— Luisa.

— Luisa. Îţi promit că o să-ţi vezi copilul.

Bebeluşul era deja destul de jos, dar doctorul hotărî să facă o cezariană, în ciuda vagilor sale cunoştinţe de ginecologie. Se temea să nu-i rănească şi chiar dacă ştia că-i va produce daune ireparabile mamei, ea n-ar fi fost oricum capabilă să treacă printr-o naştere normală. Soldaţii, care în ciuda vârstei lor fragede văzuseră multe, întoarseră capul în momentul în care el făcu incizia, chiar sub pântecele umflat. De frică să nu rănească

copilul, nu intră prea mult cu bisturiul, preferând să rupă membranele, una câte una, desfăcându-le apoi cu degetele. Era un carnaj. Luisa leşina şi îşi revenea în mod succesiv. Niciunul dintre cei trei bărbaţi nu îndrăznea să-şi 17

închipuie prin ce dureri trecea. În scurtele momente în care nu era conştientă, răsuflau uşuraţi. Victor Klemp îi vorbea fără încetare, cuvinte fără şir al căror unic scop era să se încurajeze pe sine şi s-o menţină pe ea în viaţă. Degetele îi atinseră în sfârşit ceea ce el credea că ar putea fi uterul, pentru că acest ţesut, spre deosebire de cele de până atunci, opunea rezistenţă. Făcu o nouă incizie. Ceea ce-i făcea acelei femei, a cărei privire se încrucişa chiar atunci cu a lui, i se părea mult mai barbar decât toate actele de măcelar la care fusese obligat să recurgă în orele care trecuseră. Lichidul amniotic ţâşni în timp ce el îşi cufunda mâinile în cavitatea caldă şi umedă, bâjbâind după copil. Dibui corpul minuscul şi, fără să ştie exact ce găsise, îl apucă. Fu nevoit să tragă destul de tare pentru a elibera capul prins în bazinul mamei. Copilul era vânăt. Medicul tăie cordonul ombilical cum putu, provocându-i pruncului privat în mod brutal de oxigen un urlet care o făcu pe mamă să-şi revină în simţiri.

— E băiat, Luisa, un voinic frumos şi sănătos! exclamă doctorul.

Femeia tocmai leşinase pentru a nu ştiu câta oară. Victor Klemp se aşeză, cu nou-născutul pe genunchi şi-i înnodă stângaci cordonul. Îl şterse cu o cârpă şi cu puţina apă pe care o putu găsi, apoi îşi dădu jos halatul, pe vremuri alb, ca să-şi scoată cămaşa, în care înveli copilul. Luisa se trezi simţind greutatea bebeluşului aşezat pe pieptul ei.

— E viu?

— Mai mult decât viu, Luisa.

Cum era culcată prea pe spate ca să-i vadă şi prea slăbită să-i ridice, insistă:

— Are toate la locul lor?

— Toate. E un băieţel grozav, răspunseră cei trei bărbaţi într-un cor de voci sugrumate.

Evitând, din pudoare, să privească spre ea, o acoperiseră din nou cu pătura udă. Unul dintre soldaţi ridică apoi copilul la nivelul ochilor ei. Acesta începu să miaune ca un pisoi, până când fu repus pe pieptul mamei.

Susţinându-i cotul, Victor Klemp o ajută să-şi pună braţul în jurul copilului.

Acesta reacţionă la mângâiere mişcându-se, iar cei trei văzură ochii femeii umplându-se de lacrimi.

Căută din nou privirea doctorului şi spuse hotărât:

— De-acum rămâne în grija ta, doctore.

Şi fără să-i lase timp să reacţioneze, adăugă:

— Marthe Engerer, cumnata mea. E aici.

Cuvintelor de consolare ale doctorului le urmă un nou moment de tăcere, apoi Luisa arătă spre nou-născut:

18

— Numele lui este Werner. Werner Zilch. Nu i-l schimbaţi. E ultimul dintre noi.

Închise ochii, mângâind cu arătătorul ceafa copilului, în timp ce, ghemuit lângă ea, Victor Klemp îi ţinea cealaltă mână. Pleoapele tinerei femeii se închiseră din nou. Momentul de pace dură un minut, poate două, apoi degetul Luisei încetă să se mai mişte pe capul copilului, iar mâna strânsă între palmele doctorului se relaxă. Victor Klemp avu sentimentul, chiar dacă absurd pentru un om raţional ca el, că poate simţi sufletul moartei străbătându-i fiinţa. O fracţiune de secundă, o mişcare imperceptibilă ca de undă şi ea nu mai era. Doctorul aşeză braţul încă suplu al femeii pe masă, de-a lungul corpului. Se uită la copilul ghemuit la sânul mamei, protejat de o căldură care nu avea să întârzie să se stingă, lângă

inima care încetase să bată. Cei doi soldaţi căutară confirmarea în ochii lui.

