— Îi plin de ruşi p-acolo, drăguţele mele, s toţi sigure că acolo vreţi să

ajungeţi?

— Sigure, îi răspunse Marthe.

Bătrânul îşi aminti că nevasta băcanului din Molschow mai avea încă

furgoneta de aprovizionare. Gretel, care ţinea singură băcănia de când soţul ei fusese mobilizat, le primi cu amabilitate în timp ce bătrânul îşi văzu mai departe de drum. Nu erau vremuri în care să te prindă noaptea pe afară.

Casa lui Gretel era şi ea baricadată.

— Nu mai deschid obloanele nici măcar în timpul zilei, le explică

femeia. Era o roşcată cu faţa jovială şi un ten de păpuşă, alb, cu o ninsoare de pistrui pe obraji. Sprâncenele arcuite peste măsură îi dădeau un aer mirat, de adolescentă, în ciuda celor patruzeci de ani pe care îi avea. Molschow se găsea în apropierea bazei militare. Marthe ar fi vrut să se îndrepte într-acolo fără întârziere. Gazda o privi cu un aer consternat:

— Veniţi de departe, nu?

— De la Dresda.

Imaginea oraşului pustiit păru să aducă un curent de aer rece în bucătăria în care cele trei femei stăteau aşezate. După un lung moment de tăcere, Gretel reluă:

— Nu ştiaţi că nu mai e nimeni la Peenemünde?

— Cum nimeni? izbucni Marthe.

— De două zile am tot văzut trecând zeci de camioane şi mai multe trenuri cu materiale. Au fost trimişi în sud, de frica ruşilor. Au luat totul cu ei.

— Imposibil!

— Ne-au lăsat fără niciun fel de protecţie, dar eu nu am de gând să mă

dau bătută prea uşor, afirmă Gretel, arătându-le cele două carabine de pe 64

bufet. Marthe se gândi că puşcoacele alea nu aveau să apere prea multă

vreme băcănia de barbaria ruşilor, iar Anke nu mai avu puterea decât să se sprijine pe masă, cu capul pe mâini. Micul Werner începu să plângă. Gretel vru să-i ia în braţe. Dar până să ajungă la el, Marthe i se puse în cale:

— Mă ocup eu, o atenţionă sec.

Aerul ei ameninţător o făcu pe femeie să dea înapoi. Îi spuse apoi pe un ton care se voia liniştitor:

— Trebuie să vă recăpătaţi forţele. Hai să mâncăm ceva. O să vă

instalez în camera fratelui meu mai mic, iar mâine, dacă tot o să mai vreţi, o să vă duc la Peenemünde. Ca să vă convingeţi că spun adevărul.

— Dar unde au plecat exact?

— În Alpi. Ar fi trebuit să fie un secret, dar toată lumea o ştie…

Le servi cu nişte supă de grâu, cu puţin jambon şi varză, apoi le ajută

să-şi îngrijească picioarele îngheţate, spălându-le cu apă caldă şi săpun negru, ungându-le cu grăsime şi bandajându-le. În noaptea aceea, în timp ce bebeluşul dormea şi ele împărţeau acelaşi pat, Marthe o luă pe Anke în braţe. Tânăra femeie tremura de frig şi de spaimă. O linişti, aşa cum o făcuse şi cu Luisa de atâtea ori. Când Anke începu să respire regulat, Marthe rămase trează. Se gândea la cumnata ei dispărută. Totul se întâmplase doar cu două zile în urmă. Cu câteva zeci de ore mai înainte, Luisa fusese un trup cald, întreg, viu. Marthei nu-i venea să creadă. Din momentul în care se opriseră din drum, imaginile şi gândurile sordide începuseră s-o asalteze. Şi Anke avea fantomele ei. Se gândea tot timpul la copil, aşa cum Marthe se gândea la Luisa, dar niciuna dintre ele nu vorbea despre asta. Când venea vorba despre supravieţuire, nu dădeau voie tristeţii să le copleşească. În timpul nopţii îşi împletiră braţe, gambe, picioare şi mâini. Reconfortate de căldura reciprocă, îşi schimbau din când în când poziţia, dar se grăbeau imediat să se atingă din nou. Micul Werner se trezea la intervale regulate şi Anke îl alăpta cu gesturi automate. Marthe îl schimba şi apoi se aşezau din nou în pat, lipindu-se una de alta fără fasoane. Anke adormea la loc, dar Marthe nu reuşea imediat. Apoi tristeţea începea să se destrame pe margini şi aluneca la rândul ei în uitare.

