Atmosfera încărcată, de furtună, care apăsa asupra Manhattan-ului, tocmai explodase într-un diluviu eliberator. Aveam întâlnire cu agentul care 42

urma să se ocupe de vânzarea apartamentelor pe care le construiam. Înainte de asta trebuia să ne vedem cu desenatorul angajat să se ocupe de campania publicitară. Alergam pe 14th Street, eu protejat cu greu de impermeabilul pe care îl ţineam deasupra capului, Marcus ţinând cu eleganţă mânerul din lemn de nuc al umbrelei sub care refuzam să mă adăpostesc. În timp ce ne îndreptam spre maşina lui, adusă cu o zi mai înainte din service, el îmi făcea un rezumat al impresionantului parcurs al tatălui Rebeccăi. Colecţionar, bibilofil, filantrop, Nathan Lynch era al cincilea copil al Celestiei Sellman şi al lui John D. Lynch, amândoi descendenţi ai unora dintre cele mai vechi dinastii americane. Mama lui îi lăsase moştenire cele mai importante rezerve de gaze naturale din Venezuela, dar şi o mină de aur şi de cupru în nord-vestul Argentinei. De la tatăl lui, moştenise o avere şi mai colosală, dacă se poate spune aşa, făcută de bunicul patern, Archibald, pionier în afacerile cu petrol din secolul al XIX-lea. Nathan absolvise Harvardul cu summa cum laude, înainte de a-şi completa strălucitul parcurs universitar la London School of Economics, unde fusese prieten cu John E Kennedy şi, după spusele lui Marcus, mai mult sau mai puţin logodit cu una dintre surorile viitorului preşedinte. Marcus îmi demonstră, înşirând nu mai puţin de zece patronime, că omul se înrudea cu tot ce dăduse mai bun America şi cu încă o seamă de contese şi baroni scăpătaţi din Europa, cărora le susţinea stilul de viaţă pompos şi boem prin intermediul unei fundaţii pentru salvarea patrimoniului arhitectonic.

Mă pierdusem deja în încrengăturile arborelui genealogic al familiei Lynch, când Marcus, care cunoştea în cele mai mici amănunte relaţiile de rudenie ale familiilor americane, a început să-mi prezinte alianţele pe care le făcuseră surorile lui Nathan, măritându-se toate cu moştenitori mai mult sau mai puţin faliţi. Probabil că omul fusese derutat de toate aceste mariaje în momentul în care o cunoscuse pe mama Rebeccăi, Judith Sokolovsky, o violonistă de geniu. Harpiile lui de surori o înconjuraseră pe „mica boemă”

cu o răutate puţin obişnuită. Nathan nu mai suportase sarcasmul lor şi, după

ce ele refuzaseră să participe la căsătoria lui cu Judith, n-a mai vorbit niciodată cu ele.

Lucrurile nu s-ar fi aranjat pentru el dacă, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, n-ar fi ajuns să preia controlul trustului Lynch, în urma unei acuzaţii de corupţie cu privire la administratorii fondului familial. În acel moment, Nathan a ieşit din afacerile cu petrol. Şi-a separat fondurile de cele ale surorilor sale pentru a deschide Banca Lynch şi pentru a-şi spori averea cu o abilitate de geniu, care l-a transformat într-unul dintre primii nababi ai Statelor Unite. Cele patru acrituri, ale căror soţi dovedeau talent mai mult în 43

a le cheltui averea, decât în a o înmulţi, se muraseră atât de tare în decursul următorilor douăzeci de ani, încât trei dintre ele dăduseră ortul popii.

Ultima, ruinată şi apoi părăsită de soţ, îşi ceruse într-un final iertare şi Nathan o adăpostise din milă într-unul dintre numeroasele sale apartamente. Devenise între timp cel mai important proprietar de imobile din Manhattan.

— Tata îl cunoaşte foarte bine, a mai adăugat Marcus.

Mi-a explicat apoi, că în urmă cu câţiva ani, Nathan Lynch îi încredinţase lui Frank Howard construirea sediului fundaţiei sale din Chicago.

Văzându-mi faţa luminată de speranţă, Marcus suspină, înainte chiar să-ncep să-i bat la cap şi chiar dacă detesta să-i ceară tatălui lui cel mai mic favor, a acceptat:

— Da, o s-o fac. O să-i sun pe tata şi o să mă interesez. Ţin însă să te previn că n-ai ales nicidecum o cale uşoară. N-o cunoscusem pe Rebecca până la Gioccardi, dar ştiam deja multe despre ea. Unul dintre colegii mei de liceu era nebun după ea. Domnişoara Lynch îl transformase în animal de companie. E singura fată a mai sus-amintitului. O mică prinţesă căreia i s-a permis orice. Genul care n-a luat bătaie la fund când trebuia şi, luând în considerare adoraţia cu care o priveşti când îşi face apariţia, există puţine şanse, în ciuda felului tău energic de a fi, să reuşeşti s-o domesticeşti.

