Bebeluşul se agita în braţele ei. Începuse să plângă. Timp de câteva minute, se lăsă pe vine şi se ridică succesiv, ca şi cum ar fi făcut genuflexiuni. Copilul păru satisfăcut de acest tratament şi tăcu. Marthe îi făcuse un scutec dintr-o bucată de pânză de bumbac şi o fâşie de vată. Nu putuse găsi nicio boneţică, aşa că-i trăsese pe cap un ciorap bărbătesc de lână, tricotat, care-i dădea un aer de spiriduş. îl învelise apoi într-un prosop de bucătărie, lucrul cel mai curat pe care îl putuse găsi, apoi într-un şal pe care i-l dăduse unul dintre refugiaţi. Copilul îşi strecurase degetele prin el ca prin ochiurile unei plase.
Anke dormea direct pe pământ, învelită în două cuverturi de fetru maro.
Marthe aruncă o privire spre miile de victime adăpostite pe malul fluviului.
Luă o hotărâre: trebuia să ajungă la tatăl copilului cât mai curând cu putinţă.
Să se îndrepte spre Peenemünde şi apoi spre baza militară. Înainte de a veni în Dresda, Luisa îl rugase pe von Braun să-i boteze copilul, iar acesta acceptase. Savantul avea să se dea peste cap ca să-i ajute. Alături de echipa 49
V₂, era una dintre cele mai importante persoane pentru Reich. Siguranţa lui era o prioritate şi o chestiune de stat de care ea trebuia să încerce să profite.
Află că un camion care ducea la Berlin un ofiţer rănit urma să plece în curând. Ascunzându-şi ura faţă de bărbaţi cât mai adânc în suflet, aşa cum învăţase s-o facă timp de ani de zile, se spălă pe faţă cu apă din trusă, îşi coloră obrajii şi buzele ciupindu-le energic cu degetele, îşi desfăcu basmaua, lăsându-şi pe umeri părul castaniu, îşi dădu jos paltonul şi, în ciuda frigului, îşi descheie trei nasturi de la uniformă. Plecă să-i caute pe ofiţerul care îşi ţinea braţul într-o eşarfă şi pe şoferul camionului. Veselă, cu priviri scânteietoare şi buzele întredeschise se fandosi şi le făcu invitaţii străvezii.
În zece minute, obţinu ceea ce dorea: locuri în camion pentru ea, Anke şi copil. Îşi jucă numărul şi în faţa responsabilului cu aprovizionarea, care îi dădu trei chifle, sirop cu apă, două conserve de fasole roşie şi cinci cârnaţi afumaţi, adică mai mult decât dublul raţiei autorizate pentru două persoane.
Din momentul în care binefăcătorii săi se îndepărtară, Marthe îşi reluă mina ei obişnuită, hotărâtă. Aceste mici victorii nu făceau decât să-i sporească
dispreţul faţă de tagma bărbătească. Cei inteligenţi, puţini de altfel, erau nişte perverşi periculoşi, ceilalţi, doar nişe nerozi pe care îi puteai manipula cu un surâs şi cu puţină piele dezgolită. Se duse să o trezească pe Anke.
Aceasta încercă să protesteze: – Ce să fac eu la Berlin? Şi mai ales la Peenemtinde! De ce aş merge spre nord? Nu cunosc pe nimeni acolo…
Marthe nu-i dădu de ales. Bebeluşul avea nevoie de ea. Şi oricum, să
rămână singură acolo n-ar fi ajutat-o cu nimic. Îi descrise în culori apocaliptice toate relele de care urma să aibă parte dacă refuza să meargă cu ea şi îi înfăţişă un tablou atât de sumbru al pericolelor care o pândeau, ca să
nu mai vorbim de remuşcările care aveau s-o urmărească până pe lumea cealaltă, dacă ar fi pus în pericol viaţa unui nou-născut, încât doica, impresionată de autoritatea ei, traumatizată de doliu, de bombardamente şi de acest alt copil pe care i-l băgaseră pe gât, sfârşi prin a ceda. Se lăsă dusă
de val. În momentul în care urcă în faimosul camion, Marthe se metamorfoză
din nou în creatura seducătoare. Odată instalată împreună cu Anke şi copilul, îşi recăpătă duritatea. Cei trei soldaţi care îl însoţeau pe ofiţer nu reuşiră s-o înveselească. Apoi, pericolele drumului le tăiară pofta de conversaţie. La ieşirea din oraş, un avion de vânătoare solitar se înverşuna asupra vehiculelor care fugeau de incendiu. Camionul lor, acoperit cu prelata Crucii Roşii, era uşor de detectat de sus, aşa că scăpă cu greu de sub focul mitralierelor. Groaza îi împietrise. Se îngrămădiră unii în alţii încercând să se apere. Căldura incendiilor fusese atât de puternică, încât 50
topise asfaltul, acolo unde nu-i afundase în pământ. Drumuri sfâşiate de cratere, poduri prăbuşite, caroserii de furgonete în flăcări, oameni şi animale moarte, exodul a mii de refugiaţi care fugeau de frica ruşilor care se apropiau, toate astea le încetiniră considerabil înaintarea. Iarba se colorase în roşu. Micul Werner dormea liniştit în braţele Marthei. Chiar dacă în acel moment tânăra femeie nu se vedea îndrăgind acel micuţ boţ de carne, nu se putea împiedica să nu simtă alinarea pe care i-o aduceau încrederea lui, respiraţia ca o adiere, ochii cu gene deschise la culoare perfect închişi şi guriţa lacomă care la fiecare două ore se agăţa de sânul doicii. De-abia supsese mai devreme şi adormise. Unul dintre soldaţi îi propuse de mai multe ori să ia copilul, ca s-o elibereze de povară, dar ea refuză. Fără s-o mărturisească, îi plăcea senzaţia trupuşorului cald lipit de pieptul ei. Odată
ce reuşiră să se îndepărteze îndeajuns de oraş pentru a fi în siguranţă, ofiţerul nazist încercă să intre-n vorbă cu ea. Spera să prindă câteva momente de relaxare la Berlin. Ar fi fost absolut încântat să-i ofere o cameră
la hotel. Tânăra femeie, care luase încă o dată un aer ţâfnos, i-o întoarse brutal: — Mulţumesc, dar soţul meu mă aşteaptă la Peenemünde. Nici n-o să
mă opresc la Berlin.
— Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră? insistă ofiţerul, pentru a-şi ascunde dezamăgirea.
— Lucrează de zor alături de profesorul von Braun, ca să schimbe cursul acestui război asupra căruia voi, soldaţii, nu mai aveţi, din nefericire, niciun control.
Numele lui von Braun făcu impresie printre pasageri. În ciuda atacului încărcat de dispreţ al Marthei, în maşină se lăsă o linişte plină de respect. Simţind un scut protector invizibil care avea s-o păzească de atunci încolo, femeia îşi strânse mai bine braţele în jurul lui Werner şi închise ochii.
Manhattan, 1969
O voce de femeie cu accent străin îmi răspunse:
— Cine o caută?
— Werner Zilch.
La auzul numelui meu s-a lăsat tăcerea. Am început să cred că se întrerupsese convorbirea:
— Alo? Mă auziţi?
51
— Nu am înţeles prea bine numele, domnul…
— Zilch, Werner, am repetat eu mai rar, gândindu-mă că probabil femeia de la celălalt capăt al firului nu înţelegea bine engleza.
— Mi-l puteţi spune pe litere?
— Z.I.L.C.H
Din nou tăcere.
— Rebecca nu este acasă. O să vă sune ea, a anunţat apoi vocea cu răceală.
Şi a închis. Deranjat de felul în care mă trata snoaba aia, am format numărul din nou. Am lăsat să sune de vreo douăzeci de ori, până când cineva a răspuns, apoi a închis fără niciun cuvânt. Am presupus că Ernie reuşise să-şi facă treaba foarte bine. Probabil că eram dejapersona nongrata. În culmea furiei, m-am întors în livingul apartamentului nostru. Shakespeare mi s-a împleticit printre picioare. Din greşeală, l-am călcat pe labă. A schelălăit de durere. Am ţipat la el să stea jos, ceea ce a şi făcut, doar că pe canapea, cu un aer demn şi ofensat pe care l-a păstrat toată ziua: trebuie să ştiţi, câinele meu este extrem de supărăcios.
Am încercat să sun din nou. Fără succes. Mă sufocam de furie şi am fost nevoit să fac apel la întreaga mea voinţă ca să nu merg acolo, să bat la uşa familiei Lynch, obligând-o pe idioata care îmi răspunsese la telefon să-şi prezinte scuze şi să cer cu insistenţă să vorbesc cu FVM. Chiar dacă nu puteam suporta ca cineva să-mi reziste, sau mai rău, să mă ignore, eram totuşi suficient de lucid ca să nu cedez impulsului aceluia. Donna m-a felicitat pentru decizie, explicându-mi că nu i-ar fi plăcut să-i forţez mâna. „E
extrem de deplasat să găseşti un bărbat la tine la uşă atunci când nu l-ai invitat”, a declarat ea sentenţios. M-am hotărât să-i ascult sfatul de femeie şi să mă orientez către o stratergie de seducţie mai puţin invazivă. Nici cu răspunsul Rebeccăi nu-mi era ruşine. Să facă maşinii mele – adică a lui Marcus – ceea ce păţise a ei părea o glumă. De-abia aşteptam să marchez şi eu cu o lovitură de maestru, dar visele mele grandioase s-au topit într-o mediocră realitate: eram la pământ. Şi Marcus odată cu mine. Sigur că
situaţia noastră financiară avea să se îmbunătăţească. Agenţia, încurajată de reluarea lucrărilor, începuse vânzarea apartamentelor. Doar că noi nu puteam încasa banii din vânzări decât peste câteva săptămâni. Ce exasperant! Stăteam probabil pe un sac de bani şi totuşi nu aveam cu ce s-o invit pe Rebecca la restaurant. Ca să salvez aparenţele, mi-am amanetat ceasul. Era un ceas Patek vechi din 1940. Singurul obiect de valoare pe care îl posedam. Îl primisem de la tatăl meu, Andrew, când împlinisem optsprezece ani. Mi se părea cu atât mai valoros, cu cât scăpase de adicţia 52