*

A doua zi, Anke şi Werner încă nu se treziseră când Marthe ieşi din cameră. Le lăsă un bilet. împreună cu Gretel bău o ceaşcă de cicoare fierbinte şi devoră două bucăţi de pâine cu brânză de oaie. După ce spălară

vasele, gazda acceptă s-o ducă la bază. Oricum nu mai deschisese magazinul din momentul în care militarii şi oamenii de ştiinţă plecaseră din zonă. Era 65

prea periculos. Urcară în camioneta veche. Maneta de viteză nu mai avea capăt, care fusese înlocuit cu o bucată de lemn meşterită în formă de minge.

Curând apăru la orizont Marea Baltică. La intrarea în baza militară nu mai era nimeni. Nici măcar bariera de securitate nu mai era lăsată. Înăuntru era vraişte. Nu rămăseseră decât indicii ale unei plecări precipitate. Marthe văzu bidoane metalice pline cu hârtii pe jumătate arse. Grămezi de proiecte distruse parţial zăceau pe jos, zburând de colo-colo la cea mai uşoară adiere de vânt. Obiecte personale aruncate peste tot. Birouri întoarse cu fundul în sus, linii de montaj abandonate, instrumente aruncate unele peste altele în remorci părăsite. Ultimul convoi de materiale plecase cu două zile în urmă, după cum afirma singurul om rămas acolo. Era cel mai bătrân paznic al bazei. Îşi îngropase nevasta cu câteva luni în urmă şi nu voia s-o lase

„singură”. Prefera să-şi aştepte acolo sfârşitul şi pe ruşi. Le invită pe cele două femei să bea împreună cu el puţin lapte condensat. Îi mai rămăseseră

câteva cutii. Avea să le prindă bine. Doar n-o să le lase pe mâna ruşilor. În casa minusculă era plăcut. În timp ce omul pregătea laptele, Marthe începu să se ţină de capul nevestei băcanului: trebuiau să ia camioneta şi să plece cât de repede posibil spre sud. Înmărmurită, Gretel protestă: ce să caute ea în Alpi? Şi cine să-i întâmpine pe bărbatul ei când va veni acasă? Dar magazinul? Stocul de marfa? De fiecare dată când voia să obţină ceva, Marthe dovedea o capacitate de convingere ieşită din comun. Începu să-i zugrăvească tabloul teribil al lipsei de umanitate a ruşilor, ferocitatea cu care se purtau şi torturile la care îşi supuneau victimele. Biata Gretel se făcu şi mai albă decât era de obicei. Nu făcea decât să exclame „Doamne, Dumnezeule!” şi „Iisuse!”, respirând precipitat, cu mâna pe inimă. Simţind victoria aproape, Marthe îşi dublă eforturile de imaginaţie, până în punctul în care paznicul însuşi începu să se îndoiască de hotărârea pe care o luase.

Se lăsă un moment dus de val, apoi îşi recăpătă curajul. Nu putea să-şi abandoneze soţia, dar cuprins de un fel de elan tragic, se alătură infirmierei în încercarea de a o convinge pe Gretel de necesitatea de a părăsi zona. El era pregătit să moară, dar ea… Avea doar patruzeci de ani, o sănătate de fier şi toată viaţa înainte: nu putea să rămână! El, ca bărbat, putea spera la o moarte uşoară. Un glonţ şi gata! Pe când Gretel… o femeie ca ea… Plină de viaţă, cu părul acela superb, Dumnezeu ştie ce aveau să-i facă sălbaticii ăia înainte de a o executa. Nefericita părea pe punctul de a leşina, fără să mai ia în seamă complimentele lui. Îi mulţumi paznicului în grabă şi se urcă în camionetă, urmată de Marthe. Neatentă la mers, Gretel părea totuşi să-şi cunoască foarte bine maşina, pe care o conducea în viteză pe drumurile de ţară. Vorbea iară întrerupere, ca şi cum vorbele ar fi ajutat-o să-şi alunge 66