Ideea cu bătaia la fund m-a făcut să cad pe gânduri. Scenarii dintre cele mai delicioase au început să-mi treacă prin minte şi m-au făcut să

plonjez într-o stare de contemplaţie senzuală, care mi-a întins pantalonii în mod dureros. Mi-am strecurat o mână în buzunar, în timp ce cu cealaltă

continuam să-mi ţin impermeabilul. Am tras de ţesătura care-mi apăsa zona dintre picioare, oprindu-mă puţin, ca un armăsar care schimbă pasul, în dorinţa de a mă simţi mai lejer. Am zărit Chryslerul. În momentul în care a coborât de pe trotuar ca să treacă la volan, mi-am auzit prietenul înjurând –

ceva între Ce mama naibii şi în pana mea, ceea ce în cazul lui Marcus însemna nemulţumire în cel mai înalt grad.

— Nu pot să cred! a mai exclamat el.

Aripa stângă a maşinii, pe care tocmai o reparaserăm, era distrusă în totalitate. Furia m-a cuprins şi pe mine, când am observat, vârât sub unul dintre ştergătoarele de pe parbriz, un plic alb muiat de ploaie. L-am deschis cu degete febrile, încercând să feresc pe cât posibil cartea de vizită

dinăuntru şi am citit:

Dragădoamnă,

44

Unmomentdeneatenţiedinparteamea., acauzatacestaccidentregretabil. Vărogsămăscuzaţipentruavariileprovocatemaşiniidumneavoastră. Contactaţi-mă imediatcevăpermitetimpulpentruafaceconstatareaşiarezolvapecaleamiabilăaceastăproblemă.

Cuscuzelederigoareîncăodată, Adumneavoastră”.

RebeccaLynch

Sub numele ei, cartea de vizită menţiona cu sobrietate „artist plastic”, lângă adresă şi numărul de telefon. Ţineam biletul în mână, lovit ca de dambla. Marcus, care încă nu înţelegea, s-a impacientat:

— Deci, a lăsat vreo adresă? Un nume?

I-am arătat, ferind-o de ploaie, preţioasa bucată de carton şi el a citit.

A lăsat să-i scape un suspin şi mi-a dat-o înapoi:

— Aveţi amândoi un fel de a vă face curte care va necesita un buget serios pentru reparaţii. V-aţi gândit cumva şi la posibilitatea poeziei ori a serenadelor?

— Dacă a făcut aşa ceva înseamnă că mă place, m-am entuziasmat eu.

— Dacă a făcut aşa ceva şi nu te place, am mari dubii în legătură cu sănătatea ei mintală, a replicat Marcus care, cu umbrela în mână se chinuia să deschidă portiera dinspre volan. Apoi a renunţat, oftând: Vreo sugestie?

Asociatul meu se referea desigur la întâlnirea noastră cu agentul imobiliar, dar eu nu puteam să-mi iau gândul de la Rebecca.

— O s-o sun!

Am făcut cale întoarsă, sărind peste bălţi, în timp ce Marcus ţipa:

— Nu numai că aveam programată o întâlnire într-un sfert de oră, dar Rebecca asta nu e decât un copil răsfăţat. A avut întotdeauna tot ce a vrut. Ar trebui s-o faci să aştepte măcar puţin.

Repetă apoi de câteva ori: „Wern! Wern!”, încercând să mă oprească

din drum, după care se întoarse şi el pe drumul pe care veniserăm. Ştia prea bine că nu avea nicio şansă să mă facă să ascult de vocea raţiunii.

Germania, februarie 1945

Aşezată pe o trusă medicală din metal pe malul Elbei, Marthe Engerer ţinea în mână un plic şi două foi de hârtie murdare, într-o singură zi, viaţa ei fusese complet dată peste cap, iar acele telegrame veneau să umple paharul.

Von Braun, care încercase fără succes să dea de ea şi de Luisa, trimisese cele 45

două misive pe numele ei, la Crucea Roşie. Prima ar fi trebuit s-o bucure. Şi totuşi o lăsă într-o stare de apatie indiferentă, surprinzătoare dacă stăteai să

te gândeşti la ura care o devorase în ultimii cinci ani: Kasper decedat într-un accident tragic.

Cutotsufletulalăturidedumneavoastră

VonBraun

Vreme îndelungată se gândise că în ziua în care soţul ei avea să

dispară, va sărbători. Nu mai trebuia să se teamă că o să-i vadă apărând la orice colţ de stradă, ca s-o târască de păr înapoi în închisoarea în care trăise.

Nu mai trebuia să poarte cuţitul pe care ziua îl ţinea în jartieră, iar noaptea sub pernă. Nu va mai avea somnul bântuit de coşmaruri care o făceau să

sară din pat, cu arma în mână, gata să se apere. Odată eliberată de Kasper, se imagina dansând pe mormântul lui, donând societăţilor de caritate tot ce avea să moştenească de la el, fără să-şi dorească să păstreze nimic din ceea ce de altfel îi aparţinuse ei, de la părinţi, şi de care Kasper o deposedase; se imagina luând-o de la capăt undeva departe de Germania, în Canada ori Statele Unite. Şi totuşi, citind telegrama, nu simţea nicio bucurie, ci doar un fel de stupefacţie bizară. După ce ani de zile se înverşunase în lupta împotriva inamicului, acum îi era aproape imposibil să înţeleagă norocul ăsta căzut din cer şi să se convingă că era real.

Îşi aduse aminte de ziua nunţii lor. Kasper nu-şi arătase încă

adevărata faţă. Îi oferea flori şi-i făcea cadouri. O numea „zâna mea” şi