— Mersi, sunteţi drăguţ!
Vocea ei, mai fermă şi mai gravă decât ar fi lăsat să se creadă fineţea trăsăturilor, m-a făcut să tremur. La fel şi maniera în care mă privea. Direct, deschis, ca şi cum în câteva secunde ar fi încercat – şi chiar reuşit – să-mi cunoască cele mai intime gânduri. În timp ce se ridica, i-am inspirat parfumul de ambră şi flori. Din păcate n-am reuşit să-i ating mâna, deoarece Ernie s-a aplecat, a apucat-o de încheietură şi a tras-o afară. Înainte să
reuşesc să inventez un pretext pentru a o reţine, necunoscuta a dispărut în Rolls-ul cu şofer al degeneratului cu aer de dandy. Dispariţia ei în spatele geamurilor fumurii mi-a produs o durere fizică. Am simţit literalmente cum 14
mi se taie respiraţia în faţa perspectivei de a nu o mai vedea niciodată. Am luat-o la fugă ca un nebun, cu Shakespeare pe urmele mele. La vederea câinelui enorm alergând liber pe trotuar, trecătorii au început să ţipe.
Marcus, care profitase de acest interludiu ca să „meargă în Elveţia”, s-a luat după mine:
— Aşteaptă-mă! Ce te-a apucat?
L-am băgat pe Shakespeare în Chryslerul nostru galben. Am demarat în trombă, în timp ce prietenul meu se urca din mers făcându-mă „element social instabil” şi „psihopat în fază maniacală”. Am căutat disperat din priviri Rolls-ul. Văzându-mi expresia de turbare neputincioasă, Marcus a murmurat neliniştit:
— Wern, uneori mă sperii.
Saxonia, Germania, 1945
Era o noapte de februarie, încă o noapte teribilă pentru umanitate.
Hectare întregi de ruine ardeau sub ploaia tăioasă, cenuşie. De ore întregi, Dresda era un imens rug pe care se mistuiau cadavre, speranţe şi destine.
Cât vedeai cu ochii, oraşul părea, în această epocă de tragedie mondială, o încarnare a haosului. Bombardamentele fuseseră atât de devastatoare, încât tot ce însemnase centrul Dresdei fusese ras de pe faţa pământului. Nicio clădire nu mai era în picioare. Proiectilele le vânturaseră ca pe nişte frunze moarte. La rândul lor, bombele incendiare creaseră acest cuptor al iadului care devora bărbaţi, femei, copii şi răniţi întorşi de pe frontul de Est, care se crezuseră salvaţi. Fulgere fantomatice brăzdau tenebrele, ca într-un spectacol de bâlci apocaliptic. În ciuda obscurităţii, cerul se colorase în nuanţele de purpură şi aur ale unui crepuscul autumnal. Puţin câte puţin, râurile de lumină se uniră într-o mare de foc. Chiar şi la aproape şapte mii de metri înălţime, piloţii care semănau moartea puteau simţi în carlingă
dogoarea pojarului.
La sol, o furtună de flăcări îi înghiţea pe toţi cei aflaţi în preajmă şi care nu mai aveau puterea să se împotrivească palelor de vânt ce alimentau focul. Părea că n-o să se termine niciodată. Odată cu trecerea orelor, fumul şi cenuşa se ridicară până la cer, acoperind ca un giulgiu această Florenţă a Germaniei. În negura diurnă care irita ochii şi plămânii, doar biserica Frauenkirche, siluetă barocă şi spectrală, rămăsese încă în picioare. Câteva dintre vehiculele Crucii Roşii, scăpate din infern, adăpostiseră înăuntru o 15
mare de răniţi. Victor Klemp, chirurgul care pusese la punct această unitate de urgenţă, încerca să organizeze haosul. Într-o vreme, înclinase să creadă
că Dumnezeu îşi pedepsea poporul său pentru o greşeală pe care o bănuia, dar pe care refuzase s-o recunoască. Acum, după ce de sute de ori pe oră
moartea îl umilise în cele mai groaznice feluri, nu mai credea într-o voinţă
divină care putea produce atâta suferinţă. Dumnezeu nu mai avea nimic de-a face cu această lume, iar biserica, singura care se mai ridica dintre ruine, nu mai avea nimic de miracol, nimic de semn divin, ci doar de ultimă şi revoltătoare provocare. Victor Klemp nu mai dormise de şaptezeci şi două
de ore. Cămaşa, faţa şi gâtul îi erau acoperite de sânge şi viscere. Mâinile îi tremurau de oboseală. Renunţase deja de multă vreme la orice procedură
delicată. Detaşarea lui rece şi metalică îl speria. Câteva secunde erau deajuns ca să pună un diagnostic. Nu se lupta decât pentru cei care aveau cele mai mari şanse de supravieţuire. Răniţii şi muribunzii soseau în număr atât de mare şi într-o lipsă atât de acută a echipamentelor medicale, încât era obligat să condamne, dintr-o privire, de zece ori mai mulţi pacienţi decât putea salva. Nu mai avea nimic cu care să aline suferinţa muribunzilor ori a celor pe care îi opera. Nici morfină, nici alcool, nici cuvinte de consolare.
