O linişte mormântală a urmat acelei mărturisiri.
— Şi, înainte de a mă face să am aceeaşi soartă, gândiţi-vă puţin. Chiar dacă fratele meu era ultimul dintre ticăloşi, chiar dacă mi-a luat tot ce aveam 241
mai drag şi mi-a furat anii pe care ar fi trebuit să-i petrec alături de cei pe care îi iubeam, tot nu ştiu dacă am făcut bine omorându-l. Executându-mă, n-o să vă simţiţi eliberată. Uşurarea pe care o căutaţi nu va veni, mai ales că
eu nu v-am făcut nimic…
— Nimic? a zbierat Judith, înfigându-şi unghiile date cu lac de un brun roşcat în obrajii lui ridaţi.
— Nimic! s-a revoltat ostaticul. Nu numai că nu v-am atins în viaţa mea, dar nu v-am întâlnit niciodată! a strigat el. Acum vârâţi-mi un glonţ în cap, spânzuraţi-mă, tăiaţi-mă bucăţi dacă vă ajută cu ceva, dar nu pretindeţi că faceţi dreptate… Şi ridicaţi-vă, vă rog de pe genunchii mei, a mai adăugat el.
Şi-a eliberat faţa cu o mişcare bruscă spre spate, care aproape i-a răsturnat scaunul şi a obligat-o pe Judith să se ridice. Pentru prima dată, ea a început să se îndoiască. S-a dat înapoi un pas şi a început să-i studieze ca un om de ştiinţă care se apleacă asupra unei bacterii nou descoperite. Apoi i-a părut rău că avusese dubii, ceea ce a făcut-o să se înfurie din nou:
— Ajunge! Procesul ăsta nu are niciun rost! i s-a adresat ea lui Marcus, apoi s-a întors spre Dane şi a ordonat: Ridică-l!
Dane a desfăcut legăturile care îl ţineau pe prizonier lipit de scaun şi l-a ridicat în picioare. Judith a părut impresionată de statura lui, ce părea să-i amintească lipsa ei de apărare din trecut. Apoi s-a redresat şi s-a întors spre mine:
— Werner, ajută-ne!
M-am apropiat să-i ajut pe Dane şi am prins ostaticul de biceps. Mi-a aruncat o privire încărcată de tandreţe, dar şi de reproş care m-a tulburat, aşa cum mă tulbura să-i simt umărul lipit de al meu şi braţul sub mâna mea.
Aveam aproape aceeaşi înălţime. Judith a scos din buzunarul mantoului de blană un portofel de piele roşie foarte gros. I-a deschis foarte încet fermoarul Eclair, dând la iveală o trusă chirurgicală.
— Îţi aminteşti sunetul, Kasper? Sunetul acela pe care îţi făcea plăcere să mă obligi să-i ascult, în timp ce zăceam legată… Sunt instrumentele tale, le recunoşti? i-a zis ea arătându-i conţinutul trusei.
— Obiectul acela nu-mi aparţine, a răspuns ostaticul.
— Ia să vedem… Ţi le-am luat în ziua în care am evadat. N-aveam prea mult timp, dar vezi tu, m-am gândit că voi avea nevoie de ele în ziua în care o să te reîntâlnesc… Le-am păstrat, visând ani de zile la acest moment şi iată-ne…
— Nu sunt eu omul pe care îl căutaţi, a repetat bărbatul, cu tărie.
Judith l-a ignorat şi, adresându-ni-se nouă, a insistat: 242
— Priviţi-le.
A scos unul dintre bisturie şi ni l-a fluturat în faţă.
— E momentul adevărului, Kasper.
S-a apropiat de el. Cu un gest stângaci i-a desfăcut cureaua, i-a descheiat nasturele de la pantalonii gri şi i-a tras în jos şliţul. Omul s-a zbătut. Eu i-am prins încheietura:
— Ce faci, Judith?
Ea s-a desprins cu o smucitură a cărei forţă m-a surprins şi mi-a trecut bisturiul pe la câţiva centimetri în faţa ochilor.
— Am un mijloc foarte simplu de a afla… O să termin ce am început în ziua în care am fugit.
— Lasă jos bisturiul. Vreau dreptate, dar n-o să te las să castrezi un bărbat în faţa mea, am protestat.
— Am toate drepturile asupra acestui nenorocit, s-a revoltat ea.
Cu capul în mâini, Marcus repeta:
— Asta e o nebunie. Pură nebunie…
Rebecca, rămasă ca o stană de piatră până atunci, a înaintat spre mama ei. Foarte încet, a luat-o în braţe:
— Dă-mi bisturiul, mamă, şi apoi verifică ce vrei să verifici. Trebuie s-o ştim chiar acum.
Judith a privit-o intens pe fiica ei şi, după o scurtă ezitare, a aruncat bisturiul în cealaltă parte a camerei. Apoi, la fel de furioasă, i-a dat jos pantalonii şi chiloţii prizonierului. Aşteptându-se la durere, acesta a strâns din dinţi şi şi-a încordat umerii. Ea i-a ridicat penisul cu un gest violent, apoi l-a lăsat să cadă ca muşcată de şarpe. A părut atât de lovită, că n-am ştiut cum să-i interpretăm reacţia. Fără un cuvânt, părând că se sufocă, Judith a făcut stânga-împrejur şi, cu pulpanele mantoului fluturându-i în urmă, a părăsit camera. Rebecca şi Marthe au alergat pe urmele ei. Interzişi, Marcus, Dane şi cum mine am rămas lângă prizonier. L-am îmbrăcat repede şi apoi l-am aşezat din nou pe scaun. Dane se învârtea prin cameră ca un leu în cuşcă.
Şi-a aprins o ţigară. Am luat şi eu una de la el, apoi încă una. Eram cu nervii întinşi la maximum.
A trecut o jumătate de oră, la finalul căreia mă pregăteam să plec în căutarea celor trei femei, când Marthe a coborât la noi. Era foarte emoţionată şi s-a repezit la prizonier ca să-i elibereze.
— E Johann… E chiar el, o, Doamne, ai făcut o minune!
Neîncrederea, apoi uşurarea a luminat faţa prizonierului nostru. S-a detensionat dintr-odată, începând să plângă cu suspine. Dane nu era genul 243
care să renunţe aşa, cu una, cu două.
Pe când Marthe se îndrepta către prizonier ca să-i elibereze, a împins-o deoparte:
— Ce dovezi ai?
— Întreab-o pe Judith… în ziua în care a fugit de la Auschwitz, a avut timp să… Cum să spun… şi-a căutat ea cuvintele.
— Spune, Marthe, am insistat eu.
