— Cu ce se ocupă soţul dumneavoastră? insistă ofiţerul, pentru a-şi ascunde dezamăgirea.

— Lucrează de zor alături de profesorul von Braun, ca să schimbe cursul acestui război asupra căruia voi, soldaţii, nu mai aveţi, din nefericire, niciun control.

Numele lui von Braun făcu impresie printre pasageri. În ciuda atacului încărcat de dispreţ al Marthei, în maşină se lăsă o linişte plină de respect. Simţind un scut protector invizibil care avea s-o păzească de atunci încolo, femeia îşi strânse mai bine braţele în jurul lui Werner şi închise ochii.

Manhattan, 1969

O voce de femeie cu accent străin îmi răspunse:

— Cine o caută?

— Werner Zilch.

La auzul numelui meu s-a lăsat tăcerea. Am început să cred că se întrerupsese convorbirea:

— Alo? Mă auziţi?

51

— Nu am înţeles prea bine numele, domnul…

— Zilch, Werner, am repetat eu mai rar, gândindu-mă că probabil femeia de la celălalt capăt al firului nu înţelegea bine engleza.

— Mi-l puteţi spune pe litere?

— Z.I.L.C.H

Din nou tăcere.

— Rebecca nu este acasă. O să vă sune ea, a anunţat apoi vocea cu răceală.

Şi a închis. Deranjat de felul în care mă trata snoaba aia, am format numărul din nou. Am lăsat să sune de vreo douăzeci de ori, până când cineva a răspuns, apoi a închis fără niciun cuvânt. Am presupus că Ernie reuşise să-şi facă treaba foarte bine. Probabil că eram dejapersona nongrata. În culmea furiei, m-am întors în livingul apartamentului nostru. Shakespeare mi s-a împleticit printre picioare. Din greşeală, l-am călcat pe labă. A schelălăit de durere. Am ţipat la el să stea jos, ceea ce a şi făcut, doar că pe canapea, cu un aer demn şi ofensat pe care l-a păstrat toată ziua: trebuie să ştiţi, câinele meu este extrem de supărăcios.

Am încercat să sun din nou. Fără succes. Mă sufocam de furie şi am fost nevoit să fac apel la întreaga mea voinţă ca să nu merg acolo, să bat la uşa familiei Lynch, obligând-o pe idioata care îmi răspunsese la telefon să-şi prezinte scuze şi să cer cu insistenţă să vorbesc cu FVM. Chiar dacă nu puteam suporta ca cineva să-mi reziste, sau mai rău, să mă ignore, eram totuşi suficient de lucid ca să nu cedez impulsului aceluia. Donna m-a felicitat pentru decizie, explicându-mi că nu i-ar fi plăcut să-i forţez mâna. „E

extrem de deplasat să găseşti un bărbat la tine la uşă atunci când nu l-ai invitat”, a declarat ea sentenţios. M-am hotărât să-i ascult sfatul de femeie şi să mă orientez către o stratergie de seducţie mai puţin invazivă. Nici cu răspunsul Rebeccăi nu-mi era ruşine. Să facă maşinii mele – adică a lui Marcus – ceea ce păţise a ei părea o glumă. De-abia aşteptam să marchez şi eu cu o lovitură de maestru, dar visele mele grandioase s-au topit într-o mediocră realitate: eram la pământ. Şi Marcus odată cu mine. Sigur că

situaţia noastră financiară avea să se îmbunătăţească. Agenţia, încurajată de reluarea lucrărilor, începuse vânzarea apartamentelor. Doar că noi nu puteam încasa banii din vânzări decât peste câteva săptămâni. Ce exasperant! Stăteam probabil pe un sac de bani şi totuşi nu aveam cu ce s-o invit pe Rebecca la restaurant. Ca să salvez aparenţele, mi-am amanetat ceasul. Era un ceas Patek vechi din 1940. Singurul obiect de valoare pe care îl posedam. Îl primisem de la tatăl meu, Andrew, când împlinisem optsprezece ani. Mi se părea cu atât mai valoros, cu cât scăpase de adicţia 52

acestuia pentru pariuri extravagante. Toată copilăria, apucăturile lui ne privaseră pe mama, pe sora mea şi pe mine de o grămadă de cheltuieli inutile, dar şi de strictul necesar în unele ocazii.

