în niciun fel. Accepta să-i produc plăcere, iară să se preocupe de ceea ce aş fi putut crede despre ea. Am început să mă simt din ce în ce mai relaxat.

Rebecca reacţiona incredibil de spontan şi incredibil de egoist. Îi plăcea s-o strâng, s-o mângâi, s-o manipulez, dar nu dădea nimic în schimb. Pe de altă

parte, se arăta extrem de supusă. Când i-am luat mâna şi i-am pus-o între picioarele mele, a început să mă mângâie cu dexteritate. Talentul ei mă făcea gelos. Nici nu voiam să-mi imaginez ce învăţase sau făcuse cu alţi bărbaţi. Aş

fi vrut să mi-o ia în gură, dar nu eram sigur dacă aş mai fi putut să mă

controlez. Am revenit în avantaj. I-am explorat tot corpul cu mâinile şi buzele, am întârziat la încheietura picioarelor şi a coapselor. Cu mâinile în părul meu, se arcuia plină de dorinţă. Îmi cerea s-o iau în întregime.

Cuvintele pe care le folosea, clare şi brute, răsunau în liniştea camerei. M-am angajat într-o luptă acerbă cu mine însumi. Îi ascultam dorinţa şi o ignoram pe a mea. Imaginea gleznelor ei în momentul în care, pe spate, cu picioarele îndoite, mi s-a dăruit; ochii în flăcări în momentul în care am pătruns-o; ea, deasupra mea, cu buclele ei blonde a<coperind-o ca o mantie şi atingându-mi genunchii când s-a aplecat înainte; pielea ei când am prins-o de baza gâtului… încercam să mă gândesc la o baie în mare, în zăpadă, la gheaţă care să-mi potolească pojarul, dar în final am cedat, ca şi ea de altfel, unei reacţii în lanţ care ne-a purtat pe culmi şi apoi ne-a lăsat, mult timp după aceea, epuizaţi şi în culmea fericirii.

Viaţa noastră împreună a început chiar din acea primă noapte. După

momentul culminant, s-a ghemuit lipită de mine. Cu altele, mă simţeam sufocat imediat ce dorinţa îmi era satisfăcută. Îmi plăcea să dorm cu ele, dar să nu se lipească de mine şi să nu-şi împletească picioarele cu ale mele.

Totuşi, când Rebecca a făcut exact acest lucru, punându-şi piciorul în îndoitura din spatele genunchiului meu şi înlănţuindu-mă, gestul ei mi s-a părut încântător. Părul ei care-mi gâdila bărbia nu mă deranja. Nu se gândise niciun moment să plece acasă. Ideea că am fi putut dormi separat, după ce făcuserăm dragoste, nici nu-i trecuse prin minte. Eram tulburat de neaşteptata toleranţă pe care o simţeam la atingerea ei. Era de o naturaleţe deconcertantă. După o îndelungă îmbrăţişare, s-a întors pe o parte, şi-a luat perna în braţe cu aceeaşi tandreţe pe care o arătase şi cu câteva minute în urmă şi a murmurat: „Noapte bună!” pe tonul cu care dai liber unui servitor.

Apoi a adormit, plină de încredere în sine. Eu o priveam, fascinat de ideea de a o avea acolo, aproape de mine, atât de plină de viaţă şi atât de accesibilă.

Eram gelos pe visele ei, pe depărtarea pe care o puneau între noi, dar nu îndrăzneam s-o ating. Avea un aer copilăresc şi concentrat, ca şi cum ar fi dus la bun sfârşit un lucru extrem de important. Respira uşor ca o adiere. Mi 75

se părea magnifică.

A doua zi, nici nu s-a mişcat când m-am ridicat şi am făcut un duş. Nici măcar când m-am apucat să-mi caut şortul şi celelalte haine în jurul patului.

Indiferenţa ei a sfârşit prin a mă enerva. Am deschis uşa camerei, am luat ziarul pus pe podea şi am închis cu zgomot. L-am citit în întregime fără ca frumoasa mea să dea vreun semn de viaţă. Se făcuse ziuă de multă vreme deja, când m-am lungit lângă ea şi am strigat-o mângâindu-i obrazul cu un deget. Contrariată, a deschis nişte ochi încărcaţi de somn şi mi-a surâs, întinzându-mi braţul. Am îmbrăţişat-o:

— Trebuie să plec…

Mirosea bine şi era fierbinte:

— Să pleci unde? a răspuns ridicându-se indignată. Nici n-am luat micul dejun!

— Comandă tu ce vrei.

— A, nu! Rămâi şi tu cu mine…

Aerul ei de panteră tânără mă amuza. I-am ciufulit părul:

— Vreţi să fiţi autoritară cu părul ăsta, domnişoară?

— Rămâi, te rog. Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Nu putem începe ziua aşa pur şi simplu… Avem nevoie de un moment de tranziţie. Detest să mă confrunt dintr-odată cu realitatea.

— Vai, mica prinţesă, am surâs eu… Şi fusesem prevenit…

— De cine? întrebă Rebecca, trăgându-mă spre ea.

— De legiunea de inimi zdrobite de la picioarele tale.

— În sensul ăsta, nici cu tine nu mi-e ruşine.

— Ai făcut şi tu săpături?

A surâs şi a luat meniul pentru roomservice. L-a studiat cu concentrarea unui finanţist pentru cotaţiile de la Bursă.