Uneori îşi zicea că ar fi trebuit să-i omoare cu mâna lui. Era unicul act de compasiune pe care putea să-i mai facă. Tocmai se întorsese spre căpitanul unuia dintre puţinele regimente rămase în zonă. Formulase repede şi clar ce dorea, temându-se să-şi asculte propriile cuvinte:
— Trage-le un glonţ în cap. Toţi cei pe care o să ţi-i arăt sunt deja condamnaţi.
Militarul îl privise drept în ochi şi, fără să-i judece, cu un calm absolut şi încărcat de o disperare pe care Victor nu avea s-o uite niciodată, răspunsese:
— N-avem destule gloanţe, doctore, ca să ne permitem să fim miloşi.
În valuri de o regularitate lugubră, civili şi sodaţi îi aduceau fără
oprire din ce în ce mai multe victime. Pentru el, aceşti nefericiţi nu mai erau decât plăgi, fracturi, corpuri sfârtecate, viitoare membre amputate. Din mulţimea de răniţi fără nume şi identitate, un brancardier de ocazie îl obligă
să se oprească. Era după al treilea val de bombardamente. Pe targă, o femeie, cărată de doi băieţi în uniformă. Nici noroiul, nici praful care o acopereau, nici paloarea extremă nu reuşeau să-i mascheze trăsăturile armonioase, luminate de ochii de un albastru pur şi limpede. Părul, chiar dacă murdar, răspândea lumină. De sub pătura pe care soldaţii o puseseră
peste ea se zăreau umerii şi un braţ care părea să concentreze, în câţiva centimetri de piele, toată frumuseţea pierdută a lumii. Nu avea mai mult de 16
douăzeci şi cinci de ani. Era atât de calmă, încât medicul îi întrebă pe băieţi:
— Ce are?
Văzu oroarea schimonosind feţele celor doi. Cel mai mare încercă să-i explice:
— Era căzută pe strada Freiberger, parţial ascunsă sub dărâmături…
Am scos-o de acolo…
Apoi cuvintele se stinseră pe buzele tânărului soldat care, cu un gest al mâinii, arătă în josul cuverturii pe care se formau pete întunecate, năclăite. Neliniştit, medicul îşi regăsi sângele rece. Ridică pătura cu un gest brusc. Pe sub zdrenţele care o acopereau, chiar de deasupra genunchilor, picioarele tinerei femei lipseau în întregime. În ciuda pansamentelor puse la repezeală, corpul ei se golea de sânge. Spectacolul era cu atât mai şocant cu cât, între cioturile mânjite de sânge deasupra cărora atârnau furoul smuls şi bucăţi dintr-o rochie cu flori, o altă oroare îşi rânjea faţa hidoasă. Era pe punctul de a naşte. Ochii victimei îi prinseră pe cei ai doctorului. Cu o voce ciudat de clară, îi zise:
— Sunt condamnată, doctore, dar copilul nu.
Gemetele şi strigătele care umpleau biserica părură să înceteze.
— Ajută-mă.
Nu implora. Îi ordona. Mila l-ar fi îndepărtat fără putinţă de întoarcere. Dar energia pe care i-o transmitea din voce şi din ochi îl obligă să
ia o decizie. Se puse în mişcare. Cu ajutorul celor doi soldaţi, refăcu garourile deasupra cioturilor. Fără să scoată un sunet, femeia leşină. Mutară doi răniţi dintr-o capelă laterală, ca să-i facă loc. Dintr-o mişcare cu dosul mâinii, Klemp debarasă o masă de lemn pe care se amestecau cioburi de sticlă, moloz căzut din tavan, bandaje murdare şi resturi de lumânări. O aşeză, în timp ce ea îşi recăpăta cunoştinţa.
— Cum te numeşti? o întrebă el.
