nu mă cunoştea aproape deloc. Nu mă văzuse decât de două ori, timp de 57
câteva minute şi în circumstanţe mai degrabă bulversante. Probabil că-şi blestema zilele gândindu-se acum că se lăsase pe mâna unui individ suficient de sărit ca s-o acosteze la ieşirea dintr-un restaurant, să-i lovească
maşina şi acum s-o aducă în locul ăsta sinistru, unde plănuise probabil s-o zidească într-un cofraj de beton. Am încercat o glumă. M-a gratificat cu un surâs fals, dar simţeam că-şi pierduse aplombul de la prima noastră
întâlnire. Rampele pentru scări nu fuseseră încă montate. Am luat-o de mână. A tresărit nervos la atingere. Am rămas pe partea dinspre exterior, unde se ridicau barele de metal menite să susţină viitoarele balustrade. Cred că avea o condiţie fizică foarte bună, pentru că, după cinci etaje, respira la fel de regulat.
— Ce avem în meniu, dragă Werner? Supă de ciment urmată de paté de cărămizi cu sos de mortar? m-a ironizat ea.
Faptul că mi-a spus pe nume a avut asupra mea efectul unei mângâieri. Am asigurat-o că-i admiram prea mult graţia suplă ca s-o tratez cu o masă atât de greu de digerat. Am ajuns la ultimul etaj. Roşie la faţă, cu mâna pe inima care-i bătea cu putere, a suspinat de uşurare:
— Spune-mi că n-o să-mi pară rău!
Uşa de metal era închisă. Am lăsat-o să-şi tragă sufletul. I se făcuse cald, aşa că şi-a dat jos haina. Ţesătura delicată a cămăşii lăsa să i se vadă
formele. A scos din buzunar un elastic şi l-a ţinut între buzele uşor întredeschise, în timp ce cu mâinile şi-a strâns buclele într-o coadă de cal seducătoare. Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru coafurile care lasă
ceafa dezgolită. Odată elasticul prins şi-a mai slăbit puţin nodul cravatei.
Imaginea bucăţii de material alunecându-i între sâni m-a strâmit. O undă
electrică mi-a trecut prin vintre. Pentru a evita o situaţie jenantă, am scos cheia din buzunar şi am deschis uşa, sigur de efectul pe care surpriza mea avea să-i aibă asupra ei.
Rebecca şi-a înăbuşit un ţipăt. Sub acoperiş, unde podeaua fusese acoperită cu pietriş şi pereţii zugrăviţi în bej, a descoperit o pădure.
Muncitorii urcaseră cu ajutorul unei macarale majoritatea copacilor care urmau să fie plantaţi săptămâna următoare în grădinile din jurul celor două
imobile. Aliniaţi pe două rânduri, aceştia creau o alee ce încadra spectaculoasa panoramă spre podul Brooklyn şi Manhattan. Razele soarelui la apus sfâşiau cerul cu aur, purpură şi umbre. O melodie cântată la pian se auzea în fundal. Instrumentul era mascat în spatele unei perdele de vegetaţie, puţin mai departe pe terasă. Era „ I've Got You Under My Skin” a lui Frank Sinatra, detaliu pus la punct de Marcus care, prieten de nădejde ce era, asigura ambianţa muzicală a serii.
58
Am surâs amintindu-mi aventura epică a ducerii pianului la etaj. Ne duseserăm să-i aducem de la Frank, tatăl lui Marcus.
Odată urcat în furgoneta constructorului-şef, îl agăţasem de braţul macaralei, în timp ce Marcus, îngrozit de perspectiva ca vechiul său companion din clipele de solitudine să-şi poată rupe vreun picior ori să se zdrobească de pământ, scruta cu un aer crispat zborul periculos. La început crezuserăm că vom reuşi să luăm pianul cu coadă, dar curând am realizat că
era o ambiţie deşartă. Instrumentul era atât de greu, că în patru bărbaţi, de-abia l-am putut mişca. Aşa că pianina ni s-a părut mai mult decât suficientă.