Medicul întoarse capul. Văzuse atrocităţi cât să-i ajungă pentru zece vieţi în acele ultime zile, dar niciodată nu se simţise atât de vulnerabil. Ridicând capul, privirile lui întâlniră o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul. Madona, rămasă întreagă în timpul bombardamentelor, îi veghease pe tot parcursul acestui miracol cutremurător. Un hohot de râs de surprindere şi disperare scăpă în icnituri sacadate din pieptul lui. Copleşit încă o dată de urletele răniţilor şi de gemetele muribunzilor, pe care în timpul acelor clipe interminabile nu le mai auzise, fu nevoit să se aşeze. La picioarele mesei pe care zăcea acea jumătate de femeie moartă cu copilul la sân, îşi simţi întregul corp scuturat de convulsii, în timp ce alături de el, cei doi soldaţi plângeau în hohote, ca nişte copii ce erau.

Manhattan, 1969

Marcus a zărit Rolls-ul înaintea mea.

— Acolo! a zbierat el, arătând spre dreapta.

Am făcut o depăşire în zigzag printre maşini, iar şoferii m-au salutat cu un concert de claxoane.

Alb ca varul, Marcus şi-a pus centura, chestie pe care n-o făcea niciodată, în timp ce, în spate, Shakespeare cădea dintr-o parte în alta la curbe, scheunând. Am reuşit să prind din urmă Rolls-ul lui Ernie, care urca pe Madison Avenue, la treizeci şi cinci de străzi spre nord.

— Nu eşti prea discret, m-a avertizat Marcus, trebuia să laşi măcar o maşină între noi.

19

— Nu pot să risc, am răspuns eu printre dinţi.

— Pentru noi doi, riscul nu înseamnă acelaşi lucru, mă ironiză el, făcând aluzie la manevra pe care tocmai o făcusem.

Traficul nu era foarte intens, aşa că am străbătut străzile într-un ritm alert. Pe măsură ce minutele se scurgeau, Marcus părea din ce în ce mai încordat. Când am depăşit Rockefeller Center şi a început să se aglomereze, n-a mai putut rezista:

— Nu mai avem timp, Werner, trebuie să fim în Brooklyn în mai puţin de trei sferturi de oră.

— Ba avem, l-am contrazis eu într-un act de încredere în soartă, cu mâinile crispate pe volan şi privirea fixată asupra Rolls-ului.

Şoferul din faţa noastră a virat la stânga pe 5 Ist Street, a străbătut Fifth Avenue, apoi Avenue of the Americas şi s-a oprit. Marcus nu scotea o vorbă. Tăcerea reprezenta în cazul lui gradul cel mai înalt al nemulţumirii.

Timp de câteva minute nu s-a întâmplat nimic. Îmi imaginam cum în maşină

Ernie o săruta, o mângâia, o dezbrăca poate pe tânăra femeie şi perspectiva asta mă făcea să-mi ies din minţi. Din fericire, ea a coborât. A parcurs câţiva metri cu un pas suplu şi hotărât. Fusta albastră îi atingea coapsele. Apoi a scos nişte chei din poşetă, a urcat într-un Ford verde şi a demarat. Am plecat şi eu pe urmele ei. Marcus se uita neliniştit la ceas. Când ea a continuat să

meargă spre zona de vest a Central Park, obligându-ne să ne îndepărtăm şi mai mult de Brooklyn, a declarat:

— Dacă nu reuşeşti să-i afli adresa în următoarele cinci minute, renunţăm, Wern. Nu ne permitem să ajungem târziu, o să ne facă bucăţi!

Întreaga mea atenţie se concentra pe maşina verde care ne ducea din ce în ce mai departe. Conducea în acelaşi fel în care arăta: plină de viaţă şi cu mişcări fluide.

— Wern, ajunge! O să strici totul! Refuz să te las să dai cu piciorul unui proiect de zece milioane de dolari pentru o fată cu care te-ai intersectat pentru cinci minute într-un restaurant.

— E femeia vieţii mele, am răspuns eu.

Eram conştient de penibilul declaraţiei, dar nu fusesem niciodată mai sigur pe ceea ce spuneam ca atunci.

— Nici măcar n-ai vorbit cu ea! a subliniat Marcus, cu atât mai consternat cu cât până în acel moment dorinţa şi uitarea fuseseră singurele cuvinte de ordine în viaţa mea amoroasă.

— Ea e, Marcus.

— Nu pot să cred c-ai luat-o razna în halul ăsta.

Maşina verde s-a oprit în faţa unei clădiri din cărămidă. Obsesia mea 20