şi mi l-a întins, prevenindu-mă:
— Pe riscul dumitale.
Am frunzărit paginile pe care se înşirau schiţele de bărbaţi goi pe care le întrezărisem în ajun. Un sentiment de gelozie inexplicabilă m-a sufocat dintr-odată.
— Spuneţi-mi că desenele astea sunt doar fructul imaginaţiei!
— Nu. Lucrez cu modele.
— Cu modele nud?
— Vedeţi, iar sunteţi şocat.
— Nici vorbă. Doar gelos.
— Pot să vă desenez şi pe dumneavoastră, dacă vreţi…
— Va inspir?
Cu ochii pe jumătate închişi, Rebecca m-a examinat fără scrupule, aşa cum o faci cu un monument ori cu un animal de prăsilă:
— Cu părul ăsta zburlit, silueta colţuroasă şi braţele puţin prea lungi, aveţi ceva din Egon Schiele3… Faţa, pe de altă parte, denotă caracter. Îmi plac pomeţii, a adăugat, trecându-şi un deget peste obrajii ei, şi bărbia… E ca şi cum faţa dumneavoastră ar fi compusă dintr-un triunghi aşezat într-un pătrat… Da, sunteţi interesant, a tras apoi concluzia.
— N-am absolut nicio idee cine ar putea fi acest Chile… i-am trântint-o eu, vexat de examenul făcut cu atâta sânge rece.
— Atunci să trecem la maşină.
Femeia vieţii mele era departe de a fi la fel de tulburată ca mine. M-am blestemat în gând. Îmi întinsese o mână de ajutor şi eu nu fusesem în stare s-o apuc. Semenele ei mă obişnuiseră cu mult mai multe sclifoseli, dar oricum, într-o situaţie normală, aş fi ştiut să conduc jocul. Cu Rebecca însă, mi se părea că semăn cu un tenisman slab, asaltat de mingi peste mingi şi alergând de nebun dintr-o parte în alta a terenului. Tocmai mă pregăteam să
duc din nou discuţia la atelierul şi la lucrările ei, în speranţa că o să-şi reînnoiască invitaţia, când am fost întrerupţi de un tip îndesat pe care l-am recunoscut imediat. Era umflatul care o însoţise la Gioccardi. La fel de bine îmbrăcat ca în ajun, părea să fi renunţat la orice maniere.
— Pot să ştiu ce faceţi aici? s-a năpustit el.
3 Egon Schiele, pictor austriac. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei vieneze moderne. (N.t.)
35
— Ah! Ernie! Iată-te… a exclamat Rebecca cu falsă bucurie.
Tipul nu s-a chinuit să-i răspundă.
— Ce face ăsta aici?
— Păi să vezi, domnul mi-a accidentat maşina. De aceea te-am chemat. Ştii bine că nu mă pricep deloc la hârţogăraie. Domnule Zilch, vi-l prezint pe domnul avocat Gordon, mâna dreaptă a tatălui meu. Ernie, el e domnul Zilch.
— Rebecca, să nu-mi spui că nu-i recunoşti! i-a spus avocatul fără să
se uite le mine.
Chiar dacă ocupam un spaţiu greu de ignorat, se comporta ca şi cum aş fi fost un simplu obiect de decor.
— Pe cine să recunosc?
— Pe tipul ăsta! Te urmărea ieri la Gioccardi!
— Cred că visezi, dragă Ernie, a răspuns ea cu un calm de invidiat.
Crezi că nu mi-aş aduce aminte?
Ernie, la fel de roşu precum batista din buzunarul de la piept, a catadicsit să se întoarcă spre mine:
— Eşti bolnav, amice, dacă ai impresia că-ţi vei atinge scopurile distrugând maşina clientei mele. Nu eşti în toate minţile. Uite cartea mea de vizită. Dacă firma ta de asigurări nu contactează biroul nostru în mai puţin de două ore, te dau în judecată pentru hărţuire şi tentativă de omor. Aşa că, Rebecca, ia-ţi lucrurile şi hai să mergem.
Pe ea, situaţia părea s-o amuze teribil. Aşa că a continuat să
răsucească cuţitul în rană.
— Ernie, jur că n-ai de ce să-ţi faci griji. Domnul Zilch e chiar foarte simpatic. Stai jos să bei ceva cu noi…
— Ba plecăm acum! a tras-o el de cot.
În momentul în care a atins-o, corpul meu a reacţionat încordându-se de luptă. L-am oprit cu o mişcare a mâinii.
— Tu eşti cel care îşi agresează clienta. Dă-i drumul!
— Ascultă, mititelule, a reacţionat el, în ciuda faptului că era cu un cap mai scund decât mine, o cunosc pe Rebecca din ziua în care s-a născut, când tu te ascundeai încă după fustele mamei. Aşa că nu mă înveţi tu pe mine cum să mă comport cu ea.
— Rebecca, vrei să-i pun ia punct? am întrebat-o eu, adoptând o atitudine cavalerească ce nu mă caracteriza.
