsta… Ce nenorocire! suspină el din nou.
Abătut, îi ceru patroanei o tărie. Comandă apoi pentru toată lumea. Le chestionă pe cele trei femei în legătură cu călătoria lor şi i se păru un miracol că ajunseseră vii şi nevătămate până în Bavaria.
— Când mă gândesc prin ce aţi trecut!
Îşi termină băutura vizibil deprimat şi mai comandă un pahar:
— Şi dumneavoastră? se interesă Marthe arătând spre ghipsul care imobiliza umărul şi braţul savantului.
— Un accident de maşină la puţin timp după ce am plecat din Peenemünde. Am mers toată noaptea. Şoferul meu a adormit… Am avut totuşi noroc!
— De ce aţi plecat din Nordhausen? se miră Marthe. Credeam că v-aţi stabilit la uzina V₂ de acolo…
— Acum trei zile, din ordinul generalului Kemmler, tot comitetul ştiinţific a fost obligat să plece de la baza în care ne instalaserăm. Ne mută
mereu. Se aplecă la urechea lui Marthe şi îi şopti privind neliniştit în jur:
— Cred că intenţia lui Kemmler e să nu ne scape din mână, în caz că
lucrurile se înrăutăţesc. Ca un fel de asigurare de viaţă.
După arestarea lui Johann, von Braun era foarte atent. Un simplu cuvânt interpretat greşit putea să-i coste scump. Infirmiera îi aruncă o 71
privire complice.
— Apropo de Kasper, Marthe, voiam să vă spun… Aţi primit telegrama?
— Am primit-o, zise ea cu faţa împietrită.