Marcus m-a însoţit într-o zonă mizeră din Queens, pe lângă Ozone Park. Am urcat pe o scară atât de îngustă, că abia am reuşit să mă strecor. Nu puteam înainta decât pe diagonală. Camera de la primul etaj mirosea a şosete murdare şi a transpiraţie. Era o mizerie de nedescris. Un talmeş-balmeş incredibil de obiecte se înşira de-a lungul pereţilor. În faţă, trei ghişee în spatele cărora se adăposteau casieriţele. Marcus şi-a lăsat pe tejghea acul de cravată cu perle în montură de diamante. Eu mi-am scos de la mână ceasul Patek. L-am înmânat nu fără ezitare evaluatorului, care se uita la el cu sprâncenele ridicate. Aveam impresia că tocmai mă pregăteam să abandonez un animal de companie. Îmi plăcea să simt pe piele ticăitul acela ca o inimă minusculă. Nu-I scoteam decât atunci când mă spălam. În ziua aceea, lipsit de senzaţia curelei din piele maro subţiată de atâta purtat, m-am simţit dezbrăcat. Era talismanul meu.

— Oricum nu te ajuta să fii punctual, m-a încurajat Marcus bătându-mă pe umăr.

L-am încredinţat casierei, deranjat peste măsură de lipsa de delicateţe cu care aceasta l-a împachetat într-o bucată de fetru murdar, deasupra căreia a prins un număr. Am strecurat în buzunar cele câteva sute de dolari şi-am părăsit cât am putut de iute locul acela sordid.

Suma obţinută mi se părea prea mică în comparaţie cu grămada de amintiri care se legau de acel ceas şi cu speranţele pe care le nutream în legătură cu seara pe care o pregăteam. Pentru început, am trimis trei buchete de flori la reşedinţa Lynch. Cu primul îi mulţumeam Rebeccăi pentru întâlnirea de la Pierre. Al doilea însoţea documentele constatatoare, iar al treilea era menit să asezoneze invitaţia la cină pentru săptămâna viitoare. A acceptat. M-am simţit în acelaşi timp nebun de bucurie, dar şi terifiat, ca atunci când cerul îţi promite o minune, care nu sperai să se realizeze vreodată. M-am gândit multă vreme la locul întâlnirii. Rebecca era atât de răsfăţată, iar eu o aşezasem pe un piedestal atât de înalt, că până şi cele mai luxoase restaurante – oricum inabordabile – nu mi se păreau demne de ea. Apartamentul nostru era clar prea comun. Nu mă vedeam nici ducând-o la picnic în Central Park, nici ciocnind o cupă de şampanie într-o plimbare cu barca sau feribotul pe Hudson River. După discuţii îndelungi cu Marcus, am optat pentru soluţia care avea cele mai mari şanse s-o ia prin surprindere şi deci s-o farmece irezistibil. Prima impresie mi se părea elementul-cheie al întregii scenografii. Ne-am distrat o grămadă pe tema 53

asta, în timp ce luam tradiţionalele apetitive de după-amiază la care Donna, mereu grijulie să păstreze distanţa, refuza să ni se alăture. Puţin chercheliţi, ne imaginam tot felul de scenarii extravagante: eu apărând pe bicicletă, în ricşă sau cu Chryslerul împodobit cu flori după moda hippie. Marcus insista să mă prezint călare. Călăream bine de pe vremea studenţiei la Yale. Mă

întreţinusem acolo pentru jumătate din perioadă graţie câştigurilor la jocul de rummy (în care tata era expert), la care se adăugau cele datorate slujbei de la grajdurile universităţii, care presupunea curăţarea boxelor, măturatul grajdurilor şi al curţii şi îngrijirea cailor Criollo şi pursânge. Tot acolo învăţasem să joc polo. Mă antrenam în fiecare zi şi reuşisem să intru pe teren într-o dimineaţă în care snobii mei colegi avuseseră nevoie de un înlocuitor pentru că un coechipier nu reuşise să se trezească. Tot mie îmi revenea sarcina să îmblânzesc poneii pe care altfel „băieţii de bani gata” şi-ar fi rupt gâtul. În ciuda posturii cavalereşti pe care această modalitate de transport mi-ar fi dat-o în ochii Rebeccăi, eu o consideram prea pretenţioasă, prea clişeu. Aşa că am optat pentru o limuzină cu şofer.

Neagră. Albul ar fi fost prima mea opţiune, dar Marcus găsea această culoare

„prea evidentă”. Restul pregătirilor ne-au mai costat câteva ore de gândire condimentate cu Chianti, veselă, o grămadă de litri de vopsea, un chelner, o macara şi două zile de punere în scenă. În seara întâlnirii, m-am înfiinţat la uşa ei la ora opt.