— Ce vrei? am întrebat-o în timp ce ridicam receptorul.

Mica prinţesă avea un apetit de căpcăun, la fel ca şi mine.

A comandat un mic dejun continental cu produse de patiserie, tartine, omletă cu somon, salată de fructe, cafea cu lapte, suc proaspăt de portocale şi iaurt. Am luat acelaşi lucru, plus cartofi traşi în unt. Am devorat totul plini de entuziasm. Eu am vărsat câte puţin din toate pe cuvertură. Rebecca, care trăia ca mai toţi artiştii foarte mult în pat, n-a lăsat să-i cadă din farfurie nici măcar o firimitură. De la dejunul copios ni s-a făcut somn, apoi ea a avut chef de mine şi eu de ea, ceea ce ne-a făcut să dormim din nou. Când ne-am trezit, ni s-a făcut din nou foame. Am ieşit să luăm prânzul, ceea ce impunea în mod logic o siestă, dar logica n-a fost cea care şi-a spus ultimul cuvânt. Rebecca trebuia să se schimbe şi să lucreze. Eu trebuia să lucrez şi să mă schimb.

76

Urma să ne reîntâlnim pe seară, în aceeaşi cameră pe care mă hotărâsem s-o păstrez pentru weekend. Am trăit în ritmul acela încă două zile. Eram neobosiţi. Chestiunea financiară era singura care mă preocupa. Rebecca, obişnuită cu bani, mă lăsa să plătesc peste tot, fără măcar să-mi mulţumească. În cele din urmă a venit vremea să eliberăm camera. Printr-o serie de noi acrobaţii şi amanetarea butonilor lui Marcus reuşisem să achit nota nesimţit de mare, dar nu mai puteam rămâne la hotel. Mă temeam că

ducând-o la noi acasă aveam s-o dezamăgesc. Apartamentul mic, pe jumătate transformat în birou, pe care îl împărţeam cu Marcus şi Shakespeare, nu mi se părea demn de ea.

Nu puteam să debarc pur şi simplu la părinţii ei, dar nici nu mă

înduram să mă despart de ea. Aveam impresia că ar fi fost de-ajuns un singur moment de neatenţie şi ea ar fi dispărut la un colţ de stradă, iar neliniştea îmi era cu atât mai mare cu cât îi văzusem deja talentele în materie de seducţie. Nu părea să fie conştientă de asta, dar îşi petrecea fiecare zi fermecând lumea. Ştia să asculte chiar şi cele mai nesemnificative prostii, debitate de cele mai lipsite de importanţă persoane, cu ochii plini de surprindere. Trecea prin viaţă cu un amestec de inocenţă şi egoism care mă

alarma şi mă fascina în acelaşi timp. Cadourile şi binecuvântările păreau să

plouă în jurul ei. Din momentul în care îşi făcea apariţia undeva, atrăgea toate privirile. Nu că eu aş fi fost genul care trecea neobservat. Admiraţia pe care o trezeam nu-mi era indiferentă, dar nici nu mă îndoiam de poftele nemăsurate pe care ea le-ar fi trezit în momentul în care aş fi întors spatele.

Aş fi vrut s-o pun sub un copot de sticlă ca s-o protejez de toţi şi de toate, chiar şi de o simplă pală de vânt, s-o păstrez doar pentru mine. Duminică, aflat în imposibilitatea de a mai plăti chiar şi pentru o singură noapte în plus, am pretextat o întâlnire luni la prima oră. Ne-am sărutat îndelung întrun colţişor retras de la stradă, la câteva case distanţă de locuinţa părinţilor ei. Muream de dorinţa de a o întreba când aveam să ne mai vedem. Cred că

aceeaşi întrebare îi ardea şi ei buzele, dar eram amândoi prea orgolioşi ca s-o rostim cu voce tare. Am lăsat-o să plece. Nu mi-a îngăduit s-o conduc până

la poartă.

Alpii bavarezi, 1945

Marthe invocă faptul că bebeluşul dormea. A doua zi, le zise că era bolnav, la fel şi următoarea. Von Braun ajunse la capătul răbdării. Îi ceru 77

imperios să-i vadă pe Werner şi când ea i-l aduse, îl luă cu forţa pe braţul sănătos, ca să-i ducă el însuşi la Johann. Marthe încercă să-i împiedice şi savantul se supără. Femeia era de o posesivitate ridicolă. Putea înţelege că

starea lui Johann o neliniştea, putea înţelege şi că nu voia să-i arate copilul încă, dar Johann rămânea tatăl lui Werner, ea era doar mătuşa lui – o mătuşă

prin alianţă – aşa că dorinţa ei de a-i împiedica să se cunoască ieşea din discuţie. Aveau de recuperat câteva săptămâni, legătura dintre ei trebuia refăcută şi lucrul ăsta nu se putea realiza ascunzând copilul.

— E periculos! Johann nu e el însuşi, iar Werner e prea mic… protesta femeia. — Nici măcar mie nu vrei să mi-l dai! Am observat încă de la han… Şi eu sunt periculos?

— Aveţi o mână ruptă, mi-a fost frică să nu-i scăpaţi, se bâlbâi ea.

— Ei bine, n-ai avut dreptate, mă descurc foarte bine, nu?

Marthe se văzu nevoită să recunoască că Werner, aşezat pe antebraţul savantului, ca un leuţ pe creangă, cu capul în palma lui mare, nu părea deloc nemulţumit.