Pentru a completa magia, am confecţionat o duzină de lampioane din pungi de hârtie umplute cu nisip de pe şantier, în care ardeau lumânări. Răspândiţi prin copaci, aceşti licurici improvizaţi împrăştiau o lumină feerică. Rebecca părea fericită şi tulburată. Mă tenta să-i cer sărutul câştigat cu atâta trudă, dar de-abia începuse să se relaxeze şi nu voiam să-i forţez mâna.
Shakespeare a ieşit şi el din ascunzătoare. Mucalitul de Marcus îi legase la gât o fundă roşie. Însoţitoarea mea a făcut un salt în spate. Am liniştit-o luând-o în braţe şi ridicând un deget ca să-i ordon câinelui să se aşeze.
— Ţi-e frică de câini?
— Nu e un câine, e un ponei!
— E foarte cumsecade, fii liniştită!
Cum am lăsat mâna jos, Shakespeare, care nu prea le avea cu educaţia, a profitat şi a început să-şi manifeste afecţiunea ridicându-se pe picioarele din spate şi îmbrăţişându-mă după obicei. Tânăra femeie a făcut din nou un pas în spate.
— Shakespeare, jos! i-am comandat îndepărtându-l. Jos! Aşa… Salut-o pe Rebecca.
— Ridicat aşa în două labe e aproape la fel de înalt ca tine! a remarcat ea impresionată.
Câinele s-a aşezat, dând din coadă ca s-o liniştească.
— Poţi să-i mângâi! N-a muşcat pe nimeni niciodată.
Vrând să impresioneze, Shakespeare a deschis o gură prietenoasă şi îmbietoare.
— E un monstru, a exclamat ea punând o mână ezitantă pe capul lui de câine masiv.
Lui Shakespeare nu i-a trebuit mai mult ca să se răstoarne pe spate într-o poză de îndrăgostit, cerşind alte mângâieri. Rebecca a izbucnit într-un râs adolescentin. Degetele ei fine au dispărut în blana deasă arămiu cu crem.
M-am simţit dintr-odată gelos.
„Ştii cum să învârti pe degete masculii” am apostrofat-o ajutând-o să
59
se ridice, ceea ce m-a costat o privire plină de ranchiună din partea câinelui.
Am condus-o apoi spre masa ovală, aranjată cu mare atenţie. Miguel, chelnerul a cărui corpolenţă plină de demnitate era sugrumată într-o uniformă albă cu nasturi de argint, se ocupase de toate. Nici măcar Marcus nu-i putea egala în arta aranjării unei mese. Cubanezul îl contrazisese plin de delicateţe în legătură cu aşezarea furculiţelor, dezbatere filosofică care mă lăsase indiferent. Rezultatul era impresionant. Paharele străluceau, în timp ce într-o carafă de cristal vinul scânteia ca un rubin pe faţa de masă
brodată cu fir aurit. Miguel şi Marcus duseseră ceva muncă de lămurire până
să mă convingă să pun vinul din sticlele mele cu Bordeaux în carafa. Nu voiam ca Rebecca să creadă că o serveam cu cine ştie ce poşircă şi aş fi vrut să vadă etichete. Amândoi m-au asigurat că ar fi fost o grosolănie. Pentru a gusta apetitivele admirând apusul, împrumutasem de la Donna o banchetă
albă de lemn tapiţată cu catifea. Rebecca şi-a scos cizmele şi şi-a suflecat pantalonii, fără să-şi mai pună pantofii. Văzând-o în picioarele goale m-am pierdut de tot. S-a instalat pe banchetă aşezându-se pe o parte, cu picioarele sub ea. Pentru o clipă mi-am imaginat-o fără haine, stând exact în aceeaşi poziţie şi dintr-odată am fost tentat s-o prind de gleznă şi să-i iau piciorul în palmă. Shakespeare a venit să se aşeze în faţa ei. A privit-o lung invitând-o să-i mai mângâie o dată, dar ea l-a refuzat izbucnind în râs. I-a comandat să