Marcus îmi descrisese locuinţa familiei Lynch ca pe una dintre cele mai luxoase reşedinţe din Manhattan. Partea aceea din 80th Street, la est de Central Park, părea alcătuită dintr-o serie de castele franţuzeşti redimensionate, ca şi cum liniile clasice ar fi ţinut dietă ca să câştige în înălţime. Faţadele se întreceau în eleganţă, dar splendida reşedinţă Lynch le surclasa de departe. Data, după spusele lui Marcus, din secolul al XIX-lea. „O

bijuterie arhitecturală neo-renascentistă”. După cum puteam să văd din limuzină, se înălţa pe cinci niveluri. Ferestrele ornamentate cu sculpturi în piatră nu s-ar fi făcut de râs nici în faţa unei catedrale. Odată ferecată, poarta grea din lemn bogat decorat n-ar fi putut fi spartă decât de zece oameni înarmaţi cu un berbece de asalt. În urmă cu câţiva ani, Marcus cinase împreună cu tatăl lui acasă la Nathan Lynch. Îmi descrisese tabloul impunător al celor două scări de marmură, şemineele din piatră de Bourgogne, tapiseriile antice supradimensionate, operele de artă, tavanele sculptate şi sufrageria cu o masă de cincizeci de persoane. Parcat în faţa acelui palat, mi-am dat seama mai limpede ca oricând de prăpastia care mă

despărţea de femeia vieţii mele.

M-am gândit fără să vreau la casa noastră modestă din Hawthorne, 54

New Jersey. La părinţii mei adoptivi, oamenii aceia iubitori, cu care, în ciuda afecţiunii pe care le-o purtam, nu mă puteam totuşi lăuda. Mama predica fericirea simplă şi ambiţiile moderate, în timp ce eu nu voiam decât să

construiesc, să contez în ochii lumii, să fiu cineva. Tata, pe de altă parte, îşi sorbea cu înghiţituri mici licoarea regretelor. Să-şi dorească mai mult li se părea ruşinos şi riscant: nu erau pregătiţi să facă faţă eşecului. Mama îşi depăşise deja ambiţiile părăsind Normandia natală pentru soldatul arătos pe care îl întâlnise în nebunia Eliberării. Aşa că singura ei obsesie era să-şi protejeze cei doi copii de miile de pericole susceptibile să distrugă fericirea unei familii şi soţul de falimentul moral şi material care părea să-i urmărească. În spatele imaginii sale încântătoare de ex - G.I.4 şi al exuberanţei de agent imobiliar, Andrew ascundea o grămadă de slăbiciuni.

Mama îl înconjura cu tandreţe, cu atenţii delicate, ca şi cum ar fi dorit să întreţină aura aceea de glorie şi de magie cu care îl investise de la prima întâlnire, la acel faimos bal din Rouen. Iubirea pe care i-o purta era religia ei, justificarea întregii ei existenţe, marca ei identitară. El era ros de îndoieli şi insatisfacţii, ea îl considera excepţional. El visa la o viaţă mai bună, ea se mulţumea cu ce avea. El era paralizat de dorinţe irealizabile, ea rămăsese împietrită în intenţii lăudabile şi satisfacţii simple. El tânjea după lux, maşini frumoase şi hoteluri de renume; ea îşi iubea casa, mica ei grădină, dulapurile ordonate şi cămara plină. Ea îl proteja de el însuşi, drămuia banii cu zgârcenie, dându-i doar câte ceva de buzunar pentru iubitul lui rummy, fără

să-i reproşeze că, mânat de o speranţă nebunească că jocul i-ar fi putut schimba viaţa în mod miraculos, golea vistieria ca să cheltuiască într-o singură seară toate economiile familiei. Mama nu se enerva niciodată pe el.

Îi admiram răbdarea bănuindu-i resorturile ascunse. Greutăţile pe care fuseseră nevoiţi să le întâmpine pentru a avea copii explicau într-un fel disfuncţionalităţile din relaţia lor. N-am aflat niciodată care dintre ei se făcea vinovat de infertilitate. Mai ales că, la un an după ce am fost adoptat, mama o născuse pe sora mea Lauren. I-am întrebat amândoi de nenumărate ori, fără

succes. Făceau front comun în refuzul de a ne oferi orice explicaţie. Îşi protejau cu încăpăţânare secretul, dar acea umbră din trecut sfârşise prin a le distruge încrederea unul în altul. În afara spaţiului familial, securizat şi securizant, mama îşi făcea griji pentru orice. Pentru apa în care ne-am fi putut îneca, pentru focul care ne-ar fi putut arde, pentru aerul plin de microbi, pentru drumul spre şcoală pe care ar fi putut apărea cine ştie ce 4 Soldat american. (N. t.)