fantomele angoaselor ce se legau în primul rând de necesitatea de a face rost de provizii şi de combustibil. Mai avea în beci cinci canistre de benzină –

lucru rar în vremurile acelea –, dar care nu erau suficiente că să ajungă în Alpi. Trebuia să mai facă rost pe drum, ceea ce, cu toate rechiziţiile şi bombardamentele, avea să fie o sarcină infernală. Ajunse la Mölschow, o informară pe Anke despre hotărârea lor. Aceasta păru în primul rând uşurată că nu erau obligate să meargă pe jos. După periplul din ajun, fiecare pas era o încercare. Învârtindu-se ca o tornadă, Gretel începu să-şi mute în camionetă jumătate din casă. Marthe se văzu nevoită să-i domolească

avântul:

— N-avem nici timpul, nici benzina necesare.

Femeii i se rupea sufletul să-şi lase în urmă mobilierul, rochia de mireasă în care nu mai intra de multă vreme, colecţia de romane de dragoste moştenită de la mama ei, prăjitorul de pâine pe care tatăl ei i-l făcuse cadou înainte să moară, ori colecţia de figurine de porţelan. Reuşi totuşi să le convingă pe tovarăşele sale de drum să ia toată marfa, care urma să le servească şi drept monedă de schimb.

— Toate lucrurile astea riscă să ne creeze şi probleme. O să atragă

hoţii… O să ne omoare pentru nimic, se nelinişti Marthe.

Gretel rămase fermă pe poziţie. Poate nu ştia prea multe despre ruşi şi despre atrocităţile de care erau capabili, dar în materie de comerţ nu primea lecţii de la nimeni. Camioneta avea fundul dublu şi un plafon fals.

După multe încercări nereuşite, Gretel îl rugase pe fratele ei mai mic, care lucrase la un service auto, să i le instaleze. Asta înainte cu doar câteva săptămâni de plecarea lui pe front.

— Era doar un puşti… suspină ea.

Era pregătită să le spună întreaga poveste, când privirea întunecată a Marthei o opri. Se rezumă doar la:

— Când l-am văzut plecând, mi s-a rupt sufletul.

Marthe îi puse în braţe un pachet cu pături. Nu era momentul pentru sentimentalisme. Lucrurile importante fură ascunse în cele două ascunzători din faţă: benzina, câteva cartoane cu sticle de bere, o ladă de schnaps, un sac de peşte uscat şi unul de cartofi, cele două jamboane rămase, conserve de tomate, fasole, legume în oţet, sfeclă roşie, anghinare, zahăr şi ultimele cutii de biscuiţi, în spate mai îngrămădiră săpun, haine, chiar un sac de dormit, fulare şi căciuli. Poveştile Marthei despre posibilele atentate la virtute o făcură pe Gretel să-şi tragă pe sub rochie două perechi de pantaloni de-ai soţului ei. Le imploră şi pe tovarăşele ei să facă la fel, aşa că, dornice să nu piardă timpul cu discuţii inutile, Anke şi Marthe îşi puseră câte o pereche de 67

pantaloni scurţi pe care soţul ei îi folosea la vânătoare. îmbarcară de asemenea tot arsenalul de carabine şi muniţie şi se înarmară fiecare cu câte un cuţit serios. Marthe preferă să-i păstreze pe cel pe care îl ţinea tot timpul pe coapsă. Când aflase de moartea lui Kasper, avusese de gând să-i arunce, dar apoi se răzgândise. În ultimul moment, Gretel insistă să mai ia şi o undiţă. Anke îl alăptă pe Werner. Marthe îl puse apoi în coşul lui şi porniră la drum.

*