55

vagabonzi, pentru copacii din care am fi putut cădea, ori pentru iarba în care s-ar fi putut ascunde vreun şarpe. O înspăimântau până şi frumoasele seri de vară, când se lupta să ne ţină în casă închizând geamurile pe care noi ne repezeam să le deschidem de cum se întorcea cu spatele, în ciuda tuturor ţânţarilor, liliecilor şi licuricilor, ori a influenţei nefaste a căldurii sau a lunii, care, în opinia ei, ne puteau lua minţile. Mama nu se simţea bine decât în magazine, locurile acelea curate şi cochete în care neprevăzutul nu apărea decât sub forme plăcute şi controlate: colorat, vesel, rezumat în cuvinte simple scrise pe cutiile împodobite cu imagini graţioase. Cumpăra cu frenezie minunile acestei lumi ideale, binevoitoare şi sigure, fără boli, violenţă sau bătrâneţe, care o întâmpina de pe pachetele de cereale şi de detergenţi, de pe cutii de conserve şi de biscuiţi, de creme revoluţionare şi şampoane Dove. Îşi îngrămădea proviziile în cămară şi în garaj cu satisfacţia unei menajere care în Franţa cunoscuse privaţiunile Ocupaţiei. Războiul, care o făcuse pe mama atât de suspicioasă, era responsabil şi pentru spulberarea iluziilor tatălui meu. În timpul carnajului Debarcării, bestia umană i se înfăţişase în toată splendoarea ei de orori. Ca urmare, vedea civilizaţia ca pe cea mai sofisticată manieră de a fugi de dezastru. Totuşi, aceasta nu putea schimba în niciun fel fondul de violenţă, josnicia, amărăciunea şi cruzimea care constituiau esenţa speciei noastre. Spre deosebire de mama, care îmbrăţişase cu mare entuziasm societatea de consum, el nu mai credea în visul american. Îi văzuse prea bine pe cei care îl trimiseseră să-şi rişte viaţa în Europa, dar şi pe cei care rămăseseră acasă

să-şi continue studiile, să bea bere şi să mănânce rulouri cu vanilie. Se puseseră la adăpost, canaliile, sub drapelul unchiului Sam şi pe lângă fustele nevestelor pe care soldaţii le lăsaseră în urmă. Ca urmare, nu mai credea în egalitatea de şanse şi în munca stăruitoare. Pentru el, doar norocul putea şterge inegalităţile din naştere ori schimba destine. Viaţa lui nu avea să se îmbunătăţească decât printr-o lovitură de baghetă magică şi arbitrară, noroc chior pe care încerca să-i provoace în fiecare sâmbătă lovind pietrele la clubul lui de rummy sau pariindu-şi rarele comisioane pe nişte gloabe obosite. Fatalismul lui mă revolta. La ce bun să te mai trezeşti dimineaţa, dacă nu poţi schimba nimic? De ce să te mai însori? Să cumperi o casă şi să

creşti copii? Spre deosebire de el, eu credeam în forţa de neînvins a voinţei şi eram hotărât să-mi croiesc destinul cu mâinile mele. Nu ştiam nimic despre adevărata mea origine. N-aveam nicio idee de la cine împrumutasem faţa colţuroasă, ochii spălăciţi, coama nisipie, statura ieşită din tipare ce mă

obliga să mă aplec cu genunchii la gură în autobuz ori la cinema. Mă

eliberasem de orice ereditate, de tot trecutul şi mă simţeam singurul stăpân 56

pe viitorul meu. Dorinţa de a dovedi cine sunt, de a le închide gura celor care îşi băteau joc de numele meu, dar şi teama de toate acestea mă consumau pe dinăuntru. Părinţii mei mă considerau o fiinţă bizară. Cele mai mici dorinţe ale mele depăşeau speranţele lor cele mai nebuneşti. Refuzam cu încăpăţânare să mă limitez.

Aşa că, stând acolo în faţa reşedinţei Lynch, am refuzat încă o dată să

mă las impresionat. I-am făcut semn şoferului să meargă să sune. L-am văzut vorbind cu o doamnă bătrână şi stafidită îmbrăcată cu o fustă de călugăriţă

şi o bluză de mătase violet încheiată până sub bărbie. M-a cuprins brusc un acces de furie, gândindu-mă că poate chiar ea era cea care îmi închisese telefonul în nas când încercasem să o sun pe Rebecca. Şoferul a revenit.

— O să vină, m-a anunţat pe geam, apoi a rămas lângă maşină, pregătit să-i deschidă uşa domniţei care ne-a făcut să mai aşteptăm un sfert de oră. Eu, care mă aşteptam la o domnişoară dichisită, m-am trezit întâmpinând un băietan. Purta o haină bărbătească pe o pereche de pantaloni bej, o cămaşă cu gulerul răsfrânt şi o cravată albastră legată